2.1. Cursul unui râu

2.1. Cursul unui râu
Cursul unui râu
Cursul superior
Apa subterană care iese la suprafaţa solului se numeşte izvor. Dacă apele
subterane din zonele montane ies la suprafaţă având un debit mare, atunci ele
devin sursa unui izvor. Când apa se acumulează pe o arie întinsă, se formează
bălţile. În astfel de zone întinse, unde izvoarele de apă nu pot curge rapid, se
dezvoltă lacurile.
Când mai multe pâraie se contopesc, se formează un izvor de munte. Apa unui
izvor de munte curge abrupt spre văi având forţa de a transporta pietre mai mari.
Când zăpada se topeşte, o anumită cantitate de pietre şi nisip este transportată
de râu spre văi. Izvorul îşi şlefuieşte albia prin munţi prin abraziunea exercitată la
nivelul stâncilor de la baza muntelui. Acest proces cunoscut sub numele de
eroziune în adâncime sau eroziune verticală caracterizează preponderent cursul
superior.
Cursul mijlociu
Dacă izvorul ajunge pe fundul văii singur sau converge cu alte izvoare, valea se
va egaliza în cele din urmă. Prin colectarea afluenţilor, izvorul devine un râu tot
mai lat, ajungând la lăţimi de peste 3 metri. În aceste sectoare, albia râului este
formată în primul rând din pietriş deoarece pietrele mari au fost erodate de-a
lungul cursului. Dacă un nou afluent de provenienţă montană se varsă în râu, el
aduce cu sine şi o cantitate de pietriş şi nisip.
În timpul inundaţiilor râul transportă grămezi de pietriş care se depun de îndată
ce apa se retrage. Acestea se depozitează fie pe malurile râului, fie sub formă de
mici insule. Drept urmare, râul se divide în numeroase braţe printre care se
formează insule de prundiş. De fiecare dată când se produc mari inundaţii,
aceste insule sunt purtate de curenţi şi depozitate într-un alt loc. În acelaşi timp,
râul aduce din amonte noi cantităţi de pietriş. De aceea, această secţiune a
râului se numeşte reţea de canale continuu schimbătoare.
Când râul surpă un mal sau o insulă are loc procesul de eroziune orizontală.
Dacă râul îşi sapă o nouă albie are loc procesul de eroziune în adâncime sau
eroziune verticală. Când un braţ mort se reumple cu apă are loc procesul de
înălţare a albiei. Toate aceste trei fenomene se echilibrează reciproc fără ca
vreunul dintre ele să fie dominant, pentru a asigura continuitatea schimburilor
aluvionare din cadrul reţelei de canale care se află într-o permanentă
transformare. Malurile de pietriş din aceste sectoare sunt, de obicei, lipsite de
vegetaţie, pentru că inundaţiile anuale nu permit vegetaţiei să se dezvolte.
1

Pe măsură ce râul curge dinspre munţi către câmpie, cursul său se încetineşte şi
pietrişul este depozitat într-un evantai uriaş. Acest „evantai” se numeşte con
aluvionar. „Insula mică de pietriş” (numită Szigetköz pe malul ungar) şi „Insula
mare de pietriş” (numită Csallóköz pe malul ungar) situate în prima parte a
sectorului slovaco-ungar al Dunării sunt exemple de astfel de conuri aluvionare.
Mărturia faptului că Dunărea este un mare fluviu ce a transportat pietriş din
aproape orice vale a Alpilor nord-estici, încă din era glaciară, constă în
dimensiunile insulei „Szigetköz”. Conul aluvionar măsoară 50 de kilometri
lungime şi numai pe malul unguresc are o suprafaţă de 6.000 de hectare.
Cursul inferior
Râurile care traversează depresiuni şi câmpii se numesc râuri depresionare. Apa
curge foarte lent, unghiul de înclinaţie al pantei râului fiind de numai câţiva
centimetri pe kilometru. Forţa scăzută a apei curgătoare nu este suficientă pentru
a mai transporta cantităţi însemnate de pietriş, limitându-se la nisip şi pietriş
foarte fin. De remarcat este faptul că apa râului este mult mai tulbure şi mâloasă
faţă de cum este în cursul superior şi mijlociu. Când plouă în zonele de şes şi
câmpie, în apa râului este adus pământ în loc de pietre. Particulele de sol sunt
atât de mici încât un curent de forţă scăzută este suficient pentru a le ţine în
suspensie. Astfel ele sunt cunoscute drept materie suspendată. Aceste particule
creează aspectul de apă tulbure, însă nu constituie substanţe poluante.
Un râu depresionar a cărui albie e formată din nisip dezvoltă un curs şerpuitor.
Partea exterioară a curbei unui râu, numită cotul râului, este uşor de erodat; râul
transportă aceste sedimente fine pe care le depozitează la următorul cot al
râului, pe partea interioară a malului. Malurile exterioare ale râului precum şi
malurile interioare de mică adâncime se formează în urma procesului de
eroziune orizontală şi depunere aluvionară. Cu greu se mai poate produce o
eroziune în adâncime în acest sector al râului datorită unghiului scăzut de
înclinaţie a pantei.
În timpul inundaţiilor, râurile se revarsă peste o suprafaţă întinsă unde depun
sedimente mâloase. Astfel, în braţele moarte ale râului se formează un strat
argilos care, de-a lungul timpului, transformă aceste braţe în ţinuturi noi. Dacă
unghiul de înclinaţie al râului devine şi mai mic şi zona inundată abundă în
material argilos, atunci meandrele râului se lărgesc şi devin mai regulate.
Exceptând albia râului, o pădure inundabilă aflată în stare naturală cuprinde o
mare varietate de zone umede: braţe secundare ale râului, braţe vechi
convergente, braţe moarte – braţe vechi separate de râu, braţe moarte care au
devenit porţiuni ale uscatului, ţinuturi mlăştinoase, lacuri, bălţi şi dune de nisip.
2

Gura de vărsare
Toate pârâurile şi râurile mici ajung într-un râu mai mare care, mai devreme sau
mai târziu, se varsă în mare. Dacă râurile transportă materiale solide, acestea
sunt depozitate în delta râului. Acest fenomen se produce şi atunci când râurile
se varsă în lacuri.
La gura de vărsare, Dunărea îşi pierde aproape orice unghi de înclinaţie; astfel
se poate dispersa în toate direcţiile, depozitând materialele compacte pe care lea
transportat. Din acest motiv, delta are de obicei mai multe braţe prin
intermediul cărora fluviul se varsă în mare. Deoarece curentul este foarte lent,
râul depozitează sedimente şi pe malurile braţelor. Când apa atinge un nivel
ridicat şi se revarsă, ţinuturile dintre braţele râului sunt inundate. În Delta Dunării,
în cazul unei creşteri medii a nivelului apei, 60% din deltă este inundată, iar în
cazul unei creşteri ridicate a nivelului apei, 90% din deltă se inundă.
Exemple de delte ale fluviilor: Delta Dunării, Delta Nilului, Delta Volgăi şi Delta
fluviului Ebru.
Dacă vărsarea unui fluviu în mare este puternic influenţată de maree, atunci se
formează o gură de vărsare sub formă de „pâlnie” – estuarul. Efectele erozive ale
fluxului şi refluxului determină lărgirea estuarului.
Exemple de estuare: estuarul Elbei, estuarul Loirei, estuarul Weiserului şi
estuarul Tamisei.
Valoarea medie a unghiului de înclinaţie a Dunării
Cursul
superior
Cursul
mijlociu
Cursul
inferior
Diferenţa
de
altitudine
(m)
34
529
113
Lungimea
sectorului
(km)
30
950
1800
Unghiul de
înclinaţie
(%)
1.13
0.56
0.06
3
Sectorul
Donaueschingen/Germania
– Sigmaringen/Germania
Sigmaringen/Germania –
gura de vărsare a râului
Raab/Ungaria
Gura de vărsare a râului
Raab/Ungaria – gura de
vărsare a Dunării în Marea
Neagră/România, Ucraina

Legende dunărene
„Deliciile Dunării” – reţete de peşte din bazinul dunărean
Ungaria: crochete de peşte
Această reţetă se găseşte în cărţile ungureşti de bucate încă din secolul al
XVII-lea.
Ingrediente
400 g file de peşte fără pieliţă (ex: biban, ştiucă sau crap), 1 pâine feliată, 5
linguri de lapte, 2 linguri de pătrunjel proaspăt tocat, 2 ouă bine bătute, 50 g
făină, 50 g pesmet bine mărunţit, ulei pentru prăjit, sare şi piper proaspăt
măcinat, codiţe de pătrunjel prăjite, felii de lămâie şi paprika proaspăt măcinată
pentru decor.
Mod de preparare
Se toacă peştele într-un mixer. Feliile de pâine se înmoaie în lapte, se storc uşor
şi se amestecă împreună cu peştele. Se adaugă pătrunjel, un ou, sare şi piper.
Se formează cu mâna crochete de aproximativ 6 cm lungime şi 2 cm grosime. Se
iau crochetele şi se dau mai întâi prin făină, apoi prin oul bine bătut şi la final,
prin pesmet. Se încălzeşte uleiul într-o tigaie adâncă şi se prăjesc crochetele la
foc mediu până devin cafeniu-aurii. Se decorează cu paprika şi se servesc.
Bulgaria: plachie de peşte
Ingrediente
1 kg peşte proaspăt, 500 g ceapă, 1½ dl ulei, 100 g morcovi, 100 g ţelină, 450 g
roşii, 2 linguri făină, sare, piper, 1 frunză dafin, 2-3 căţei de usturoi, 1 lămâie, 20
g pesmet, 1 linguriţă paprika, 1 linguriţă zahăr, ½ legătură de pătrunjel, ½ l apă
caldă.
Mod de preparare
Se curăţă peştele, se spală şi se usucă, se stropeşte cu suc de lămâie şi se
sărează. Se taie ceapa în felii subţiri. Se încălzeşte 1 dl de ulei şi se căleşte uşor
ceapa. Se adaugă morcovul şi ţelina rase şi se prăjesc puţin. Se curăţă 300 g de
roşii, se taie în bucăţi mici şi se adaugă peste amestecul de ceapă. Se călesc cu
grijă până când toate legumele se înmoaie. Se adaugă un strat fin de făină peste
legume, se rumeneşte, se adaugă paprika, apoi se toarnă mai întâi puţină apă
rece, apoi apă caldă. Se adaugă sare, piper, frunză de dafin, usturoiul tăiat
cubuleţe, pătrunjel şi se prăjesc la foc mediu 10 minute. Se unge o tavă cu ulei,
se toarnă amestecul de legume, se aşează deasupra peştele şi se acoperă cu
restul roşiilor feliate. Se stropeşte fiecare felie de roşie cu ulei şi se aplică pe
4

deasupra un strat de pesmet şi zahăr. Se coace în cuptor la o temperatură de
200˚ C până capătă un aspect galben-maroniu. Se serveşte rece.
Austria: păstrăv „au bleu”
Mod de preparare „au bleu”
Se curăţă peştele apăsându-se nici prea tare, dar nici prea încet astfel încât
mucusul pielii, responsabil de pigmenţii peştelui, să nu fie deteriorat. Se spală
peştele cu atenţie şi se scot intestinele, ţinându-l de cap sau de extremităţi. Apoi
se găteşte în supa fierbinte, care nu va mai fi folosită la prepararea sosului de
peşte.
Ingrediente pentru supa de peşte
Într-un litru de apă: 20 g sare, aproximativ 1/16 l oţet, 6 boabe de piper, ½ frunză
dafin, 60 g ceapă tăiată, 100 g rădăcini de legume feliate, pătrunjel.
Mod de preparare
Se fierb toate ingredientele până când apa are gust condimentat (aproximativ 10
minute). Apoi se pune peştele în supă. Atenţie: peştele trebuie să fie acoperit de
supă pentru a fi pătruns. Peştele e gata de îndată ce ochii capătă aspectul unor
bile albe. Se serveşte alături de cartofi fierţi acoperiţi de unt.
Slovacia: crap cu seminţe de chimen
Ingrediente
4 fileuri de crap, 1 lingură cu seminţe de chimen pasate mărunt, 3 linguri unt, 2
linguri pătrunjel proaspăt tocat, 1 ceapă tăiată rondele, sucul unei lămâi, 175 ml
vin alb sec, sare şi piper proaspăt măcinat, mărar şi mentă pentru garnitură.
Mod de preparare
Se spală fileul de peşte şi se usucă. Se asezonează cu sare, piper şi se presară
chimenul. Se topeşte jumătate din cantitatea de unt într-o tigaie largă. Se adaugă
o jumătate de ceapă, sucul de lămâie şi vinul. Se aduce la temperatura de
fierbere, se reduce flacăra şi se mai lasă la fiert 10-12 minute. Se adaugă peştele
şi se rumeneşte 10 minute. Se scoate apoi cu grijă şi se păstrează cald pe
farfurie. Se adaugă untul rămas, sare şi piper. Se toarnă sosul peste file şi se
presară arpagic. Se garniseşte cu ierburi şi se serveşte cu mămăligă şi fasole
franţuzească.
Croaţia: peşte la grătar
Ingrediente
Peşte de apă dulce curăţat, 5 linguri ulei de măsline, 1 lingură de sare, piper
negru proaspăt măcinat, 1 legătură de pătrunjel proaspăt tocat, crenguţe de
ierburi proaspete pentru gust (de exemplu, cimbru), 1 lămâie.
5

