Acasă: o istorie a vieţii private

26 ACASĂ
devreme decît înainte şi alte lucruri asemănătoare, ei folosesc adeseori ca sursă
observaţiile lui Robert Marsham. Acest Marsham a fost şi unul dintre cei mai
bogaţi proprietari de teren din estul Angliei, avînd un domeniu mare în satul Stratton
Strawless, lîngă Norwich, unde Thomas John Gordon Marsham s‑a născut în 1821
şi şi‑a petrecut mare parte din viaţă pînă să parcurgă cei aproximativ 20 de kilometri
pînă în satul nostru, pentru a prelua postul de paroh.
Nu ştim aproape nimic despre viaţa lui Thomas Marsham în parohie, dar întîm‑
plător ştim multe despre viaţa cotidiană a parohilor de ţară în timpul marii epoci
a parohilor de ţară, graţie scrierilor cuiva care a trăit în parohia învecinată din Weston
Longville, la opt kilometri peste cîmpuri, spre nord (şi abia vizibilă de pe acoperişul
casei noastre parohiale). Numele lui era reverendul James Woodforde şi ocupase
poziţia lui Marsham cu cincizeci de ani înainte, dar cu siguranţă că viaţa nu se
schimbase cu mult. Woodforde nu s‑a remarcat prin devo ţiune, învăţătură sau talent,
dar i‑a plăcut viaţa şi a ţinut un jurnal plin de culoare timp de patruzeci şi cinci
de ani, care oferă perspective neobişnuit de detaliate asupra vieţii unui cleric de
ţară. Uitat timp de peste o sută de ani, jurnalul a fost redescoperit şi publicat într‑o
formă condensată, în 1924, cu titlul The Diary of a Country Parson. A devenit un
bestseller internaţional, chiar dacă, aşa cum a remarcat un critic, „nu era altceva
decît o cronică a lăcomiei”.
Cantitatea de mîncare pusă pe mesele din secolul al XVIII‑lea era uluitoare,
iar Woodforde nu lua aproape nici o masă fără să o consemneze cu afecţiune şi în
detaliu. Iată felurile pe care le‑a servit la o cină obişnuită din 1784: calcan de
Dover în sos de homar, coquelet, limbă de bou, friptură de vită, file de viţel cu
zbîrciogi şi trufe, plăcintă de porumbel, momiţe de viţel, boboc de gîscă cu mazăre,
gem de caise, tartă cu brînză, tocăniţă de ciuperci şi tartă cu fructe. La altă masă,
putea alege dintr‑un platou cu lin, şuncă, trei găini, două raţe la proţap, o ceafă
de porc, budincă cu prune şi tartă cu prune, tartă cu mere, precum şi diverse fructe
şi nuci, toate însoţite de vinuri roşii şi albe, bere şi cidru. Nimic nu era mai impor‑
tant ca o masă îndestulătoare. Cînd sora lui Woodforde a murit, el şi‑a consemnat
în jurnal durerea sinceră, dar a găsit loc să noteze şi: „Cină astăzi un frumos curcan
la proţap”. Nimic altceva din afară nu‑i afecta obiceiurile. Războiul de Independenţă
american abia dacă e pomenit. Cînd a căzut Bastilia, în 1789, Woodforde a notat
evenimentul, dar a acordat mai mult spaţiu pentru ce mîncase la micul dejun. Fireşte,
ultima însemnare din jurnalul său a consemnat o masă.
Woodforde a fost un om destul de cumsecade – trimitea din cînd în cînd mîn‑
care săracilor şi ducea o viaţă fără vicii condamnabile –, dar în toţi anii consemnaţi
în jurnale nu există nici o indicaţie că s‑ar fi gîndit vreo clipă la compunerea unei
predici sau că a simţit vreun ataşament deosebit faţă de enoriaşii săi, în afara
bucuriei de a li se alătura la cină de fiecare dată cînd apărea o invitaţie. Dacă
Woodforde nu reprezenta ceea ce era tipic, cu siguranţă reprezenta ceea ce era
posibil.
În ceea ce priveşte legătura dintre toate acestea şi domnul Marsham, pur şi
simplu nu se poate şti. Dacă scopul său în viaţă a fost să lase cît mai puţine urme