Adevărul creştin

NNoi, oamenii, suntem fiinţe cărora le place
să se victimizeze. Ne simţim bine, chiar
împăcaţi cu noi înşine, atunci când reuşim
să pasăm responsabilitatea, să dăm vina pe
împrejurări, pe neşansă, pe partenerul de
viaţă. Pentru toate neplăcerile identificăm
prompt câte un vinovat – întotdeauna
altul decât noi înşine. Asta înseamnă a te
plânge! Ne plângem de
guvernanţi, de copii, de
predicatori, de tineri,
de bătrâni etc. etc. Ne
plângem că nu suntem
recunoscuţi, înteleşi,
iubiţi – de ceilalţi.
Tonul acestui articol
nu este unul ironic.
Nu e un pamflet. Ca
atare, recunoaştem că
există şi situaţii – mai
puţine, ce-i drept –
în care plânsul nu este autocompătimire.
Dacă dai de un necaz, plângi – de durere,
de neputinţă, chiar de disperare. Ti-a murit
cineva drag, te-a părăsit soţul, te-a lovit
22 A devărul creştin 2008 / 3
Să plângem
pentru compromisul
moral şi
curăţia în Biserică
o boala incurabilă, ai probleme cu un copil
cu care nu mai ştii ca să faci, iată tot atâtea
motive de plâns autentic, amar. Şi Domnul
nostru a luat parte, plângând, la astfel de
drame.
Si totuşi, există un plâns mai bun.
Există un plâns care nu hrăneşte orgoliul
nostru autoadulator şi nici tendinţa de a
ne da singuri dreptate
în compensaţie pen-
tru nereuşitele noastre
sau pentru vitregia
împrejurărilor. Este un
plâns special pentru că
e împotriva noastră.
Profetul Ieremia a
fost un profesionist al
lamentaţiei. Şi avea şi
motive. Cu tinereţea sacrificată
pentru Domnul,
propovăduind în
vânt, neascultat decât de câţiva, neînţeles de
aproape nimeni, predicând înfrângerea întro
epocă de retorică triumfalistă, avea toate
motivele din lume să se prezinte ca victimă,