Mod de preparare
Se spală peştele şi se usucă. Se amestecă pătrunjelul cu uleiul de măsline şi se
unge peştele pe ambele feţe. Se adaugă sare şi piper pe exteriorul şi în interiorul
peştelui după gust. Se umple peştele cu 2 felii subţiri de lămâie, crenguţe de
ierburi şi se rumeneşte pe grătar 10 minute pe fiecare parte. Se serveşte cu
sfeclă mangold şi cartofi.
Germania: mreană prăjită
Ingrediente
1 kg mreană, unt sau ulei de măsline, sare, piper, făină.
Mod de preparare
Se taie mreana în felii de 3 degete grosime; bucăţile prea mari se feliază din nou,
se spală, se usucă, se asezonează cu sare, piper şi se trec prin făină. Se prăjesc
rapid în unt sau ulei până când devin crocante. Se garnisesc cu lămâie. Se
servesc cu salată de cartofi.
Ucraina şi Republica Moldova: crap njemen în cvas şi lămâie
Ingrediente
1.75-2.25 kg crap curăţat (şira spinării şi capul îndepărtate), sare şi piper negru
proaspăt măcinat, 45 g unt, 8 cepe de primăvară tocate mărunt, 2 linguri zahăr
brun, ½ frunză dafin, 5 boabe de ienupăr mărunţite, coaja rasă şi sucul de la o
lămâie mică, 425 ml cvas (bere de secară slab alcoolizată) sau bere trezită, 3
linguri de biscuiţi din turtă-dulce fin măcinaţi, 50 g pătrunjel tocat mărunt.
Mod de preparare
Se spală bine peştele şi se usucă. Se taie în felii de 4 cm şi se presară cu sare.
Se lasă la macerat timp de o oră. Se topeşte untul într-un vas de email masiv
sau într-un vas de oţel la foc mediu şi se prăjeşte uşor ceapa timp de 2 minute.
Se adaugă zahăr, ierburi, sucul şi coaja rasă de lămâie şi se asezonează cu
piper. Se rumeneşte pentru câteva minute, se toarnă cvasul şi se fierbe la foc
mic 20 de minute. Se strecoară printr-o sită, se aruncă ingredientele rămase,
apoi se pune la loc în tigaie conţinutul strecurat. Se adaugă biscuţii din turtădulce
fin măcinaţi şi se amestecă până când aceştia se dizolvă şi se obţine o
consistenţă de ciulama. Se adaugă şi peştele în sos, se acoperă vasul şi se ţine
la foc mediu spre scăzut aproximativ 12 minute. Folosind un cuţit de peşte, feliile
se aşează pe un platou. Se fierbe sosul la flacără mare până se îngroaşă şi se
toarnă peste peşte. Se garniseşte cu pătrunjel şi se serveşte.
6

2.2. Geologia bazinului dunărean
Forţa creatoare a apei
Mişcările turbulente ale apei determină particulele să se mişte în direcţia de
curgere, creând atât o alunecare, cât şi o contopire a malurilor, care asigură
alternanţa dintre eroziune şi depunere. În timp ce îşi sapă drumul prin albie, apa
curgătoare dislocă pietrele mari şi transportă pietrele mai mici printr-o rostogolire
viguroasă. Prin acţiunea permanentă a apei, blocurile de stâncă sunt supuse
deopotrivă mişcărilor abrazive (de frecare şi de măcinare) şi transformărilor
chimice. Astfel, stâncile îşi pierd rapid marginile colţuroase devenind din ce în ce
mai rotunde şi eliptice.
Rocile mai puţin rezistente, precum calcarul şi gresia, sunt reduse la aproape
jumătate din dimensiunea iniţială pe o distanţă în medie între 50 şi 100 de km; în
cazul celor mai solide, precum granituri cu granulaţie fină sau cuarţuri, este
nevoie de o distanţă mai mare cuprinsă între 100 şi 300 de km, pentru că pe
distanţe mici nu suferă modificări. Reducerea dimensiunilor este influenţată de
următorii parametrii:
• densitatea rocii (a nu se confunda cu greutatea specifică);
• volumul porilor (spaţiul liber dintre agregaţi);
• liantul între agregaţi (cât de puternic sunt agregaţii conectaţi între ei);
• fisionabilitatea componenţilor individuali;
• friabilitatea componenţilor individuali;
• prezenţa cavităţilor şi a crăpăturilor;
• solubilitatea componenţilor individuali.
Cea mai mare cantitate de sedimente se întâlneşte de-a lungul sectoarelor de
râu unde se formează cei mai puternici curenţi. Agregaţii de mici dimensiuni sunt
luaţi pur şi simplu de curenţi, neavând suficientă forţă pentru a se depune. Pe
malurile dunărene se găsesc în primul rând depuneri de sedimente brute,
precum pietrişul şi nisipul macrogranular (pe cursul inferior al Dunării
sedimentele sunt mai fine). Mărimea structurii granulare scade brusc până la
grăunţi de nisip foarte fin, nămol şi argilă, elemente ce ajung pe uscat în timpul
inundaţiilor.
Ce transportă Dunărea?
Orice râu mare transportă o cantitate semnificativă de substanţe precum:
- substanţe dizolvabile (calciu, fier, magneziu etc.);
- substanţe în suspensie (argilă, nămol, nisip fin);
- bucăţi de stâncă.
7

Procentajul variază în funcţie de mai mulţi factori – anotimp, revărsări, pantă,
tipul de zone traversate atât de Dunăre, cât şi de afluenţii ei. În timpul iernii,
cantitatea de materiale fine este mai mare decât vara pentru că debitul dunărean
şi implicit forţa de dragare scad, apele transportând foarte puţin material
macrogranular.
Scale de identificare simplă a durităţii
Tabelele de mai jos indică un mod rapid de stabilire a diferenţelor dintre minerale
din punct de vedere al durităţii, folosind materiale accesibile. De exemplu, un
mineral este întotdeauna zgâriat de un obiect sau un alt mineral mai dur, dar
reciproca nu este valabilă. Dacă se zgârie un mineral cu diferite materiale a căror
duritate este cunoscută, oricine poate face cu acurateţe o clasificare a lui.
Fiecare mineral poate fi cuantificat în funcţie de gradul de duritate, lucru foarte
util pentru scopurile clasificării. Tradiţional, în mineralogie este folosită scala
durităţii a lui Friedrich Mohs (folosită din anul 1822), scală ce are 10 niveluri. Din
punct de vedere tehnologic, există şi scale mult mai exacte şi detaliate.
În listă sunt trecute numai cele mai importante minerale pentru determinarea
durităţii rocilor. Sunt multe cu o duritate sub 3 sau între 4 şi 6, deci de aici apar
anumite decalaje în listă. Aceste minerale nu sunt însă importante pentru scopul
urmărit, pentru că apar relativ rar în componenţa rocilor. Unele minerale sunt
menţionate des pentru că ele pot prezenta spectre specifice conform compoziţiei
chimice.
Lista de mai jos indică duritatea mai multor materiale conform scalei de duritate
Mohs. În a treia coloană, mineralele importante din punct de vedere al formării
apar des în structura pietrişului. Mai jos se găseşte şi lista durităţii desemnată de
Mohs.
Duritatea anumitor materiale conform scalei de duritate Mohs
Materialul testat Scala Mohs Minerale pe care le pot
zgâria
Ceară de lumânare 1
Băţ de chibrit 1.5
Unghie 2.5
Sârmă de cupru, monedă
de cupru
3 Calcar/clacit, cloriţi, mice
Farfurie sau sârma de 3.5 – 4 Dolomită, serpentine
bronz
Farfurie de fier 4 – 5
Cui de fier 5 – 5.5
Sticlă de geam 5.5
Cuţit 5.5 – 6 Amfibolit (hornblende),
piroxeni
8

Pilă de oţel*, unghie de 6.5 Amfibolit, piroxeni,
oţel
feldspaţi, epidot
Cuarţ, porţelan 7 Epidot, olivine
Burghiu cu cap Widia 9 Cuarţ, calcedonie, granit
+/- orice mineral cu
Glaspapir ** 9 – 9.5
excepţia diamantului
Cuarţ, calcedonie, granit
+/- orice mineral cu
Diamant pentru tăiat
sticla
10
9
excepţia diamantului
* Nivelul de duritate corespunde unei pile normale; există de asemenea pile confecţionate din
aliaje speciale şi din oţel mai dur care pot atinge o duritate de aproximativ 8.
** A se ţine cont de faptul că glaspapirul este acoperit cu un strat de corindon (duritate 9) sau
carbid de silicon (duritate 9.5); de asemenea, există hârtii mai puţin dure – de exemplu hârtia de
sticlă folosită pentru cuarţ (duritate 7).
Scala lui Friedrich Mohs
Mineral Duritate Minerale pe care le pot
zgâria
Talc 1
Gips sau Halit 2
Calcit 3 Calcit, cloriţi, mice
Fluorina 4 Dolomită, serpentine
Apatit 5
Feldspat 6 Amfibolit (hornblende),
piroxeni
Cuarţ 7 Feldspat, epidot, olivine
Topaz 8 Cuarţ, calcedonie, granit
Corindon 9
Diamant 10
Privire generală din punct de vedere geologic
În drumul său spre Marea Neagră, Dunărea întâlneşte numeroase formaţiuni
geologice. Ea traversează zone de vârste variate – de la sectoare ce au peste
milioane de ani la bazine sedimentare formate recent la care îşi aduce în prezent
contribuţia prin noi depuneri. Dunărea întâlneşte roci de diferite tipuri, unele uşor
de transportat, altele de o rezistenţă foarte mare. Procesele geologice nu s-au
desfăşurat doar în timpurile îndepărtate. Ele au loc permanent, în toate zonele de
relief.

Izvoarele Dunării se află în munţii Pădurea Neagră din Germania, relicve ale
munţilor Hercinici din paleolitic. Albia izvoarelor este formată din roci cristaline,
granituri în special, gnaisuri şi ardezie. Apoi, Dunărea ajunge într-o zonă complet
diferită, în sectorul de molasă. Încă din era terţiară, aici s-a colectat grohotişul ca
urmare a acţiunii agenţilor atmosferici şi a eroziunii munţilor înconjurători, proces
ce a condus la formarea Alpilor. Drept consecinţă, aici se găsesc sedimente
relativ tinere (calcar, gresie, pietriş, nisip, argilă etc.), lăsate fie de „Marea
Străveche” (Paratethys), fie de râuri (Ron, Dunăre şi afluenţii lor).
În Regensburg (Bavaria), Dunărea întâlneşte Masivul Boemiei, de origine
hercinică, a cărui latură sudică o traversează. Afluenţii de aici transportă roci
cristaline (granituri, gnaisuri, amfibolit, granulit, serpentine etc.). Afluenţii aduc o
mare cantitate de materiale din Alpi, în special calcar din era mezozoică,
dolomite şi gresie, dar şi roci cristaline din zona alpină centrală.
Începând cu Krems în Austria, Dunărea trece din nou prin sectorul de molasă;
apoi la Viena, traversează Alpii Estici unde întâlneşte calcar, gresie şi alte roci
sedimentare din mezozoic şi terţiarul timpuriu. După Viena, se desfăşoară
bazinul vienez dintre Alpi şi Carpaţii Mici (Carpaţii din extremitatea vestică), unde
apar elemente din terţiarul târziu. Defileul ungar (Porta Hungarica), la graniţa
dintre Slovacia şi Ungaria, se situează la limita acestor două lanţuri muntoase.
Aici se întâlnesc roci cristaline din paleolitic (granituri, gresie, cuarţite), calcar şi
dolomite din mezozoic, calcar şi gresie calcaroasă din terţiarul târziu.
La estul defileului se întinde Mica Câmpie Ungară, un alt bazin caracteristic erei
terţiare târzii, care împreună cu Marea Câmpie Ungară formează Bazinul
Panonic. Cu o lungime de 500 – 600 de kilometri, acesta reprezintă cel mai mare
bazin de acest fel din Europa. În ambele câmpii, terţiarul târziu şi cuaternarul se
manifestă prin predominanţa sedimentelor neconsolidate. Graniţa morfologică
între sectoarele bazinului trece prin nordul Budapestei. Apele de sud ale Dunării
conţin calcar şi dolomite din mezozoic – aici, din nou, sunt traversaţi Carpaţii, iar
cele de nord roci vulcanice din terţiarul târziu. Rocile vulcanice fac parte din
centura vulcanică extinsă care însoţeşte arcul carpatic înspre sud (Munţii
Transdanubieni Mediani). Afluenţii din nord transportă sedimente din mezozoic şi
paleolitic şi roci cristaline din munţii slovaci Erz.
Pe o lungime semnificativă a traseului străbătut prin Ungaria, Dunărea nu inundă
zona depresionară a câmpiei panonice. Astfel, foarte puţine materiale ajung în
apele dunărene, iar sedimentele transportate sunt fin mărunţite. Abia la
traversarea Carpaţilor de Sud, la est de Belgrad (pe graniţa dintre Serbia şi
România), materiale macrogranulare (roci sedimentare şi cristaline din
paleozoicul şi mezozoicul târziu) ajung din nou în râu; acestea sunt repede
depozitate, de îndată ce Dunărea trece de Porţile de Fier.
În acestă etapă, Dunărea intră în Platforma Moesică a Valahiei, similară Câmpiei
Panonice din punct de vedere al întinderii. Aici, sedimentele din cuaternarul
târziu se suprapun peste rocile din precambrian, paleozoic şi mezozoic. Afluenţii
din sud, proveniţi din munţii Balcani din Bulgaria, transportă roci sedimentare din
mezozoic şi terţiarul timpuriu. Secţiuni din munţii Hercinici, îngropate adânc în
10

