Acasă: o istorie a vieţii private

ANUL 25
Cine înţelege teorema lui Bayes o poate folosi pentru a rezolva probleme com‑
plexe care implică distribuţii de probabilitate – sau probabilităţi inverse, cum li se
spune uneori. Este o modalitate de a ajunge la probabilităţi cu grad ridicat de
încredere din punct de vedere statistic, pe baza unor informaţii parţiale. Cea mai
remarcabilă caracteristică a teoremei lui Bayes este că nu are nici o utilitate practică
în lipsa calculatoarelor care să execute calculele necesare, astfel că în epoca lui
era un exerciţiu interesant, dar complet inutil. În mod evident, Bayes dădea atît de
puţină importanţă teoremei sale, încît nici măcar nu s‑a deranjat să o facă publică.
Un prieten a trimis‑o la Societatea Regală din Londra în 1763, la doi ani după moartea
lui Bayes, unde a fost publicată în revista Philosophical Transactions a societăţii,
cu titlul modest de „O încercare de rezolvare a unei probleme de doctrina şanselor”.
De fapt, a fost un reper în istoria matematicii. Astăzi, teoria lui Bayes este folosită în
modelarea schimbărilor climatice, prevederea comportamentului burselor de schimb,
stabilirea datărilor cu carbon radioactiv, interpretarea evenimentelor cosmice şi în
multe alte domenii în care intervine interpretarea probabilităţilor – şi toate acestea
datorită însemnărilor contemplative ale unui cleric englez din secolul al XVIII‑lea.
Mulţi alţi clerici nu au produs opere măreţe, ci copii remarcabili. John Dryden,
Christopher Wren, Robert Hooke, Thomas Hobbes, Oliver Goldsmith, Jane Austen,
Joshua Reynolds, Samuel Taylor Coleridge, Horatio Nelson, surorile Brontë, lordul
Alfred Tennyson, Cecil Rhodes şi Lewis Carroll (care a fost el însuşi hirotonisit, deşi
nu a practicat niciodată) au fost cu toţii copii de parohi. Ne putem face o imagine
asupra influenţei disproporţionate a clericilor căutînd după anumite cuvinte în
versiu nea electronică a Dictionary of National Biography. Tastaţi „paroh” şi veţi
obţine aproape 4.600 de rezultate; „vicar” produce încă 3.300. Asta în comparaţie
cu rezultatele mai modeste 338 – pentru „fizician”, 492 – pentru „economist”, 639 –
pentru „inven tator” şi 741 – pentru „om de ştiinţă”. (În mod interesant, acestea nu
sînt mult mai mari decît numărul de intrări obţinut prin tastarea cuvintelor „donjuan”,
„asa sin” sau „nebun”, şi sînt cu mult depăşite de „excentric”, care are 1.010 intrări.)
Existau atît de mulţi clerici remarcabili, încît e uşor să uităm că astfel de oameni
erau de fapt neobişnuiţi şi că cei mai mulţi semănau mai mult cu domnul Marsham
al nostru care, dacă a avut vreo realizare sau măcar vreo ambiţie, n‑a lăsat nici o
urmă în acest sens. Cea mai apropiată legătură a sa cu celebritatea era că străbunicul
său, Robert Marsham, inventase fenologia, ştiinţa (dacă nu e prea mult să îi spunem
astfel) care urmăreşte schimbările sezoniere – primii muguri ai copacilor, primul
cîntat al cucului primăvara şi aşa mai departe. Aţi putea crede că asta e ceva ce
oamenii fac oricum în mod spontan, dar de fapt nimeni nu o făcuse, cel puţin nu
sistematic, iar sub influenţa lui Marsham această ştiinţă a devenit o activitate extrem
de populară şi de respectabilă în întreaga lume. În America, Thomas Jefferson era
un susţinător devotat. Chiar şi ca preşedinte, a găsit timp să noteze prima şi ultima
apariţie a treizeci şi şapte de tipuri de fructe şi legume în pieţele din Washington
şi l‑a pus pe reprezentantul său din Monticello să facă observaţii similare pentru
a vedea dacă datele arată vreo variaţie semnificativă între cele două locuri. Cînd
climatologii moderni spun că merii înmuguresc primăvara cu trei săptămîni mai