Acasă: o istorie a vieţii private

22 ACASĂ
II
În timp ce la Londra se înălţa Palatul de Cristal, la 180 de kilometri spre nord‑est,
lîngă o biserică de ţară, sub cerul întins al Norfolkului, un edificiu mai modest
s‑a ridicat în 1851, într‑un sat de lîngă tîrgul Wymondham: o casă parohială într‑un
stil arhitectural vag şi incoerent, sub un acoperiş neregulat, cu frontoane din
lemnărie sculptată şi coşuri de fum elegante într‑un stil gotic moderat – „o casă
încăpătoare şi suficient de confortabilă în felul ei solid, urît şi respectabil”, după
cum descria Margaret Oliphant, o romancieră victoriană foarte populară şi prolifică,
acest tip de case în romanul ei The Curate in Charge.
Aceasta e clădirea de care vom fi legaţi de‑a lungul următoarelor trei sute cinci‑
zeci de pagini. A fost proiectată de un anume Edward Tull din Aylsham, un arhitect
fascinant de lipsit de talent convenţional, după cum vom vedea, pentru un tînăr
cleric de familie bună pe nume Thomas J.G. Marsham. În vîrstă de 29 de ani,
Marsham era beneficiarul unui sistem care le oferea lui şi altora ca el un trai extrem
de confortabil fără să le ceară aproape nimic în schimb.
În 1851, cînd începe povestea noastră, existau 17.621 de clerici anglicani, iar
un paroh de ţară cu doar 250 de suflete în grijă se bucura de un venit mediu de
500 de lire – la fel ca un funcţionar superior precum Henry Cole, omul din spatele
Marii Expoziţii. Trecerea în rîndul preoţimii devenise una dintre cele două activităţi
preferate ale fiilor mai mici ai aristocraţilor şi micilor nobili (cealaltă era cariera
militară), astfel că ei adăugau adesea acestei poziţii averea familiei. Multe reşedinţe
generau, de asemenea, venituri substanţiale din arenda domeniilor parohiale care
veneau odată cu numirea. Chiar şi cei mai puţin privilegiaţi parohi aveau în general
o situaţie bună. Jane Austen a crescut în ceea ce ea considera a fi o parohie stînje‑
nitor de săracă din Steventon, în Hampshire, dar care avea salon, bucătărie, cabi‑
net, birou şi bibliotecă şi şapte dormitoare – situaţie în nici un caz nefericită. Cea
mai bogată parohie dintre toate era cea din Doddington, în Cambridgeshire, care
avea 38.000 de acri de pămînt şi producea un venit anual de 7.300 de lire – să
zicem 5 milioane la valoarea de azi – pentru norocosul pastor, pînă cînd domeniul
a fost divizat, în 1865 1* .
Clericii din Biserica Anglicană erau de două tipuri: vicari şi parohi. Diferenţa
era mică din punct de vedere ecleziastic, dar mare din punct de vedere economic.
În mod tradiţional, vicarii erau locţiitori de parohi (cuvîntul provine din latinescul
* A compara valorile din 1851 cu cele de astăzi nu este simplu, deoarece ele pot fi calculate
folosind multe criterii diferite, iar lucruri care acum pot fi scumpe (terenul agricol, servitorii)
erau adesea ieftine, comparativ, la acea vreme şi invers. Îi sînt îndatorat profesorului Ranald
Michie de la Durham University pentru sugestia că cea mai precisă măsură ar fi o compa‑
rare a indicilor preţurilor cu amănuntul din 1851 şi din prezent. Privite în acest mod, cele
500 de lire ale domnului Marsham ar valora astăzi cam 400.000 de lire (sau 630.000 de dolari).
În 1851, venitul pe cap de locuitor în Marea Britanie era ceva mai mult de 20 de lire.