Platforma Moesică, revin la suprafaţă în Dobrogea (România) şi furnizează
pentru ultima oară în bazinul Dunării roci cristaline, vulcanice şi sedimentare.
Pe lungimea ultimului său sector, Dunărea traversează din nou o zonă geologică
relativ tânără (terţiarul şi cuaternarul târziu). Sedimentele brute au fost depozitate
în amonte. În final, în Marea Neagră se găsesc numai materiale aproape
dizolvate şi suspendate ce formează o deltă enormă care se măreşte de la an la
an datorită cantităţii impresionante de sedimente. Tabelul de mai jos oferă o
privire de ansamblu a perioadelor geologice începând de acum 545 de milioane
de ani până în prezent.
Privire de ansamblu a perioadelor geologice
Perioada Intervalul de timp
Precambrian Până la 545 m de ani în urmă
Paleozoic Paleozoic timpuriu 545 – 354 m de ani în urmă
Paleozoic târziu 354 – 248 m de ani în urmă
Mezozoic 248 – 65 m de ani în urmă
Cenozoic Terţiar Terţiarul timpuriu (Paleocen) 65 – 24 m de ani în urmă
Terţiarul târziu (Neogen) 24 – 1.8 m de ani în urmă
Cuaternar Pleistocen 1.8 m – 10.000 de ani în urmă
(epoca glaciară) Holocen 10.000 de ani în urmă până în prezent
Trăsături ale pietrişului întâlnit frecvent în bazinul dunărean
Pentru o distincţie rapidă a rocilor, următoarele cinci caracteristici sunt suficiente:
formă, suprafaţă, granularitate, structură şi duritate. Suplimentar, poate fi testată
solubilitatea în acid.
Rocile pot face parte din patru grupe majore:
• rocă eruptivă intruzivă – (rocă plutonică) – tipul de rocă formată din
magmă aflată la mare adâncime în interiorul scoarţei – granit, aplit şi
pegmatite;
• rocă eruptivă extruzivă – (rocă vulcanică) – tipul de rocă formată din
magmă aflată la suprafaţa scoarţei – bazalt;
• rocă metamorfică – tipul de rocă formată din alte roci aflate sub presiuni şi
temperaturi ridicate – gnais, amfibolit, cuarţit, marmură şi serpentine;
• rocă sedimentară
1. tipul de rocă aparută în urma acţiunii agenţilor atmosferici şi a
eroziunii altor roci, deseori transportată de apă, vânt şi gheaţă;
2. tipul de rocă formată din resturi de plante şi animale;
3. tipul de rocă formată din substanţele dizolvate în apă –
radiolarit, gresie dură, calcar, dolomit, conglomerat, brecie,
piatră de nisip şi nămol pietrificat.
11

Diferenţiere din punct de vedere al aspectului extern (cea mai frecventă):
rocă rotundă spre elipsoid: cuarţ, radiolarit, calcar, dolomit, conglomerat,
brecie, rocă plutonică, rocă vulcanică, marmură, serpentine, cuarţit;
rocă plată: cuarţ, gresie dură, calcar, gresie, marmură, serpentine, rocă
carboniferă (de exemplu: gnais, amfibolit, cuarţit);
rocă convexă: cuarţ, radiolarit, dolomit, conglomerat, brecie, gnais;
rocă sub formă de strat: roci stratiforme.
Diferenţiere din punct de vedere al suprafeţei:
rocă foarte fină: cuarţ, radiolarit, gresie dură, calcar, serpentine;
rocă destul de fină: cuarţ, radiolarit, gresie dură, calcar, dolomit,
conglomerat, brecie, roci vulcanice, serpentine, cuarţit;
rocă destul de dură: radiolarit, gresie cu macrogranulaţie, conglomerat,
brecie, roci plutonice, roci vulcanice, roci stratiforme (gnais, amfibolit,
cuarţit), marmură;
rocă foarte dură: brecie, rocă plutonică.
Diferenţiere din punct de vedere al granularităţii:
granulă compactă (diametru granulei < 0.1 mm): cuarţ, radiolarit, gresie
dură, calcar, dolomit, roci vulcanice, serpentine;
granulă fină (diametru 0.1 – 1 mm): gresie, roci vulcanice şi plutonice,
gnais, amfibolit, cuarţit;
granulă medie (diametru 1 – 3 mm): gresie, roci vulcanice şi plutonice,
gnais, amfibolit, marmură;
granulă brută (diametru 3 – 10 mm): conglomerat, brecie, roci vulcanice şi
plutonice, gnais, marmură;
granulă mare (diametru > 10 mm): conglomerat, brecie, roci plutonice,
pegmatite;
granulă variabilă (diferenţe mari între dimensiunile granulelor):
conglomerat, brecie, roci vulcanice (porfire), roci plutonice, amfibolit şi
serpentine.
Diferenţiere din punct de vedere al structurii (poate fi prezent, dar nu în
mod obligatoriu):
roci stratiforme (roci sedimentare): gresie dură, calcar, conglomerat;
roci stratificate (roci metamorfice): gnais, amfibolit, serpentine, marmură,
cuarţit, roci vulcanice.
Diferenţiere cromatică:
incolor spre alb: cuarţ, granit, aplit, pegmatite, cuarţit, marmură, granulit;
galben spre galben-maroniu: cuarţ, calcar, dolomit, gresie, conglomerat,
brecie, roci vulcanice şi plutonice, gnais, cuarţit şi alte roci stratificate;
roşu spre roşu-maroniu: cuarţ, radiolarit, calcar, gresie, conglomerat,
brecie, roci vulcanice şi plutonice, gnais, cuarţit şi alte roci stratificate;
de la verde deschis la verde închis: radiolarit, roci vulcanice şi plutonice
(câteva), gnais, serpentine şi alte roci stratificate;
verde închis: amfibolit;
12

de la gri deschis la gri închis: cuarţ, radiolarit, calcar, dolomit,
conglomerat, brecie, gresie, roci vulcanice şi plutonice, gnais, cuarţit,
marmură şi alte roci stratificate;
negru: gresie dură, roci vulcanice şi plutonice.
Diferenţiere din punct de vedere al durităţii:
roci mai maleabile – roca sau majoritatea constituenţilor pot fi zgâriaţi cu
aramă ori bronz: calcar, dolomit, conglomerat*, brecie*, gresie calcaroasă,
gnais, ardezie, marmură, serpentine.
roci cu o duritate moderată – roca sau majoritatea constituenţilor pot fi
zgâriaţi cu un cuţit: gresie*, conglomerat*, brecie*, roci vulcanice, gnais,
amfibolit;
roci cu o duritate foarte mare – roca sau majoritatea constituenţilor nu pot
fi zgâriaţi cu un cuţit, dar aceste roci pot zgâria ele înseşi sticla: cuarţ,
radiolarit, gresie dură, gresie, roci vulcanice, granit şi rocile înrudite,
cuarţit.
(*în funcţie de constituenţi – de exemplu constituenţi calcaroşi, silicioşi, cristalini)
Diferenţiere din punct de vedere al reacţiei la diluarea cu acid hidrocloric:
efervescenţă uşoară şi limpede: calcar, marmură calcaroasă;
nu ajung în stare de efervescenţă sau ating cu mare dificultate această
stare; reacţionează adesea numai după mărirea concentraţiei acidului sau
sub influenţa unei temperaturi ridicate: dolomit, marmură dolomită;
ajung în stare de efervescenţă numai când constituenţii calcaroşi sau
agenţii stratificaţi sunt prezenţi: gresie, conglomerat, brecie.
Clasificarea sedimentelor în funcţie de dimensiunea granulei
Tabelul de mai jos arată cum geologii şi tehnicienii împart sedimentele în diferite
clase în funcţie de mărimea medie a componenţilor. La o privire amănunţită,
subdiviziunile variază şi pot fi diferite de la o ţară la alta, de la un specialist la
altul.
Clasificarea sedimentelor conform dimensiunii granulare
Materialul Dimensiunea granulară
Argilă < 0.002 mm
Noroi 0.002 – 0.063 mm
Nisip 0.063 – 2 mm
Pietriş 2 – 63 mm
Piatră 63 – 200 mm
Bloc de piatră > 200 mm
Viteza curentă şi dimensiunea granulei
13

Cele două tabele de mai jos arată viteza curentului dunărean şi viteza curentului
propice pentru transportul materialelor de mărimi diferite.
Viteza curentului pe Dunăre
Punctul de măsurare Viteza curentă
Passau 2 m/sec
Viena 2.5 m/sec
Sectorul mijlociu 0.6 – 1 m/sec
Sectorul inferior 0.6 – 1 m/sec
Gura de vărsare 0.2 m/sec
Viteza curentului propice pentru transportul materialelor de mărimi diferite
Materialul Diametrul presupus Viteza curentă minimă
Nisip fin 0.01 cm Aprox. 0.02 m/sec
Nisip macrogranulat 0.1 cm Aprox. 0.3 m/sec
Pietriş fin 1 cm Aprox. 1 m/sec
Pietriş 10 cm Aprox. 3 m/sec
Blocuri de piatră 100 cm Aprox. 8m/sec
Eroziunea şi depunerea
Conexiunea dintre unghiul de înclinaţie a pantei Dunării şi procesul de formare a
noi ţinuturi se vede în tabelul de mai jos. Când panta e abruptă şi curentul rapid –
lucru ce se întâmplă pe cursul superior al râului – predomină eroziunea la nivelul
albiei, în special în plan vertical (eroziunea în adâncime). În aceste locuri, forţa
apei acţionează contra pantei, fenomen cunoscut sub numele de eroziune
regresivă. Treptat, diferenţele de nivel de la izvor până la gura de vărsare se
estompează până ajung la un unghi de înclinaţie uniform. Pentru că Dunărea
traversează munţii prin mai multe locuri, panta ei are trei puncte unghiulare
proeminente: la Regensburg – Germania, în defileul ungar (Porta Hungarica) şi
la Porţile de Fier – Serbia/România.
Acolo unde panta este mică – cu precădere pe cursul mijlociu şi inferior –
eroziunea afectează în primul rând malurile (eroziune orizontală). În timpul
acestui proces, malurile se surpă, iar cele care atârnă alunecă în apă. Rocile pot
fi transportate sub forma pietrelor, pietrişului şi a nisipului, sub forma materiilor
suspendate (nisip fin, nămol şi argilă) şi a celor dizolvate.
Acumularea (depunerea) predomină în ţinuturile joase, în interiorul coturilor
unui râu şi în zonele inundate după retragerea apelor. Acţiunea de depunere a
aluviunilor are câteodată ca rezultat îngustarea râului şi implicit, modificarea
albiei. Astfel, se poate crea mai departe o vale prin care râul curge înainte şi
înapoi între limitele sale.
14

Conexiunea dintre unghiul de înclinaţie a pantei Dunării şi procesul de formare a
noi ţinuturi
Sectorul fluviului Panta medie Procesul de formare
Cursul superior (până la
defileul ungar – Porta
Hungarica )
Cursul mijlociu (până la
Porţile de Fier)
Cursul inferior (până la
gura de vărsare)
15
dominant
1% Eroziune verticală şi
transport
0.1% Transport şi eroziune
orizontală
0.03% Acumulare şi transport
Dunărea este considerată un râu montan până la defileul ungar. Un asemenea
râu al cărui curs principal se divide în mai multe cursuri mici ce împart aceeaşi
albie şi apoi se reunesc, ilustrează fenomenul de bifurcare. Meandrele sunt
caracteristice apelor curgătoare din regiunile joase.
Etapele de dezvoltare a Dunării
Cu 25 de milioane de ani în urmă a existat un precursor al Dunării („Dunărea
Străveche”) ce-şi avea izvoarele în Elveţia, lângă Geneva şi curgea de-a lungul
Alpilor Vestici. El ajungea rapid la destinaţie în Munich, la marea Paratethys, unul
dintre braţele acestei mări ajungând până în Indopacific. Apoi, sectoare extinse
din cursul actual al Dunării au fost acoperite de mare. Multe râuri de sine
stătătoare în prezent, precum Ronul şi Rinul, au făcut parte din primul sistem
fluvial ce traversa de la vest la est „Zona Molasă” (din lat. molere = a şlefui),
alcătuind un bazin de colectare a materiilor provenite din Alpi şi Carpaţi.
Cu aproximativ 17-18 milioane de ani în urmă, mişcările tectonice din Alpii Estici
au separat bazinul molas, formând un încăpător bazin de acumulare la vest de
Viena. Un precursor al Ronului domina zona în partea vestică. Astfel s-a creat o
inversare în direcţia de curgere a râului. În opoziţie, curgerea către est a fost
limitată. Acest „Ron Străvechi” a fost cel mai mare colector de apă acum 12
milioane de ani, incluzând precursori ai Mainului şi Rinul din prezent. Se poate
vorbi de existenţa „Dunării Străvechi” de-abia cu 9 milioane de ani în urmă.
Pentru că Alpii Vestici s-au înălţat mai mult faţă de Alpii Estici, culmile subalpine
ale Alpilor s-au înclinat către est. Vărsarea multor afluenţi în Ron a fost
întreruptă, direcţia fiind inversată din nou. Bazinul de acumulare s-a scufundat,
dispărând astfel bariera pentru râurile care curgeau din vest. Marea Paratethys
s-a retras în depresiunea bazinului vienez, legăturile cu mările adiacente s-au
rupt treptat, marea devenind un lac cu apă dulce („Lacul Panonic”).
În cursul fenomenelor şi schimbărilor produse, gura de vărsare a Dunării s-a
mutat mai departe înspre est o dată cu retragerea mării Paratethys. Dacă
aceasta s-ar fi aflat încă în nordul Vienei acum 7 milioane de ani, Dunărea s-ar fi

vărsat pentru prima dată în Marea Neagră de-abia acum 2 miloane de ani.
Dunărea avea, de asemenea, cale deschisă înspre vest. Aici, a reuşit chiar să se
infiltreze în bazinul actual de colectare Ron – Rin. Dunărea a avut cel mai mare
bazin de recepţie acum 4 milioane de ani.
Acum 2 milioane de ani a avut loc o alternanţă rapidă între acţiunea de depunere
şi procesul de eroziune, ca urmare a perioadelor de răcire şi încălzire din
cuaternar (era glaciară). În această perioadă s-au format treptat ţinuturile
prezente.
2.3. Viaţa subacvatică
Condiţiile impuse de mediul înconjurător
Parametrii fizici precum viteza curentului şi cantitatea de oxigen din apă sunt
într-o continuă schimbare în aval, fiind dependenţi de relieful traversat de apa
curgătoare. Un alt parametru constă în aspectul luminos sau, din contră, tulbure
al apei.
Viteza curentului este determinată de gradul de înclinaţie al pantei. Temperatura
apei se schimbă în funcţie de altitudine şi de distanţă faţă de locul de izvorâre, iar
parametrul oxigen depinde pe de o parte, de temperatură, pe de o altă parte, de
turbulenţele apei, deci indirect, de unghiul de înclinaţie al pantei. Materiile
suspendate care tulbură limpezimea apei apar în primul rând pe cursul inferior
sau în zonele depresionare cu pământ fin granulat. De asemenea, aceşti
parametrii sunt influenţaţi de modificările ce pot surveni pe traseul parcurs de
râu: zone de curenţi rapizi şi zone cu ape calme. Pe lângă acestea se mai
numără şi braţele moarte sau albiile vechi ce pot fi reactivate în momentul
inundaţiilor.
Mişcarea apei şi adaptarea organismelor
Curentul permanent al râului impune pe de o parte anumite condiţii de adaptare
pentru speciile de floră şi faună, iar pe de altă parte reprezintă un flux constant
de nutrienţi şi alimente. Inundaţiile repetate afectează comunităţile habitatelor
acvatice şi pe cele din zonele inundabile. Speciile de plante şi animale s-au
adaptat mediului instabil prin dezvoltarea unor mecanisme specifice de apărare.
a) Forme de adaptare împotriva strămutării
• forma plată a organismului
• ventuzele
• vieţuirea sub pietre masive
• vieţuirea în pietrişul albiei
• compensarea prin peregrinaj
16

