Acasă: o istorie a vieţii private

ANUL 23
vicarius, care indică un rol de înlocuitor), dar pe vremea domnului Marsham
această distincţie se estompase deja în mare măsură, iar un pastor era numit vicar
sau paroh în funcţie de tradiţia locală. Exista totuşi o diferenţă de venit.
Veniturile unui cleric nu proveneau de la Biserică, ci din rente şi dări. Dările
erau de două tipuri: dările mari, care veneau din recoltele principale, precum grîul
şi orzul, şi dările mici, din grădinile de legume, ghindă şi alte nutreţuri ocazionale.
Parohii primeau dările mari şi vicarii pe cele mici, ceea ce însemna că parohii erau
în general mai bogaţi decît vicarii, diferenţa fiind uneori considerabilă. Dările erau
o sursă cronică de tensiuni între Biserică şi fermieri, iar în 1836, cu un an înaintea
încoronării reginei Victoria, s‑a decis simplificarea lucrurilor. Pe viitor, în loc să
dea clericului local o anumită parte din recolta sa, fermierul avea să îi plătească
o sumă anuală fixă, în funcţie de valoarea totală a pămîntului său. Asta însemna
că clericii aveau dreptul la partea lor chiar şi în ani proşti pentru agricultură, adică
clericii nu aveau decît ani buni.
Rolul clericilor din comitate era extraordinar de lax. Pietatea nu era neapărat
o cerinţă şi nici măcar o aşteptare. Hirotonisirea în Biserica Anglicană necesita
absolvirea unei universităţi, dar majoritatea pastorilor citeau clasici şi nu studiau
deloc divinitatea, astfel încît nu aveau nici o pregătire pentru a şti cum să predice,
să ofere inspiraţie şi consolare sau sprijin creştin în alt mod. Mulţi nici măcar nu
se sinchiseau să compună predici, ci doar cumpărau o carte mare de predici gata
făcute şi citeau cîte una în fiecare săptămînă.
Deşi nimeni nu avusese această intenţie, efectul a fost crearea unei clase de
oameni bine educaţi şi bogaţi care aveau enorm de mult timp la dispoziţie. În
consecinţă, mulţi dintre ei au început, în mod spontan, să facă lucruri remarcabile.
Niciodată în istorie nu a mai existat un grup de oameni implicaţi în mai multe
activităţi meritorii pentru care nu erau de fapt angajaţi.
Să ne gîndim la cîţiva:
George Bayldon, un vicar dintr‑un colţ îndepărtat din Yorkshire, avea un public
atît de restrîns la slujbe încît a transformat jumătate din biserică în coteţ de păsări,
dar a devenit o autoritate autodidactă în lingvistică şi a alcătuit primul dicţionar
în islandeză. Nu foarte departe, Laurence Sterne, vicarul unei parohii de lîngă York,
a scris romane populare, dintre care Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, gentleman
este cel mai cunoscut. Edmund Cartwright, un paroh din Leicestershire, a inventat
războiul de ţesut mecanic, care a făcut de fapt ca Revoluţia Industrială să fie cu
adevărat industrială; la momentul Marii Expoziţii, peste 250.000 de astfel de
războaie erau deja în funcţiune numai în Anglia.
În Devon, reverendul Jack Russell a creat rasa de terier care îi poartă numele,
în timp ce în Oxford reverendul William Buckland a realizat prima descriere ştiinţi‑
fică a dinozaurilor şi, nu întîmplător, a devenit cea mai mare autoritate mondială
în materie de coproliţi – excremente fosilizate. Thomas Robert Malthus, din Surrey,
a scris Eseu asupra principiului populaţiei (care, după cum vă amintiţi din şcoală,
sugera că creşterea rezervelor de hrană nu poate să ţină pasul niciodată cu creşterea
populaţiei, din motive matematice) şi astfel a pus bazele disciplinei economiei