Acasă: o istorie a vieţii private

30 ACASĂ
Teama cea mai mare era că expoziţia avea să atragă cartişti şi susţinători ai
acestora. Cartismul era o mişcare populară numită astfel după Carta Poporului din
1837, care urmărea o serie de reforme politice – toate destul de modeste, privite
retro spectiv –, de la desfiinţarea aşa‑numitelor „burguri putrede” şi „goale” la
acordarea sufragiului masculin universal 1* . În decurs de aproximativ un deceniu,
cartiştii au înaintat Parlamentului o serie de petiţii, una dintre ele de aproximativ
10 kilo metri lungime, despre care se spunea că fusese semnată de 5,7 milioane de
oameni. Parlamentul a fost impresionat, dar le‑a respins oricum pe toate, pentru
binele poporului. Se considera că votul universal este o idee periculoasă – „cu totul
incom patibilă cu existenţa civilizaţiei”, potrivit istoricului şi parlamentarului Thomas
Babington Macaulay.
În Londra, situaţia s‑a agravat în 1848, cînd cartiştii au anunţat o manifestaţie
de masă în Kennington Common, la sud de Tamisa. Exista temerea că aceştia,
cuprinşi de indignare, vor năvăli peste Westminster Bridge şi vor ocupa Parlamentul.
Clădirile guvernamentale din întregul oraş au fost fortificate. La Ministerul de
Externe, lordul Palmerston, ministrul de Externe, a blocat ferestrele cu volume
legate din The Times. La British Museum au fost plasaţi pe acoperiş bărbaţi care
să arunce cu cărămizi asupra celor care ar fi încercat să ocupe clădirea. În faţa
Bank of England au fost instalate tunuri, iar angajaţilor de la o serie de instituţii
de stat li s‑au dis tribuit săbii şi muschete vechi, prost întreţinute, dintre care multe
erau cel puţin la fel de periculoase pentru utilizatori ca şi pentru cei suficient de
îndrăzneţi încît să vină în faţa lor. 170.000 de agenţi de poliţie speciali – cei mai
mulţi dintre ei oameni bogaţi şi servitorii lor – erau în alertă, aflîndu‑se sub comanda
senilului duce de Wellington, acum în vîrstă de 82 de ani şi surd la orice era mai
puţin zgomotos decît un ţipăt zdravăn.
În cele din urmă, manifestaţia a eşuat, în parte fiindcă liderul cartiştilor, Feargus
O’Connor, a început să se comporte ciudat din cauza demenţei sifilitice încă nediag‑
nosticate de care suferea (şi pentru care avea să fie internat într‑un azil în anul
următor), în parte întru cît cei mai mulţi participanţi nu erau de fapt revoluţionari
autentici şi nu doreau să producă sau să ia parte la o mare vărsare de sînge, şi în
parte deoarece o ploaie torenţială oportună a făcut ca retragerea într‑o cîrciumă să
pară o variantă mult mai atrăgătoare decît asedierea Parlamentului. The Times a
scris că „mulţimea londo neză, deşi nici eroică, nici poetică, nici patriotică, nici
iluminată, nici curată, e un organism relativ blajin”, ceea ce, oricît ar fi fost de
condescendent, era destul de corect.
* În „burgurile putrede”, un membru al Parlamentului putea fi ales de un număr mic de oameni,
precum în Bute (Scoţia), unde un singur locuitor din 14.000 avea drept de vot şi astfel, evi‑
dent, se putea alege pe el însuşi. „Burgurile goale” erau circumscripţii care nu aveau nici
un locuitor, dar păstrau un loc în Parlament, ce putea fi vîndut sau oferit (unui fiu imposibil
de angajat, de pildă) de persoana care îl controla. Cel mai renumit „burg gol” era Dunwich, un
oraş de coastă din Suffolk care fusese cîndva un mare port – al treilea ca mărime din Anglia –,
dar care fusese înghiţit de mare în timpul unei furtuni din 1286. În ciuda văditei sale inexis‑
tenţe, a fost reprezentat în Parlament, pînă în 1832, de o serie de nulităţi privilegiate.