) Forme de adaptare împotriva uscării
• pentru o perioadă lungă de secetă în luncile inundabile: protozoare
unicelulare, crustacee mici, rotifere, bureţi de apă dulce
• pentru o perioadă lungă de secetă, în câteva zone şi păduri inundabile:
triops (ordinul Notostraca), branhiopodele
• cerinţe minime de oxigen pentru a supravieţui secetei în braţe vechi,
cerinţe minime de apă pentru a supravieţui în nămol umed: caracudă,
ţipar, ţigănuş
• perioade scurte de dezvoltare: ţânţari, broasca râioasă cu burta de foc
• suprafaţă uscată şi rigidă pentru protejarea suprafeţei umede a corpului:
midie, melcul de apă dulce.
c) Exploatarea curentului pentru captarea hranei
• formele fixe de vieţuire, de exemplu săpatul printre straturi, construirea de
cuiburi, adăposturi, utilizarea sedimentelor ca bază nutritivă în zonele cu
un curent redus
d) Utilizarea curentului ca mecanism de dispersie
• specii ale căror larve şi exemplare tinere sunt strămutate din locul iniţial de
curenţii din timpul inundaţiilor: larve de scoici, aproape toate speciile de
peşte
• speciile de plante ale căror seminţe pot pluti: ghiocelul bogat
• plante subacvatice ale căror rădăcini odată smulse se pot prinde din nou
de sol: piciorul-cocoşului de baltă
e) Utilizarea pădurilor inundabile pentru reproducere şi obţinerea hranei
• peştii adulţi folosesc pădurile inundabile pentru obţinerei hranei; ouă şi
larve se găsesc în cavităţile pietrişului din albie: cosacul, avatul, văduviţa
aurie, lostriţa, scobarul, plătica, porcuşorul
• locuri pentru depunerea icrelor şi peşti tineri pe braţele liniştite. Peştii
adulţi îşi caută hrană de-a lungul curentului: răspărul, mreana, săbiţa,
morunaşul, babuşca
• locuri pentru depunerea icrelor şi exemplare tinere de peşti se găsesc în
pădurile inundabile, peştii adulţi se găsesc în lacurile formate pe albii
vechi: ştiuca, crapul, roşioara, batca, plătica, bibanul, linul
• specii de peşti şi amfibieni cu habitate specifice în rarele bălţi inundate din
luncile inundabile şi în lacuri pe braţe moarte: ţigănuşul, ţiparul, caracuda
• ordinul de vieţuitoare din bălţile care foarte rar se reumplu de apă în timpul
inundaţiilor, specii rezistente la secetă pe termen lung: triops (ordinul
Notostraca), branhiopod
• bazine create de dinamica râului în zone deschise:
- plante: răchita roşie, salcia albă (răchita albă), plopul negru (pluta),
cătina roşie, salcia târâtoare, tamarix
- animale: pe prundiş şi bancuri de nisip – prundăraş gulerat mic,
fluierar de munte, chira de baltă, chira mică; pe malurile abrupte –
lăstunul de apă (sau lăstunul de mal), pescărelul (pescăruşul
17

albastru), progoria
• plante rezistente în zone umede secetoase: limosella, căprişor
Zonele râului în funcţie de principalele specii
Cursul superior
În râurile de munte, din cauza proporţiei însemnate de apă provenită de la
izvoare, se produc fluctuaţii limitate de temperatură de-a lungul anului (diferenţe
de temperatură < 10˚ C). Panta abruptă şi curentul puternic din perioada topirii
zăpezii indică faptul că albia e formată din substraturi stâncoase. Temperatura
scăzută şi turbulenţele apei au ca rezultat un conţinut de oxigen foarte ridicat al
apei.
Tipuri de peşti
Cursul superior are un habitat specific păstrăvilor, în special păstrăvilor de
munte, motiv pentru care zona este cunoscută ca sector al păstrăvilor. Alte specii
iubitoare de oxigen din această zonă sunt : zglăvoaca, boişteanul (în zonele cu
altitudine scăzută) şi chişcarul de râu (chişcarul mic).
Tipuri de hrănire
În bazinele colectoare împădurite, albia râului este lipsită de lumină. Nutrienţii
provin din exterior de la frunzele, fructele, florile şi crengile căzute în apă. Cel
mai important grup animal este cel detritivor. Creveţii de apă dulce şi larvele de
muşte tricoptere mărunţesc materiile de plante care sunt deja fărâmiţate sub
acţiunea bacteriilor şi a mucegaiului, creându-se particule fine ale lanţului nutritiv.
Particulele, cunoscute sub numele de detritus, fac parte din alimentaţia grupului
de „rumegătoare”.
Acesta include larvele muştelor de piatră, ale efemeridelor şi muştelor tricoptere,
insecte ce au o mare capacitate de adaptare pentru a trăi de-a lungul curentului.
A doua sursă de alimentaţie este reprezentată de algele crescute pe pietre şi pe
lemnele putrezite. Unele specii de insecte din ordinul Trichoptera îşi construiesc
printre pietre un fel de plase, cu ajutorul cărora, ca organisme „filtrante”, prind
detritusul care pluteşte în funcţie de curent. Detrivorii şi „rumegătoarele”
reprezintă principala sursă de hrană pentru viermii laţi, larvele muştelor de piatră
şi a efemeridelor. Lanţul nutritiv se termină cu păstrăvul de munte şi zglăvoaca.
18

Cursul mijlociu
Apa curgătoare ce are deja o lăţime cuprinsă între trei şi cinci metri poate fi
numită râu. Malurile sunt atât de distanţate încât vegetaţia lor nu mai reuşeşte să
umbrească albia râului. Unghiul de înclinaţie al pantei şi viteza curentului pot fi
destul de ridicate la tranziţia dintre cursul superior şi cursul mijlociu – de exemplu
în punctul de bifurcaţie de la baza muntelui. Albia e formată din pietriş şi prundiş
(20 cm – 0.2 m), iar în râurile de altitudine scăzută se găseşte şi nisip. Apa
conţine o cantitate mare de oxigen ca urmare a temperaturii scăzute şi a
turbulenţelor produse când râul se revarsă peste malurile de pietriş.
Exemplu: cursul superior al fluviului Tisa între afluenţii Vişeu şi Borşa.
Dacă unghiul de înclinaţie scade, se dezvoltă bancuri de nisip, iar apa îşi
formează un curs meandric, cu maluri marcate de eroziune şi depunere de
sedimente. Panta este între 2% şi 0.2%. Există diferenţe considerabile între
substraturile malurilor şi albia râului, fapt oportun pentru dezvoltarea coloniilor de
organisme. Zonele cu apă liniştită alternează cu acelea traversate de curenţi
rapizi.
Exemplu: fluviul Dunărea de la Alpii Şvăbeşti la Gönyü.
Tipuri de peşti
Zonele de bifurcaţie sunt habitatele preferate ale lipanilor. Din acest motiv, cursul
mijlociu cu toate condiţiile de vieţuire este denumit sectorul lipanilor.
Temperatura anuală a apei fluctuează între 10°C şi 17°C. Speciile de peşti
specifice sectorului de lipani sunt scobarul, porcuşorul, cleanul, cleanul de baltă
(porcul apelor), păstrăvul de munte, mihalţul (burbotul), precum şi speciile de
peşti iubitoare de curent.
Zona de joasă altitudine a cursului mijlociu este numită sectorul mrenelor.
Temperatura apei fluctuează între 12°C şi 18°C. Speciile iubitoare de curent,
mreana şi scobarul, apar ca specii principale. Alte specii care se mai întâlnesc
sunt: crapul, batca, cleanul de baltă, avatul, văduviţa aurie, babuşca, cega,
răspărul, pietrarul, fusarul şi bibanul.
Tipuri de hrănire
Majoritatea nevertebratelor din cursul mijlociu trăiesc în cavităţile din pietrişul de
pe maluri sau în bancurile de nisip. Aceste locuri oferă protecţie împotriva
vătămării mecanice din timpul inundaţiilor, împiedică apa să mute ouăle şi
speciile tinere în alte zone şi, cu toate acestea, suficientă apă bogată în nutrienţi
trece prin cavităţi. Pe timpul nopţii, vieţuitoarele cavităţilor (în majoritate insecte
de apă) ajung în canalele protejate unde migrează la fundul apei şi se hrănesc
ca şi „rumegătoarele” din culturile de alge. Astfel, speciile carnivore au parte de o
pradă bogată. Printre speciile specifice cursului mijlociu se numără multe specii
din cursul superior precum larvele insectelor din ordinul Plecoptera (muştele de
19

piatră), ordinul Ephemeroptera (efemeridele) şi ordinul Trichoptera (muştele
tricoptere), dar şi melcii.
În ariile protejate de curent, precum canalele protejate sau lacurile de pe albii
vechi, s-au dezvoltat multe specii de plante acvatice: piciorul-cocoşului de baltă,
dretele, broscăriţa. Ele formează un strat ideal pentru creşterea şi dezvoltarea
masivă a algelor, a algelor de piatră, protozoarelor, organismelor prevăzute cu
filtre precum rotiferele şi branhiopodele. Acestea sunt folosite ca nutrienţi de o
gamă tot mai mare de vieţuitoare: melci, larve de broaşte, amfibieni asemănători
cu broasca (ordinul Anura), efemeride.
Un număr mare de specii carnivore (lipitoarele, efemeridele carnivore, scarabeii
de apă şi peştii) profită de prada bogată.
Cursul inferior
Când râul ajunge în zonele de şes şi câmpie, gradul de înclinaţie al pantei este
atât de mic încât râul transportă cu greu nisip şi materii foarte fine. Apa
traversează sectoarele inferioare până la gura de vărsare.
Exemple
Dunăre: după gura de vărsarea a râului Vah, gradul de înclinaţie este mai mic
sau egal cu 0.17‰.
Rin: după gura de vărsare a râului Ahr, gradul de înclinaţie este mai mic sau egal
cu 0.17‰.
Weser: după trecătoarea din Munţii Wiehen, gradul de înclinaţie este mai mic sau
egal cu 0.2‰.
Tisa: după gura de vărsare a râului Szamos, gradul de înclinaţie este mai mic
sau egal cu 0.09‰.
Viteza curentului este scăzută, iar albia este adâncă. Albia este formată din
substraturi de nisip; nisipul fin şi sedimentele argiloase sunt depozitate în
pădurile inundabile. Conţinutul de oxigen fluctuează enorm. Din cauza
numeroşilor afluenţi care se varsă pe traseul cursului inferior, râul transportă o
mare cantitate de materii suspendate şi particule organice din bazinul colector.
Din acest motiv apa este mai puţin transparentă, în schimb este de obicei mult
mai bogată în nutrienţi decât pe cursul superior şi pe cel mijlociu.
Cursul inferior al marilor râuri are o zonă inundabilă întinsă. Pădurile inundabile
sunt traversate de numeroase braţe laterale (vezi capitolul despre tipurile de curs
ale râului şi gurile de vărsare), ceea ce determină apariţia unei flore şi faune
bogate. Inundaţiile din timpul viiturilor durează mai mult decât cele de pe cursul
superior şi cel mijlociu.
20

Exemplu
Zona în care Drava se revarsă în apele dunărene (Kopački rit) este
inundată în medie de 100 de ori pe an.
În timpul inundaţiilor, canalele din pădurile inundabile se interconectează cu cele
principale şi astfel poate avea loc un schimb de forme de viaţă. Acest schimb e
vital pentru reproducerea multor specii de peşti.
Exemplu
Mai multe specii de crap, dar şi ştiuca preferă să-şi depună icrele în
câmpiile inundabile în perioada revărsărilor. În trecut, numărul mare al
acestor zone fertile era direct proporţional cu bancurile de peşti tineri spre
deosebire de situaţia actuală.
Tipuri de peşti
Speciile specifice râurilor din zona de câmpie, sectorul de plătică, aparţin
subcategoriilor de crap. Temperatura apei ajunge la peste 20°C în timpul verii.
Specia principală este plătica; prin forma gurii subterminale, adaptată
comportamentului alimentar, ea caută pe fundul mâlos viermi, larve de insecte,
melci şi crustacee mici. Alte specii de peşti sunt: carasul, batca, linul, cleanul
mic, boarca, şalăul, bibanul şi somnul. Diferite specii de sturion sunt prezente ca
peşti migratori.
Tipuri de hrănire
Lipsa transparenţei apei caracteristică cursului inferior îngreunează dezvoltarea
plantelor acvatice rădăcinoase. Pentru că acestea dispar, nu se găseşte niciun
fel de substrat potrivit dezvoltării algelor şi protozoarelor. Plantele cu frunze
plutitoare şi plantele plutitoare au şanse mai mari de creştere şi dezvoltare.
Nutrienţii acumulaţi în cursul inferior şi viteza scăzută a curentului ajută la
dezvoltarea planctonului vegetal – format în special din alge şi alge de stâncă
plutitoare. Acestea constituie sursa de hrană pentru organismele animale ale
planctonului, în principal crustacee mici şi dafnii (purici-de-apă). Planctonul care
atrage peştii de la suprafaţa apei, precum cosacii şi săbiţele, constituie o
modalitate nouă de hrănire pe cursul inferior.
Particulele nutritive care plutesc în apă reprezintă principala sursă de hrănire a
organismelor filtrante: midii, spongii, branhiopodele şi cuiburile de muşte
tricoptere. În locurile favorabile de pe fundul râului pot fi întâlnite adevărate
colonii de midii. Zona digurilor de apărare de pe cursul inferior este puternic
colonizată de aceste organisme ce se hrănesc prin filtrarea apei.
21

