Acasă: o istorie a vieţii private

ANUL 21
era subţire şi fragilă, iar tocurile ferestrelor trebuiau să compenseze prin soli ditate.
Bine‑cunoscutele ferestre cu ochiuri de geam bombat au devenit de asemenea
răspîndite în această perioadă. Ele sînt o consecinţă a metodei de fabricaţie prin
care se producea aşa‑numita sticlă crown (numită astfel deoarece e uşor convexă
sau în formă de coroană). Partea mai groasă a sticlei marca locul unde fusese
ataşată ţeava de suflat. Deoarece acea parte a sticlei era defectă, nu se supunea
impozitării şi astfel a devenit preferată de cei economi. Acest tip de ferestre rotunde
a devenit popular în hanurile şi magazinele ieftine şi în spatele caselor particulare,
unde calitatea nu era importantă. Acciza pe sticlă a fost elimi nată în 1845, cu puţin
timp înaintea aniversării centenarului ei, iar eliminarea impozitului pe fereastră a
urmat, în mod convenabil şi fericit, în 1851. Exact în momentul în care Paxton
voia mai multă sticlă decît dorise cineva vreodată, preţul a scăzut la mai puţin de
jumătate din cel iniţial. Acest fapt, împreună cu schimbările tehnologice care au
stimulat în mod independent producţia, a fost impulsul care a făcut posibilă
construirea Palatului de Cristal.
Clădirea finalizată avea exact 1.851 de picioare lungime (în cinstea anului),
408 picioare lăţime şi 110 picioare înălţime de‑a lungul axei centrale – suficient
de spaţioasă pentru a cuprinde o mult admirată alee a ulmilor care altfel ar fi
trebuit doborîţi. Din cauza mărimii sale, structura a necesitat multe materiale:
293.655 de panouri de sticlă, 33.000 de grinzi de fontă şi mii de picioare de podea
de lemn, însă mulţumită metodelor lui Paxton, costul final a ajuns la un cuantum
cît se poate de acceptabil de 80.000 de lire. De la început pînă la sfîrşit, munca a
durat aproape treizeci şi cinci de săptămîni. Construcţia catedralei St Paul durase
treizeci şi cinci de ani.
La trei kilometri distanţă, noile sedii ale Camerelor Parlamentului erau în
con strucţie de un deceniu şi erau încă departe de finalizare. Un colaborator al
revistei Punch a sugerat, mai în glumă, mai în serios, ca guvernul să‑l însărcineze
pe Paxton să proiecteze un Parlament de Cristal. A apărut o expresie celebră pentru
orice problemă care se dovedea de nerezolvat: „Întreabă‑l pe Paxton”.
Palatul de Cristal era în acelaşi timp cea mai mare clădire din lume şi cea mai
uşoară, cea mai eterică. Astăzi sîntem obişnuiţi să vedem sticlă în cantităţi mari,
dar pentru cineva care trăia în 1851 ideea de a te plimba prin acri cubi de spaţiu
şi lumină în interiorul unei clădiri era uimitoare – chiar ameţitoare. Prima privelişte
din depărtare ce li se oferea vizitatorilor care se apropiau de Sala de Expoziţie,
sclipitoare şi transparentă, ne depăşeşte puterea imaginaţiei. Trebuie să fi părut
delicată şi evanescentă, la fel de miraculoasă şi neverosimilă ca un balon de săpun.
Pentru oricine sosea în Hyde Park, prima privelişte a Palatului de Cristal, plutind
deasupra copacilor, sclipind în soare, trebuie să fi fost un moment de splendoare
care îţi înmuia genunchii.