Exemplu
În zona bulgărească a Dunării trăiesc de cinci ori mai multe midii faţă de
insecte.
O parte din particulele anorganice, care ajung pe fundul apei din braţele laterale
sau al lacurilor formate în vechi alibi, sunt fărâmiţate de bacterii. Acestea alături
de sedimentele organice constituie nutrienţii de bază pentru: viermii inelaţi,
precum viermele Tubifex (Tubex) şi larvele de muscă pitică. În lacurile formate
pe braţe vechi, unde există apă bogată în nutrienţi, fundul apei este colonizat
masiv de câteva specii. După scufundarea materialelor suspendate, plantele
subacvatice primesc suficientă lumină, se dezvoltă şi devin sursă de hrană
pentru clasa rumegătoarelor – melcii şi larvele amfibienilor.
Gândacii carnivori, larvele de muscă Syrphidae (larvele libelulelor), gândacii şi
peştii găsesc o mare cantitate de nutrienţi. Prezenţa coloniilor de stârci şi
cormorani indică un număr mare al bancurilor de peşti.
Gura de vărsare
Dunărea are o singură gură de vărsare sub formă de deltă – Delta Dunării. Cu o
suprafaţă de 8.000 km², Delta este de trei ori mai mare faţă de Luxemburg.
Delta începe cu 70 de km înainte de a se vărsa în mare, prin divizarea Dunării în
câteva braţe. Înainte de Tulcea, ea se separă în braţul Chilia, care formează
graniţa dintre România şi Ucraina şi braţul Tulcea. Acesta din urmă se ramifică în
două braţe care o iau spre sud: Sulina şi Sf. Ghorghe. Între braţele principale s-a
format un mozaic de ţinuturi mlăştinoase, lacuri, canale şi dune de nisip. Braţul
Sf. Gheorghe este cel mai vechi, după cum indică meandrele bine conturate.
Chilia, cel mai tânăr braţ, formează propria deltă pe teritoriul Ucrainei.
Încărcătura bogată de materii solide este evidentă prin prisma existenţei a
numeroase insule în deltă.
În deltă sunt depozitaţi anual aproximativ 30 m³ de materii solide. Oricum,
cantitatea de materii solide din Dunăre a fost redusă cu un sfert prin ecluzarea
de la Porţile de Fier. În 1990, cantitatea de apă din Dunăre s-a distribuit în cele
trei braţe după cum urmează: 57% Chilia, 20% Sulina şi 23% Sf. Gheorghe. Cele
mai înalte cote ale Dunării se înregistrează în perioada aprilie – iunie. În această
perioadă 90% din deltă este inundată, faţă de nivelul mediu al apelor de 60%.
Cele mai mici cote se înregistrează în perioada septembrie – octombrie.
Între anii 1970 – 1980 a existat un plan de transformare a deltei într-un ţinut
arabil cu ferme, cu plantaţii de plopi, de trestie şi cu multe heleşteie. De atunci, o
cincime din aria Dunării a fost deteriorată. Din 1990, o parte din zona avariată a
fost reconstruită ca zonă inundabilă (de exemplu Balina, Cernova).
22

Tipuri de peşti
Zona în care apa sărată se combină cu apă dulce aparţine sectorului ghiborţ –
cambula. Acesta este limitat în cazul Dunării pe de o parte, din cauza marii
cantităţi de apă dunăreană şi pe de altă parte, din cauza mareei scăzute din
Marea Neagră. Conţinutul ridicat de nutrienţi şi materii dense este specific
Dunării. Pe braţele principale, Dunărea este o poartă deschisă pentru peştii
migratori precum heringul de Dunăre şi diferite tipuri de sturioni – morunul,
păstruga, viza şi nisetrul. Ei se dezvoltă până la maturitate pe coasta adiacentă a
Mării Negre şi încheie lanţul trofic care îşi are punctul de plecare în cantităţile
uriaşe de plancton putrezit format în Dunăre. Regiunea îşi ia numele de la
ghiborţul dunărean (peşte care trăieşte atât în ape dulci, cât şi în cele saline) şi
de la cambulă (peşte ce trăieşte pe fundul apelor marine şi în câteva lagune mici;
pentru dezvoltarea ouălor depuse, cambula are nevoie de o apă al cărei conţinut
salin să fie de cel puţin 1%). În straturile de suprafaţă, Marea Neagră are un
conţinut de sare de 1.7%. Vieţuitoarele specifice apelor marine sunt labanul
(chefalul mare) şi anumite specii de porcuşor.
Tipuri de hrănire
Fauna nevertebratelor din încrengăturile plutitoare deltaice întâlneşte condiţii
similare cu cele din cursul inferior. Fauna din deltă este extrem de bogată în
specii şi acoperă toate tipurile de hrănire. Din cauza clarităţii apei şi a lipsei de
adâncime energia solară poate fi transformată mult mai uşor în biomasa vegetală
decât de-a lungul fluviului. Planctonul animal, care se găseşte în cantităţi
impresionante în deltă, constituie hrana de bază a speciilor de peşte numeroase
şi bine diversificate. Colonii însemnate de pelicani, cormorani, cormorani mici
(cormorani pitici), diferite tipuri de stârci, codali, pescăruşi, rândunici de mare
trăiesc alături de mamifere ca vidra şi nurca (hermina).
Principalele specii pe sectoarele dunărene
Dunărea de sus (zona izvoarelor şi primii 30 de km)
Animale
• păstrăvul de munte, zglăvoaca → izvoarele de munte
Dunărea de sus (cursul mijlociu)
Plante
• cătina roşie, zălogul → zonele de bifurcaţie
23

• stânjenelul, genţiana → ţinuturi mlăştinoase
• răchita roşie, salcia albă, plopul negru → pădurile inundabile de pe cursul
mijlociu
Animale
• lostriţa, văduviţa roşie, boişteanul, grindelul → peştii iubitori de curent din
sectorul văduviţă/mreană
• prundăraşul gulerat mic → maluri de pietriş din cursul mijlociu
• culicul mare → ţinuturi mlăştinoase, pajişti inundate
• guşa vânătă → păduri inundabile, tufişuri
Dunărea de mijloc (cursul inferior)
Plante
• salcia albă, plopul negru, viţa sălbatică, ghiocelul bogat → păduri
inundabile cu pământ moale
• frasinul de câmp (frasinul de luncă), stejarul → păduri inundabile cu lemn
de esenţă tare
• ciulinul de baltă, plutica, trifoiul de apă → lacuri formate pe albii vechi,
heleşteie, bălţi
Animale
• porcuşorul → ape nisipoase, puţin adânci
• ţigănuşul, caracuda, broasca râioasă cu burta de foc, tritonul cu creastă
dobrogean, broasca ţestoasă de apă europeană (ţestoasa de apă) →
păduri inundabile, lacuri formate pe braţe moarte, bălţi
• şarpele de apă → maluri, lacuri formate pe braţe moarte, heleşteie
• chira mică → maluri nisipoase
• chirighiţa cu obraz alb (chirighiţa cu aripi albe) → râuri, lacuri, heleşteie
• raţa roşie → ţinuturi mlăştinoase, bălţi
• stârcul de noapte, stârcul galben, lopătarul → colonii în pădurile
inundabile, ţinuturi mlăştinoase
• gaia neagră → pădurile inundabile
• codalbul → reţeaua întinsă a pădurilor inundabile
Dunărea de jos (cursul inferior)
Plante
• tamarixul → pe râurile cu chei nisipoase
• liana mediteraneană (Periploca graeca) → păduri inundabile cu lemn de
esenţă tare
• peştişoara → lacuri formate pe braţe moarte, bălţi
• trestia → lacuri formate pe braţe moarte, insule plutitoare (plauri)
24

Animale
• clasa sturion: morunul, nisetrul etc. → pe curenţii principali, pe fundul
albiilor străbătute de curenţi puternici - viza
• heringul de Dunăre → braţele râurilor cu albie nisipoasă şi curenţi
puternici
• pelicanul creţ, pelican comun → lacuri
• cormoranul mic, ţigănuşul → colonii în ţinuturi mlăştinoase
2.4. Habitate ale pădurilor inundabile
Principalele specii de pe braţele râurilor cu insule de prundiş
1. Larva insectelor din ordinul Plecoptera (muştele de piatră)
Musca de piatră face parte din clasa insectelor. Are o dimensiune de până la 1
cm, corp zvelt, şase picioare şi o coadă din două pene lungi. Majoritatea
exemplarelor au culoarea maroniu închis. Trăieşte sub pietre sau pe straturi de
muşchi. Alimentaţie: se hrăneşte cu alge şi particule organice, unele exemplare
se hrănesc cu alte organisme animale. Are nevoie de apă limpede, cu un
conţinut ridicat de oxigen. Insectele adulte zboară de-a lungul apei pentru a
depune ouăle.
2. Crevetele de apă dulce
Crevetele de apă dulce face parte din clasa crustaceelor. Are o lungime de până
la 2 cm şi o carapace inelară. Se mişcă prin contracţia şi extensia carapacei.
Prezintă 4 antene şi 7 perechi de picioare. Ouăle se dezvoltă în torace. Trăieşte
pe plantele acvatice sau pe fundul apelor la adăpost de curenţi. Alimentaţie: se
hrăneşte cu frunze căzute, detritus şi constituie o importantă sursă alimentară
pentru peşti.
3. Larva de muscă tricopteră
Larva de muscă tricopteră face parte din clasa insectelor. Are o lungime de până
la 2.5 cm. Majoritatea exemplarelor îşi construiesc o carcasă din fir de mătase
secretat de o glandă aflată pe buza inferioară. Carcasa este acoperită de granule
de nisip, bucăţi de ramuri şi bucăţi desprinse din cochiliile melcilor. Alimentaţie:
se hrăneşte cu alge şi particule organice. Unele insecte mănâncă şi organisme
animale.
25

4. Lipanul
Peşte iubitor de curent, lipanul este prezent în râuri mici şi reci cu albie de pietriş.
Are o lungime de până la 50 cm. Lipanul este un peşte teritorial. Alimentaţie: se
hrăneşte cu insecte acvatice şi de suprafaţă şi alte nevertebrate. Depune icrele
în gropi ce sunt apoi acoperite cu pietriş. Viaţa larvelor din cavităţile acoperite cu
pietriş este scurtă. Exemplarele tinere trăiesc singure. Adulţii sunt teritoriali. Are
nevoie de ape bogate în oxigen, cu o albie de pietriş bine irigată.
5. Răspărul
Peşte iubitor de curent, răspărul preferă adâncimile marilor râuri. Zona de
răspândire este în bazinul colector al Dunării. Lungime corpului este cuprinsă
între 15 şi 20 cm. Trăieşte singur deasupra albiilor de nisip şi pietriş. Alimentaţie:
se hrăneşte cu peşti mici, crustacee, viermi şi larvele insectelor. Îşi depune icrele
pe bancurile de pietriş din apele curgătoare.
6. Scobarul
Peşte iubitor de curent, scobarul trăieşte la fundul apelor deasupra albiei de
pietriş. Are o lungime de până la 40 cm. Alimentaţie: îşi foloseşte fălcile cu
aspect de pâlnie pentru a desprinde algele de pe pietre. În timpul sezonului de
reproducere migrează în masă în afluenţi, depunând pe bancurile de pietriş. În
trecut, peşte foarte comun, prins ca hrană pentru porci.
7. Chira de baltă
Pasăre de apă, chira de baltă se găseşte pe prundişuri cu vegetaţie sau pe
bancuri de nisip. Are o lungime de 35 cm. Are nevoie de albii largi, puţin adânci,
cu ape limpezi, bogate în peşte. Vânează la câţiva metri deasupra apei; prinde
peştii mici şi insectele acvatice scufundându-se din zbor. Depune 2-3 ouă;
perioada de incubaţie durează între 21 – 22 de zile. Exemplarele tinere au
penajul complet după patru săptămâni. Clocirea ouălor şi apoi creşterea penelor
la pui sunt primejduite de inundaţii. Chira de baltă este o pasăre migratoare.
8. Prundăraşul gulerat mic
Pasăre mică, prundăraşul gulerat mic se deplasează greoi. Are o lungime de 15
cm. Se reproduce pe insule de pietriş din apele sălbatice. Şi-a găsit un habitat
substitut în cavităţile din prundiş. Alimentaţie: se hrăneşte cu animalele mici din
zona bancurilor. Depune 4 ouă care sunt bine camuflate printre pietrele
prundişului sterp. Perioada de incubaţie durează între 22 – 27 de zile. De îndată
ce au penajul complet, puii părăsesc imediat cuibul. Prundăraşul gulerat mic este
o pasăre migratoare.
26

9. Guşa vânătă
Pasăre cântătoare, guşa vânătă se întâlneşte în tufărişul umed al sălciilor de
lângă apă. Se întâlneşte şi în arini şi stufăriş. Are o lungime de 14 cm. Masculii
au un uimitor penaj albăstrui pe piept. Cuiburile sunt ascunse în apropierea
solului. Alimentaţie: se hrăneşte cu insecte, viermi, ouă de peşte sau de
crustaceu. Cântecele melodioase îi avantajează pe masculi deoarece pot imita
sunetele altor specii. Laponii au denumit-o „pasărea cu o mie de voci”. Guşa
vânătă este o pasăre migratoare.
10. Tamarixul
Tamarixul este o specie de arbust cu rădăcini înfipte în solul pietros din zonele
de bifurcaţie de pe cursul superior – mijlociu. Se găseşte la baza Alpilor şi a
Carpaţilor. Are o înălţime cuprinsă între 1 – 2.5 cm. Plantă scundă, cu aspect
exfoliat, cu frunze gri-albăstrii şi flori roz-albicioase, înfloreşte în perioada mai –
septembrie.
11. Piciorul-cocoşului de baltă
Piciorul-cocoşului de baltă este o specie de plantă subacvatică. Pluteşte pe o
distanţă de până la 6 m, având o tulpină circulară şi frunze cu nervuri. Tulpinile
smulse de apă îşi pot reface rădăcinile în altă parte. Se întâlneşte în apele
curgătoare cu albii de pietriş. Floarea albă cu pistil galben se ridică deasupra
apei. Piciorul-cocoşului de baltă înfloreşte în perioada iunie – august.
Pădurile inundabile din zona braţelor moarte
Pădurile inundabile din zona braţelor moarte se întâlnesc pe cursul mijlociu al
râurilor. În regiunile de vale, râurile puteau anterior să se reverse pe suprafeţe
foarte întinse în timpul inundaţiilor; astfel pădurile inundabile acopereau zone
cuprinzătoare din proximitatea râului. Pe cursul mijlociu – inferior, ele erau
traversate de multe braţe ale râului care îşi schimbau în mod constant malurile.
Odată lipsite de fluxul continuu al apei curgătoare, lacurile formate pe braţele
moarte şi-au îmbogăţit spectrul de habitate riverane. Pădurile inundabile bine
conservate au fost de-a lungul istoriei terenuri de vânătoare pentru familiile
regale bogate. O formă modificată a acestui tip de habitat este reprezentată de
pajiştile inundabile aflate de-a lungul râului Sava (Lonjsko Polje, Croaţia).
27

Speciile principale din pădurile inundabile din zona braţelor
moarte 1
1. Larvele insectelor din ordinul Ephemeroptera (larve de muscă efemeră –
efemeride)
Efemeridele sunt insecte care îşi petrec aproape toată viaţa în apă. Lungime
corpului e cuprinsă între 0.5 – 2 cm. Insectele adulte trăiesc în medie câteva zile.
Larvele au întotdeauna trei pene; branhiile sunt vizibile destul de des pe
abdomen. Larva se târăşte pe fundul albiei, înoată printre plantele acvatice, sapă
în nisip sau în cavităţile albiei de pietriş pe cursul mijlociu al apei. Alimentaţie: se
hrăneşte cu particule vegetale, cu algele de pe pietre şi cu plantele de apă.
Perioada de dezvoltare este cuprinsă între 1-2 ani.
2. Scoica de râu
Scoica de râu este o specie de moluscă între două carapace. Are o lungime între
7 – 9 cm. Este des întâlnită stând pe jumătate ascunsă în nisipul sau mâlul de pe
albie. Are un picior cu care se poate mişca prin nisip, dar nu are cap. Alimentaţie:
se hrăneşte cu organisme din plancton şi cu particule organice prin intermediul
sistemului de filtrare (nevertebrată „filtrantă”). Larvele se agaţă de branhiile
peştilor şi cad la fundul apei după două, trei luni. O scoică filtrează pe an câteva
sute de litri de apă.
3. Plătica
Plătica este o specie de peşte specifică apelor ce curg lent. Are o lungime de
până la 75 cm. Îşi caută prada (viermi, larve de insecte, melci, scoici, crustacee
mici) pe fundul mâlos al apelor cu ajutorul gurii subterminale. Depune icre în apă
puţin adâncă, printre plante acvatice. Plătica este un peşte comestibil cu multe
oase.
4. Tritonul cu creastă dobrogean
Tritonul cu creastă dobrogean este o specie de amfibian cu coadă (triton). Are o
lungime de până la 15 cm. Se întâlneşte în ape puţin adânci, cu vegetaţie
bogată, din aprilie până vara târziu. Are faţa neagră şi abdomenul portocaliu cu
pete negre. În timpul sezonului de împerechere, masculul are o creastă pe spate
şi o coadă. Alimentaţie: se hrăneşte cu păduchi de apă, viermi şi mormoloci.
Ouăle sunt depuse individual pe plantele acvatice. Larvele au branhii. Pădurile
inundabile sunt adăposturi importante pentru aproape toate tipurile de amfibieni.
28

5. Broasca de copac
Broasca de copac este o specie de amfibian cu aspect de broască (ordinul
Anura). Locuitori ai văilor, pădurilor inundabile, cât şi ai ţinuturilor umede cu
desişuri, broaştele au o lungime de până la 5 cm. Se urcă în copaci şi stufăriş în
căutarea hranei: insecte şi păianjeni de toate tipurile. În perioada aprilie – iunie,
masculii stau în bălţi de mică adâncime şi orăcăie la apus şi în timpul nopţii
pentru a atrage femelele. Ouăle sunt depuse printre arbuşti. Hibernează pe
timpul iernii îngropată în pământ umed.
6. Broasca ţestoasă de apă europeană (ţestoasa de apă)
Broasca ţestoasă de apă europeană este o specie de reptilă ce trăieşte în apa
din pădurile inundabile. Are o lungime de până la 20 cm; carapace de culoare
închisă, capul şi braţele de asemenea de culoare închisă cu pete galbene.
Foarte timidă, se refugiază la 20 – 30 m de potenţiale pericole. În timpul zilei îi
place să stea întinsă la soare, în apă. Alimentaţie: se hrăneşte cu peşti mici,
viermi şi crustacee. Depune ouă la începutul verii pe bancuri însorite.
7. Cormoranul
Pasăre mare şi neagră, cormoranul este întâlnit pe cursul râurilor bogate în
peşte. Are o lungime de aproximativ 90 cm. Se reproduce în coloniile din copacii
pădurilor inundabile. Este văzut des stând pe crengile copacilor cu aripile
desfăcute pentru a şi le usca. Această specie de peşte are anumite cerinţe
nutritive: trebuie să mănânce aproximativ 750 g de peşte pe zi. A fost persecutat
de oameni deoarece este un mare mâncător de peşte. Depune 4-5 ouă. Îşi
prinde prada scufundându-se şi înotând pe sub apă. Altitudinea zborului este la
mică distanţă de suprafaţa apei.
8. Castorul
Castorul este un mamifer rozător. Are o lungime de până la 90 cm. Greutatea
variază până la 18 kg. Are o coadă plată şi mare şi picioare scurte. Castorul este
un bun înotător, fiind vânat în trecut pentru blană. Alimentaţie: se hrăneşte cu
plante din apă şi de pe maluri; pe timpul iernii roade scoarţa sălciilor şi a plopilor.
Doboară copacul pentru a ajunge la ramuri. Are nevoie de o singură noapte
pentru a trânti la pământ o salcie cu o grosime de 30 cm. Îşi sapă culcuşul în
zone nisipoase.
9. Brădişul (peniţa)
Brădişul este o specie de plantă acvatică întâlnită în ape stătătoare sau încet
curgătoare. Are o tulpină de câţiva metri înălţime cu frunze înguste şi crestate.
Florile mici, de culoare rozalie se ridică la suprafaţa apei. Plantele acvatice sunt
importante pentru furnizarea oxigenului, ca bază de susţinere pentru
29

încrengăturile de alge, ca loc de adăpost şi de depunere a ouălor pentru
animalele acvatice.
10. Salcia albă (răchita albă)
Salcia este o specie de arbust înalt de 20 – 25 m, cu o coroană asimetrică.
Frunzele au o lungime între 5 – 10 cm şi o culoare alb-mătuită pe faţa inferioară.
Privite de la distanţe mari, frunzele par argintii. Sălciile cresc în zona malurilor
des inundabile, pe pământ moale. În trecut, crengile tinere erau folosite la
împletirea coşurilor. Poate sta în apă pentru perioade lungi de timp fără să fie
vătămată în vreun fel. Seminţele fine, care pot zbura, germinează rapid pe
malurile de nisip recent inundate. Fluturele imperial purpuriu (Apatura metis) se
hrăneşte cu frunzele salciei albe.
Speciile principale din pădurile inundabile din zona braţelor
moarte 2
11. Ţânţarul
Ţânţarul face parte din ordinul insectelor cu perioadă rapidă de dezvoltare. Are o
lungime cuprinsă între 7 – 9 mm. Ţânţarul este o insectă nocturnă. Femelele
înţeapă mamifere şi păsări şi folosesc sângele supt pentru dezvoltarea ouălor. O
anumită specie de ţânţar depune ouăle pe maluri umede; larvele se dezvoltă la
următoarea revărsare a râului. Stagiul larvar durează o săptămână. Larvele
atârnă la suprafaţa apei cu ajutorul cozii şi străpung planctonul şi particulele
organice. O altă specie îşi depune ouăle direct în bălţi.
12. Larva de muscă Syrphidae (libelula)
Libelula face parte din clasa insectelor. Larva, care trăieşte în apă, creşte până la
o lungime de 3 cm, iar insecta ajunge până la 5 cm. Exemplu întâlnit pe Dunăre:
libelula se întâlneşte în apele curgătoare cu albii nisipoase. Larvele (nimfele)
trăiesc în apă între 3 – 4 ani şi vânează insecte acvatice, viermi, larve de
amfibian şi peşti tineri. Alunecă încet spre pradă, apoi o prinde brusc cu masca
labială. În ultimul stadiu, năpârlirea, se urcă în timpul nopţii pe o plantă de baltă
pe care o părăseşte apoi sub formă de insectă. Adulţii vânează insecte
zburătoare. Împerecherea are loc în aer. Ouăle sunt depuse astfel încât să cadă
în apă.
13. Fluturele imperial purpuriu (Apatura metis)
Fluturele imperial purpuriu face parte din clasa insectelor. Aripile au variate tonuri
de albastru. Anvergura aripii ajunge până la 6.5 cm. Omida acestui fluture este
fruntaşă printre speciile specifice salciei cu ale cărei frunze se hrăneşte. Cu cele
două antene de pe cap, omida seamănă cu un limax verde. Iernează în copaci şi
30

se transformă în fluture în luna iunie. Se întâlneşte numai pe cursul inferior al
Dunării.
14. Bibanul
Peşte răpitor de apă stătătoare sau încet curgătoare, bibanul are o lungime între
15 – 45 cm şi două aripi dorsale. Formează grupuri de vânătoare pentru a prinde
peşte. Bibanii tineri se hrănesc cu nevertebrate, adulţii cu peşte. Între aprilie şi
mai, femelele depun icrele în apropierea malului printre pietre şi plante acvatice,
icre ce sunt apoi fertilizate de masculi. Bibanul este o specie de peşte mic,
comestibil, cu puţine oase.
15. Pescărelul (pescăruşul albastru)
Pasăre cu penaj albastru şi piept portocaliu, pescărelul are o lungime
aproximativă de 16 cm. Alimentaţie: se hrăneşte cu peştii mici în aşteptarea
cărora se aşează pe crengile care atârnă deasupra apei. Are nevoie de ape
limpezi pline de peşti şi de maluri abrupte din nisip sau loess. Aici îşi sapă
adăposturi de lungimea unui braţ. Depune 6 – 7 ouă. Perioada de incubaţie
durează între 18 – 21 de zile. Pescărelii tineri părăsesc cuibul după 3 – 4
săptămâni, dar continuă să fie hrăniţi de părinţi. Este o pasăre specifică tipului de
râu ce creează continuu cavităţi în maluri.
16. Barza neagră
Pasăre din clasa picioroangelor, barza neagră se întâlneşte în regiunile
păduroase retrase. Specie singuratică, are o lungime de 97 cm. Îşi construieşte
cuibul în copaci bătrâni; foloseşte, de asemenea, cuiburile păsărilor prădătoare.
Alimentaţie: se hrăneşte cu peşti, insecte de apă, broaşte, pe care le prinde
mergând încet prin apa puţin adâncă. Depune între 2-5 ouă. Perioada de
incubaţie durează 30 de zile. Berzele tinere au penajul complet după două luni,
dar continuă să fie hrănite de părinţi. Este o specie de pasăre migratoare. În
Europa, cea mai mare densitate de berze negre se întâlneşte în pădurile
inundabile ale Dunării ungare, la Gemnec.
17. Stârcul cenuşiu
Pasăre din clasa picioroangelor, stârcul cenuşiu, ca toate tipurile de stârci
trăieşte în colonii. Are o lungime de 90 de cm. De obicei se întâlneşte în colonii
mixte alături de cormorani, stârci de noapte şi stârci galbeni. Asemenea colonii
indică prezenţa unor cantităţi impresionante de peşte. Îşi vânează singur prada.
Pe uscat vânează şoareci, lăcuste şi şerpi. Trebuie să mănânce zilnic
aproximativ 500 g de hrană animală. Perioada de incubaţie durează între 26 – 27
de zile. Stârci cenuşii tineri părăsesc cuibul după 6 – 7 săptămâni.
31

18. Codalbul
Cea mai mare pasăre de pradă europeană, codalbul are o lungime între 60 – 80
cm. Anvergura aripii ajunge până la 240 cm. Adulţii au penaj maroniu, cioc de
culoare galben cu alb, coada cu pene răsfirate în vârf. Alimentaţie: se hrăneşte
cu păsări de baltă, peşte până la 8 kg, animale de uscat precum iepuri de câmp
şi vulpi. Codalbul rămâne fidel teritoriului şi partenerului de viaţă. Pentru
reproducere are nevoie de copaci care au coroane dezvoltate şi permit un zbor
liber către cuib. Cuiburile coldalbilor sunt cele mai mari: cuiburile vechi pot
ajunge la un diametru de 2 m şi o înălţime de 5 m. Depune în mod normal 2 ouă.
Perioada de incubaţie durează între 38 – 42 de zile. Puii rămân în cuib timp de
trei luni. În timpul iernii, coldalbii vânează păsări de baltă de pe râurile îngheţate.
Bălţile cu vegetaţie plutitoare
Bălţile cu vegetaţie plutitoare sunt lacurile întinse şi puţin adânci, formate pe
braţe moarte din Delta Dunării. Ele au niveluri de apă variabile în zonele
inundabile. Majoritatea acestor bălţi au un nivel scăzut al apei şi se află într-un
proces de transformare în uscat. Multe plante preferă apele calde, drept urmare
acestea au devenit un element caracteristic al cursului inferior al Dunării. Sunt
ape bogate în peşte care atrag o abundenţă de păsări în preajma lor.
Specii principale ale bălţilor cu vegetaţie plutitoare
1. Larva de muscă pitică
Larva de muscă pitică face parte din clasa insectelor. Lungime până la 2 cm.
Înrudită cu ţânţarul, dar nu suge sânge. Larva de culoare sângerie îşi
construieşte coconul în noroi. Ea trăieşte în noroi, iar datorită mişcărilor circulare
ale apei se hrăneşte cu particule organice şi apă proaspătă. Se întâlneşte pe
cursul inferior al râurilor şi în apele foarte poluate. Există multe specii. Reprezintă
o sursă importantă de hrană pentru peşti.
2. Puricele de apă
Puricele de apă face parte din clasa crustaceelor. Este foarte mic având o
lungime cuprinsă între 0.4 – 0.6 cm. Alunecă uşor prin apă cu antenele aflate de
o parte şi de alta a capului. Respiră prin branhii. Alimentaţie: se hrăneşte cu
bacterii, alge suspendate, particule organice suspendate. Se reproduce masiv în
timpul primăverii după înflorirea plantelor şi algelor de piatră care furnizează
nutrienţi bogaţi. Supravieţuieşte în timpul iernii ca ou fertilizat. Puricele de apă
constituie o sursă importantă de hrană pentru peşti.
32

3. Melcul de apă
Moluscă ce are cochilie ascutiţă, melcul de apă se întâlneşte în apele cu
vegetaţie bogată ale pădurilor inundabile. Are o lungime cuprinsă între 5 – 6 cm.
Respiră prin suprafaţa pielii. Are o limbă aspră cu care desprinde algele şi
reţeaua de vegetaţie (culturi de alge de pe roci şi plante de apă). Depune ouă pe
frunzele plantelor acvatice. Poate trăi până la 3 – 4 ani.
4. Crapul
Peşte de apă stătătoare sau încet curgătoare, crapul are o lungime cuprinsă între
30 – 80 cm. Gura e subterminală şi pe maxilarul superior se găsesc patru
mustăţi. Peşte nocturn, caută pe fundul mâlos nevertebrate şi particule vegetale.
Depune icre în special în ţinuturile mlăştinoase. Icrele au nevoie de o
temperatură de 18°C pentru a se dezvolta. În trecut, crapul din Delta Dunării
migra spre zonele inundabile din nordul deltei pentru a depune icre. După
construirea digurilor a scăzut brusc cantitatea de crap capturată. Durata de viaţă
este până la 50 de ani. S-a reprodus în bălţi încă din timpul romanilor.
5. Somnul
Peşte răpitor, nocturn şi teritorial, somnul trăieşte pe fundurile mâloase ale
lacurilor şi pe cursul inferior al râurilor. Are o lungime până la 300 cm, două
mustăţi pe buza superioară şi patru mustăţi pe buza inferioară. Se orientează în
funcţie de miros şi pipăire. Este capabil să audă sunetele valurilor printr-o vezică
externă care comunică cu urechea prin nişte oase mici. Alimentaţie: devorează
animale de toate tipurile care pot ajunge la dimensiunile unei raţe. Îşi depune
icrele în cavităţile din apele puţin adânci; icrele sunt supravegheate de mascul.
Trăieşte până la 70 de ani. Somnul este o specie de peşte comestibil, foarte
gustos.
6. Ştiuca
Peşte răpitor care trăieşte în ape stătătoare cu vegetaţie bogată şi în ape
curgătoare, ştiuca are o lungime de până la 120 cm. Peşte teritorial, îşi pândeşte
prada camuflat foarte bine printre plante. Alimentaţie: se hrăneşte cu peşti,
amfibieni, păsări de baltă şi mamifere mici. Îşi depune icrele în lunci inundabile
sau în ape puţin adânci, dar cu vegetaţie bogată. Ştiuca este un peşte comestibil,
foarte gustos, dar cu multe oase.
7. Broasca de baltă
Amfibian din familia broaştelor, broasca de baltă trăieşte în ape bogate în
vegetaţie. Are o lungime de până la 15 cm şi vezici laterale. Îşi petrece toată vara
în apă. Alimentaţie: se hrăneşte cu insecte, melci, viermi, ocazional vertebrate
mici (peşti şi păsări tinere). Depune câteva mii de ouă. Îşi petrece iernile pe
malurile mâloase.
33

8. Şarpele de apă
Şarpele de apă este o specie de reptilă bine adaptată vieţii acvatice. Are o
lungime cuprinsă între 75 – 90 cm. Trăieşte în ape încet curgătoare şi în câmpii
cu vegetaţie bogată. Se expune la suprafaţa apei. Îşi urmăreşte prada de sub
apă şi se ridică brusc în aer pentru a o prinde. Alimentaţie: se hrăneşte cu peşte,
mai rar şi cu amfibieni. Peştii mici sunt înghiţiţi imediat. Peştii mai mari sunt traşi
la ţărm şi înghiţiţi acolo. Depune între 5 – 25 de ouă în vegetaţia putrezită sau
umedă şi în locuri calde din apropierea malurilor. Iarna hibernează.
9. Chirighiţa cu obraz alb (chirighiţa cu aripi albe)
Pasăre firavă din bălţi cu ape limpezi şi plauri, chirighiţa cu obraz alb are o
lungime de până la 25 cm, cap negru cu obraji deschişi la culoare, cioc roşu,
piept de culoare închisă, dar pene inferioare de culoare deshisă. Alimentaţie: se
hrăneşte în special cu insectele prinse în apă, viermi, peşti mici şi exemplare
tinere de broaşte. Construcţia cuibului începe din a doua jumătate a lunii iulie
numai după ce frunzele plutitoare sunt complet dezvoltate. Trăieşte în colonii
mici, adesea pe frunzele nuferilor. Depune 2-3 ouă, iar perioada de incubaţie
durează 19 zile. Puii învaţă să zboare în trei săptămâni. Chirighiţa cu obraz alb
este o specie de pasăre migratoare.
10. Gâsca cu gât roşu (gâsca cu piept roşu)
Gâsca cu gât roşu este o specie de pasăre ce iernează pe coasta vestică a Mării
Negre. Are o lungime de 55 cm şi culori remarcabile. Coloritul penajului variază
de la alb la negru, numai pieptul, obrajii şi ciocul au o culoare maro. Alimentaţie:
se hrăneşte cu frunze, ouă de peşte şi amfibieni, lichenii. Se înmulţeşte pe
malurile apelor, într-o zonă mică din estul Siberiei, deseori în cuiburile păsărilor
răpitoare. Aproximativ 75 – 90% din populaţia mondială de gâşte iernează în
Delta Dunării.
11. Pelicanul comun
Pasăre mare de baltă, pelicanul comun are o lungime de 150 cm. Anvergura
aripii e cuprinsă între 270 – 330 cm. Se întâlneşte în ţinuturile mlăştinoase cu
ape puţin adânci şi calde. Are un sac elastic sub maxilarul inferior în care adună
peştii cu care se hrăneşte. Alimentaţie: se hrăneşte în special cu peşte. Poate
prinde peşti cu o greutate de până la 2 kg. Pelicanii vânează în grup. Ei
formează un lanţ şi vânează peştii din apele puţin adânci. Se înmulţesc în colonii,
în albii vechi de stufăriş cu acces direct la apă. Depune 2-3 ouă. Perioada de
incubaţie durează 30 de zile. Puii sunt golaşi, lipsiţi complet de pene. De-abia
după 8 – 14 zile le creşte un strat fin de puf. Ei sunt hrăniţi cu peşti pe jumătate
digeraţi din sacul elastic al părintelui. După 12 – 15 săptămâni pelicanii tineri
încep să zboare şi să se hrănească singuri. Două tipuri de pelicani comuni se
găsesc în Delta Dunării şi în lacul bulgăresc Srebarna.
34

12. Plutica
Plantă plutitoare, iubitoare de căldură, plutica se întâlneşte în lacuri cu apă
stătătoare şi pe braţele vechi ale râurilor. Are frunze de tipul crinului, rădăcini
târâtoare; floarea, de culoare galbenă, este singura parte care se ridică la
suprafaţă. Dintr-un mugure înfloresc între 5 – 8 flori. Înflorirea durează o singură
zi. Lungimea acvatică este cuprinsă între 50 – 150 cm.
13. Ciulinul de baltă
Plantă plutitoare, iubitoare de căldură, ciulinul de baltă se întâlneşte în lacuri
puţin adânci şi pe braţele vechi cu vegetaţie bogată. Rezistent atât la inundaţii,
cât şi la perioadele de secetă, se înmulţeşte în fiecare an prin seminţe şi muguri.
Fructele se mănâncă din vremuri ancestrale. Este o specie de plantă sensibilă la
de gradul de poluare a apei.
Insule de stuf (stufărişul)
Zonele de stufăriş sunt într-un stadiu avansat de transformare în uscat pe
marginile lacurilor formate pe braţe vechi şi a lacurilor din Delta Dunării. Stuful
este o plantă acaparatoare care elimină celelalte specii de plante din apele puţin
adânci. Aceste insule reprezintă terenul potrivit pentru reproducerea multor
păsări de baltă, habitatul unei faune de insecte specializate şi locul de retragere
a unor specii de peşti mai puţin competitivi. Insulele plutitoare de stuf deltaice
indică adaptarea acestei plante la schimbarea nivelului de apă.
Specii principale din insulele de stuf
1. Boul de baltă (buburuza)
Boul de baltă face parte din clasa insectelor. Gândac de apă destul de mare, are
lungimea cuprinsă între 3.5 – 5 cm. Lungimea larvei ajunde până la 7 cm. Atât
larva, cât şi adultul trăiesc în apă. Ies pe uscat pentru a deveni pupe. Gândacii
captează aerul de pe suprafaţa apei prin antene. Alimentaţia larvei: se hrăneşte
în special cu melcii de apă. Alimentaţia adultului: manâncă alge, plante acvatice,
cochilii. Larva se dezvoltă între 1 – 2 luni. Boul de baltă este un înotător slab.
2. Ţiparul
Peşte care trăieşte pe fundul apei în pădurile inundabile sau pe diferite canale,
ţiparul are o lungime cuprinsă între 15 – 30 cm. Peşte nocturn, scormoneşte prin
solul mâlos şi putrezit după mici nevertebrate cu ajutorul mustăţilor de pe
maxilarul inferior şi de pe cel superior. Absoarbe oxigenul prin vasele sanguine
35

din intestine şi astfel poate respira şi în ape cu un conţinut scăzut de oxigen. Se
îngroapă în mâl când apa seacă.
3. Caracuda
Specie de peşte, caracuda se întâlneşte în ape stătătoare sau foarte încet
curgătoare, printre coloniile de organisme acvatice mici. Are o lungime cuprinsă
între 20 – 35 cm, corp înalt şi aripa dorsala înaltă. Trăieşte în ape puţin adânci,
printre plante acvatice unde îşi depune icrele. Alimentaţie: se hrăneşte cu
nevertebrate şi plante acvatice. Se poate descurca în apele cu un conţinut scăzut
de oxigen. Supravieţuieşte secetei îngropându-se în mâl.
4. Lascărul mare
Pasăre cântătoare, lascărul are o lungime de 19 cm. Cântă tare, iritant. Culoarea
de pe interiorul gâtului, vizibilă numai când cântă, este de un galben strălucitor.
Alimentaţie: se hrăneşte în special cu insecte zburătoare. La început de mai îşi
construieşte un cuib elaborat din trei sau patru straturi de stuf. Depune între 4 – 6
ouă. Perioada de incubaţie durează între 14 – 15 zile. Puiul părăseşte cuibul
după 12 zile. Începe să zboare după 16 zile. Este o pasăre migratoare.
5. Raţa neagră
Pasăre de baltă de mărimea unei raţe mici, raţa neagră se înrudeşte cu cocorul.
Are o lungime de 38 cm. Laba picioarelor este acoperită de o membrană. Preferă
apele puţin adânci cu plante acvatice şi fund mâlos. Se reproduce în apele cu
stuf. Îşi face un cuib plutitor din stuf. Depune între 7 – 10 ouă. Perioada de
incubaţie durează între 21 – 24 de zile. Puii pot înota încă din a doua zi.
6. Lopătarul
Pasăre de talie mare din grupul picioroangelor cu cioc lung şi lat şi cu un moţ de
pene pe cap, lopătarul are o lungime de 86 cm. Trăieşte în colonii pe insulele de
stuf, uneori alături de stârci. Pentru hrană are nevoie de ape puţin adânci cu albii
mâloase unde cerne stratul superior al solului în căutarea melcilor de mare,
scoicilor, crustaceelor, mormolocilor, peştilor mici şi a larvelor de diptere. Îşi
construieşte cuiburi încăpătoare din stuf, uneori în copacii pitici. Depune între 3 –
5 ouă. Perioada de incubaţie durează între 24 – 25 de zile. Puii părăsesc cuibul
după 4 săptămâni. Este o specie de pasăre migratoare.
7. Stârcul purpuriu
Pasăre de talie mare din grupul picioroangelor cu un penaj gri-maroniu, stârcul
purpuriu este mai mic decât stârcul cenuşiu, având o lungime de 79 cm. Îşi face
cuibul în desişuri de stuf şi salcie. Îşi caută hrana în cavităţile ascunse din apă.
Alimentaţie: se hrăneşte în special cu peşte, dar şi cu broaşte, şerpi, şopârle şi
şoareci. Cuiburile atârnă deseori deasupra apei. Depune între 3 – 5 ouă.
36

Perioada de incubaţie 24 – 28 de zile. Puii sunt îngrijiţi timp de 3 săptămâni,
părăsind cuibul după 7 – 8 săptămâni.
8. Stârcul mic (stârcul pitic)
Pasăre de talie mică din grupul picioroangelor, stârcul mic trăieşte ascuns în
stufăriş. Are o lungime de 35 cm. Se caţără foarte bine pe stuf cu ajutorul
ghearelor lungi. Când se află în pericol împietreşte cu capul ridicat astfel încât
poate fi uşor confundat cu tulpina stufului. Alimentaţie: se hrăneşte cu peşti mici,
broaşte tinere, mormoloci, tritoni şi insecte de apă. Îşi construieşte cuibul din stuf
deasupra apei. Depune între 3 – 6 ouă. Perioada de incubaţie durează între 10 –
19 zile. Este o specie de pasăre de baltă.
9. Stuful
Plantă de pe maluri, stuful se răspândeşte prin vlăstarii subterani. În timpul
procesului de dezvoltare creşte atât de mult încât modifică locul celorlalte plante
din jurul malurilor. Are o înălţime până la 3 m. Tulpina e goală pe interior şi în
timp pereţii devin lemnoşi. Tulpina este străbătută la intervale egale de noduli
orizontali. Drept urmare, stuful rezistă în faţa ploilor, vânturilor şi greutăţii pe care
o exercită cuiburile păsărilor. Rădăcinile cresc adânc în pământ până la o
lungime de 80 cm. Pe cursul inferior al Dunării, reţeaua de rădăcini a stufului
formează insulele plutitoare denumite „plauri”. Ele cresc şi descresc odată cu
nivelul apei. Spre sfârşitul verii rezervele de substanţe nutritive sunt
înmagazinate în partea inferioară a rădăcinilor. Primăvara se formează noi lăstari
din aceste substanţe conservate. Într-un climat cald, tulpina creşte până la 4.5
cm pe zi. Pe un metru pătrat se dezvoltă între 20 – 60 de vlăstari în reţeaua
rădăcinoasă a stufărişului.
10. Papura
Plantă de pe maluri, cu frunze lungi şi înguste, papura creşte în înălţime până la
200 cm. Seminţele se află între Frunze, în bulbi ascuţiţi de culoare maronie.
Papura este singura plantă din ţinuturile mlăştionase ale cărei seminţe pot
germina sub apă. Astfel, ea colonizează rapid ţinuturile de apă nou formate.
Habitatele pădurilor inundabile
În secolul actual, pădurile inundabile formate natural (există numai câteva astfel
de teritorii neatinse de mâna omului) traversează râurile din bazinul dunărean. În
trecut, formele de exploatare a acestor habitate erau următoarele: tăierea
copacilor pentru obţinerea lemnelor de foc, vânătoarea, pescuitul şi tăierea
salciei pentru împletirea coşurilor.
Varietatea de habitatele ale pădurilor inundabile de-a lungul Dunării:
37

• văile râurilor de munte (Alpii, Tatra, Carpaţii, Alpii Dinarici, zona muntoasă
din Siberia)
• malurile de pietriş sărace în vegetaţie de pe cursul mijlociu (mai ales în
văile largi ale munţilor, la gurile de scurgere)
• pădurile inundabile cu braţe de râuri, cu lacuri formate în albii secate,
pădurile mlăştinoase (de-a lungul bazinelor râurilor mari)
• defileuri (Dunărea: Alpii Şvăbeşti (Schwabische Alb), Jura franceză
(Fränkische Alb), ţinutul boemian împădurit, munţii ungari centrali, Carpaţii
de Sud, munţii Balcani)
• gurile de vărsare frecvent inundate (Kopački rit, gura de vărsare a
Moravei, gura de vărsare a Isarului)
• lacurile formate la gura de vărsare (trecerea Dunării în Valahia, România
şi ţărmul dunărean din Ucraina)
• lacurile întinse formate pe braţe moarte (lacul Srebarna, Bulgaria;
Obedesska Bara, Serbia)
• insule şi bancuri de nisip (Dunărea: graniţa dintre România şi Bulgaria)
• gura de vărsare sub formă de deltă (Delta Dunării)
Delta Dunării
Delta dezvoltată la gura de vărsare a Dunării în Marea Neagră este unică în
Europa prin aria ocupată şi bogăţia speciilor. Delta Dunării se întinde pe o
suprafaţă de aproximativ 8000 de kilometri pătraţi, arie de trei ori mai mare faţă
de suprafaţa Luxemburgului. 1200 de kilometri pătraţi aparţin Ucrainei şi restul
de 6800 de kilometri pătraţi României.
Delta începe cu 70 de km înainte de a se vărsa în mare, prin divizarea Dunării în
câteva braţe. Înainte de Tulcea, ea se separă în braţul Chilia, care formează
graniţa dintre România şi Ucraina şi braţul Tulcea. Acesta din urmă se ramifică în
două braţe care o iau spre sud: Sulina şi Sf. Ghorghe. Între braţele principale s-a
format un mozaic de stufăriş, ţinuturi mlăştinoase, lacuri, canale naturale şi
artificiale, dune de nisip şi biotopuri costale. Numai 9% din suprafaţa deltei nu
este niciodată inundată. Braţul Sf. Gheorghe este cel mai vechi, după cum indică
meandrele bine conturate. Chilia, cel mai tânăr braţ, îşi formează propria deltă pe
teritoriul Ucrainei.
Delta s-a dezvoltat cu 10.000 de ani în urmă. „Grămada” de nisip care a umplut
golful Mării Negre a început să se dezvolte de la sfârşitul erei glaciare. Braţele
dunărene s-au dezvoltat în mare. Nisipul depozitat a fost transportat de-a lungul
coastei de curenţii maritimi astfel încât golful s-a transfomat într-o lagună
maritimă. Laguna a fost umplută treptat de sedimentele fine transportate de
Dunăre, apa sărată a devenit apă dulce şi au început să se dezvolte lacurile şi
ţinuturile mlăştinoase actuale.
38

În deltă există 12 tipuri de habitate (conform clasificării Unesco):
Braţe, lacuri între 0.80 şi 2.50 m cu zone întinse de apă şi vegetaţie plutitoare,
lacuri cu insule plutitoare de stufăriş (plauri), cu desişuri de salcie şi papură,
păduri inundabile cu sălcii şi plopi, bancuri de nisip şi noroi, păşuni umede,
fâneţe de stepă, colonii, grinduri, maluri abrupte şi păduri neinundabile. Delta are
numeroase lacuri şi lagune adiacente care sunt folosite acum ca heleşteie.
Habitatul predominant este stufărişul, cel mai mare habitat de pe glob. Acestea
sunt împrăştiate în toată zona deltei.
Flora şi fauna
Stufărişul ocupă mai mult de jumătate din suprafaţa deltei. Alături de stufăriş
apar mai multe tipuri de papură – papura cu frunză lată (Typha) şi pipirigul
(Scirpus).
Lacurile cu apă puţin adâncă sunt acoperite de o vegetaţie plutitoare; nufărul alb
(Nymphea alba), nufărul galben (Nuphar lutea), ciulini de baltă (Trapa natas) şi
plutică (Nymphoides peltata). În zonele mai înalte există trei tipuri de salcie
(Salix), plopi (Populus), arini (Alnus) şi stejari (Quercus). Zonele de stepă sunt
caracterizate de colilie (Stipa sp.). Zonele pădurilor umede abundă în specii.
Printre acestea se numără luxuriantele plantele erbacee: lianele mediteraneene
(Periploca graeca), viţa albă (Clematis vita alba), viţa de pădure (Vitis sylvestris)
şi hameiul (Humulus lupulus).
Au fost observate peste 300 de specii de păsări. 176 dintre acestea sunt păsări
reproducătoare. Un rezumat publicat cu privire la rezervaţia biosferei Delta
Dunării ilustrează importanţa deltei pentru toate speciile de păsări de pe glob.
Câteva păsări reproducătoare şi migratoare din Delta Dunării – România:
* în % din populaţia din lume (W), din zona polară (P) şi europeană (E)
Specii importante de păsări %*
Cormoranul mic Phalacrocorax pygmeus 61 (W)
Pelicanul comun Pelecanus onocrotalus 52 (P)
Pelicanul creţ Pelecanus crispus 5 (W)
Stârcul de noapte Nycticorax nycticorax 17 (E)
Stârcul galben Ardeola ralloides 26 (P)
Egreta mică Egretta garzetta 11 (E)
Stârcul rosu Ardea purpurea 11 (E
Ţigănuşul Plegadis falcinellus 30 (E)
Lopătarul Platalea leucorodia < 1 (E)
Codalbul Haliaeetus albicilla < 1 (W)
Eretele de stuf Circus aeruginosus 4 (E)
Gâsca cu gât roşu Branta ruficollis 90 (E)
39

În Delta Dunării există 28 de specii de mamifere printre care vidra (Lutra lutra),
hermelina (Mustela erminea), nurca (Mustela lutreola) şi pisica sălbatică (Felis
sylvestris).
Fauna peştilor cuprinde un mare număr de specii de peşti în bazinul dunărean, în
zona de tranziţie între apele dulci şi cele sărate (98 de specii în delta Ucrainei, 84
de specii în delta României). Speciile importante pentru pescuit sunt: tipurile de
sturion (peşte pe cale de dispariţie), heringul de Dunăre (rezeafca de Dunăre -
Alosa tanaica, Alosa immaculata), crapul, şalăul, ştiuca, somnul şi linul. Mulţi
crapi din zona lacurilor cu apa puţin adâncă au fost înlocuiţi de caras (Carassius
gibelio), un peşte originar din estul Asiei.
Legende dunărene suplimentare – Exemple de „noi specii”
- neozoa
Bizam (Odrata zibethicus)
Originar din America de Nord, bizamul a fost adus la începutul secolului XX,
lângă Praga (ca animal cu blană preţioasă) şi de aici s-a răspândit rapid pe
suprafeţe întinse din Europa, lucru favorizat de înmulţirea rapidă. Bizamul e activ
pe toată durata anului. Este un excelent înotător, scufundător şi îşi face vizuina
pe malurile cu arbuşti, cu ieşire subacvatică, bine camuflată. Ocazional, bizamul
construieşte pe sol cuiburi încăpătoare din stuf şi trestie.
Bizamul aparţine unei familii similare cu hamsterii. Se hrăneşte în special cu
plante; în timpul iernii mănâncă scoci şi melci. Un număr mare de bizami poate
reprezenta o ameninţare pentru midiile de apă dulce.
Ţestoasa cu tâmple roşii sau de Florida (Trachemys scripta elegans)
Acest tip de broască ţestoasă de apă dulce, iubită ca animal domestic, provine
din America de Nord. Populaţia sălbatică a acestei specii se dezvoltă pe râurile
din bazinul dunărean. Broasca ţestoasă de apă europeană (ţestoasa de apă -
Emys orbicularis), deja ameninţată cu dispariţia, este înlocuită de ţestoasa cu
tâmple roşii. Aceste animale cresc până la 30 cm şi pot ajunge până la vârsta de
30 de ani.
Scoica fixă sau scoica zebră (Dreissena polymorpha)
Răspândită în bazinul dunărean încă de la mijlocul secolului XX, scoica zebră
este mică (2.5 – 4 cm lungime) şi are trei laturi. Trăieşte pe pietre, lemn sau alte
materiale, fixându-se ferm în pământ cu ajutorul unor tentacule lipicioase. Ouăle
sunt depuse în apă în timpul verii; mai întâi se dezvoltă larva liberă, apoi
urmează stadiul de pe sol şi la final stadiul de fixare fermă.
Scoica zebră poate trăi până la zece ani. Habitatul original este probabil pe
afluenţii dunăreni; această specie a fost răspândită în toată Europa de vapoare şi
40

de echipamentele de dragare de pe canalul Suez. Un număr mare de scoci
zebre adunate în acelaşi loc, de exemplu în diferite părţi ale ambarcaţiunilor,
poate provoca unele catastrofe economice (prin creşterea consumului de
combustibil cauzată de mărirea rezistenţei apei şi prin reparaţii costisitoare
pentru deblocarea unităţilor de filtrare).
Călugăriţa sau „crevetele ucigaş” (Dikerogammarus villosus)
Acest tip de crevete a fost descoperit numai în bazinul dunărean la sfârşitul
secolului XX. Din cauza dimensiunii (până la 3 cm lungime) şi a mandibulei
puternice, aceştia se hrănesc atât cu specii indigene de creveţi, cât şi cu cele
nespecifice zonei. În mai puţin de o decadă, el a ajuns tipul de crevete dominant
în Dunăre, pe de o parte pentru că a fost răspândit de vapoare, pe de altă parte
pentru că a migrat activ. Creveţii îndeplinesc un rol important în lanţul trofic, fiind
hrană pentru peşti.
Carasul argintiu (Carassius gibelo)
Această specie ce aparţine clasei de crapi a fost mai demult întâlnită în zona
Mării Negre şi este într-o continuă răspândire către vest, înlocuind specia de
crapi autohtoni şi anume caracuda (Crassius crassius). Dunărea reprezintă una
din rutele de migraţie. În 1980 s-a înregistrat un număr mare de caraşi argintii ce
se dezvoltau pe cursul inferior al Dunării şi migrau rapid spre cursul mijlociu. În
prezent, peste 60% din cantitatea totală de peşte din apele dunărene constă în
această specie. O tactică reproductivă a facilitat acest marş victorios: masculii
sunt destul de rari. Icrele depuse alături de acelea ale altor specii de crapi nu
sunt fertilizate de spermă străină, dar sunt încurajate în dezvoltarea lor. Icrele
produc exclusiv femele caras.
Exemple de „noi plante” – neophyte
Sânziana de grădină (Solidago Canadensis)
Sânziana de grădină a fost importată din Canada ca plantă decorativă de gradină
datorită florilor frumoase de culoare galbenă. Aceasta a găsit o modalitate de a
părăsi perimetrul limitat al grădinilor în favoarea pădurilor inundabile. S-a
răspândit rapid din cauza numărului mare de seminţe care pot pluti în aer pentru
perioade îndelungate. De îndată ce a găsit solul fertil al pădurilor inundabile, s-a
extins pe suprafeţe mari, ajungând să înlocuiască flora indigenă.
Arţarul american (Acer negundo)
41

Această specie a fost importată tot din America de Nord ca arbore ornamental de
grădină, dar a fost sădită şi în pepiniere datorită creşterii sale rapide. Arţarul a
ajuns relativ repede în zona pădurilor inundabile. Seminţele de tip elicopter au
contribuit la răspândirea lui. Trăsături caracteristice: are frunzele formate din 3 –
5 frunzuliţe lobate sau canelate; coaja ramurilor rămâne verde pe parcursul mai
multor ani.
Slăbănogul (Impatiens glandulifera)
Plantă cu flori alb-rozalii a fost importată ca plantă decorativă din Indiile de est şi
Himalaya. Plantă nutritivă, iubitoare de apă s-a răspândit masiv în ultima decadă
în zona pădurilor inundabile, reuşind să înlocuiască mai multe specii de arbuşti şi
tufe indigene. Planta a fost ajutată să se răspândească datorită unui mecanism
prin intermediul căruia, în momentul în care îi este atins fructul, seminţele sunt
pulverizate la o distanţă de câţiva metri (în limba engleză i se spune “nu-măatinge”
şi în limba germană “varză de primăvară”).
42