Acasă: o istorie a vieţii private

20 ACASĂ
şi simplu asamblat cu bolţuri şi stătea pe sol ca un cort. Aceasta nu a reprezentat
numai o soluţie ingenioasă la o provocare monumentală, ci şi o înde părtare radicală
de tot ceea ce se făcuse pînă atunci.
Principala calitate a palatului spaţios al lui Paxton era că putea fi prefabricat
din componente standard. În centrul lui se afla o singură componentă – o grindă
din fontă de 3 picioare lăţime şi 23 de picioare şi 3 inch lungime – pe care se puteau
asambla grinzi potrivite pentru a alcătui un cadru de care să fie prinsă sticlăria clă‑
dirii – aproape un milion de picioare pătrate sau o treime din toată sticla produsă
în mod normal în Marea Britanie într‑un an. S‑a creat o platformă mobilă specială
care se mişca de‑a lungul suporturilor acoperişului, dîndu‑le muncitorilor posibilita‑
tea să instaleze 18.000 de panouri de sticlă pe săptămînă – o rată a productivităţii
care era, şi încă este, o minune a eficienţei. Pentru a face faţă cantităţii enorme de
jgheaburi de scurgere necesare – vreo 30 de kilometri cu totul –, Paxton a conceput
un dispozitiv deservit de o mică echipă care putea instala 1.000 de picioare de
jgheaburi pe zi – cantitate care, anterior, ar fi reprezentat munca de o zi a trei sute
de oameni. Proiectul era o minune din toate punctele de vedere.
Paxton a fost foarte norocos din punctul de vedere al sincronizării, deoarece
exact la vremea Marii Expoziţii sticla a devenit mai accesibilă datorită unei metode
inexistente pînă atunci. Sticla fusese întotdeauna un material complicat de fabricat.
Era foarte greu de făcut şi încă şi mai dificil de făcut bine, acesta fiind şi motivul
pentru care, o mare parte din istoria sa, a fost un articol de lux. Din fericire, două
progrese tehnologice recente schimbaseră situaţia. În primul rînd, francezii inven‑
taseră plăcile de sticlă – procedeu prin care sticla topită era întinsă pe nişte suprafeţe
numite plăci. Pentru prima oară s‑au putut crea panouri de sticlă cu adevărat mari,
apărînd astfel vitrinele magazinelor. Însă sticla trebuia să fie răcită timp de zece
zile înainte de a fi scoasă de pe placă, ceea ce însemna că fiecare placă de răcire
era inutilizabilă majoritatea timpului, apoi fiecare placă de sticlă necesita şlefuire
şi lustruire îndelungată. În mod firesc, asta o făcea costisitoare. În 1838 a apărut
o îmbunătăţire mai ieftină – foaia de sticlă. Aceasta avea majori tatea calităţilor plă‑
cilor de sticlă, dar se răcea mai repede şi necesita mai puţină lustruire, astfel încît
se putea fabrica mult mai ieftin. Dintr‑odată, sticla de mari dimensiuni putea fi
produsă economic în cantităţi nelimitate.
Aceste progrese au fost însoţite de eliminarea oportună a două impozite foarte
vechi: impozitul pe fereastră şi impozitul pe sticlă (care, strict vorbind, era o acciză).
Impozitul pe fereastră data din 1696 şi era suficient de împovărător pentru ca oame‑
nii să evite pe cît posibil să prevadă clădirile cu ferestre. Deschiderile pentru ferestre
zidite, caracteristice pentru multe clădiri de epocă din Marea Britanie de astăzi,
erau de obicei zugrăvite odinioară să arate ca nişte ferestre. (Uneori e păcat că nu
mai sînt zugrăvite şi acum.) Impozitul era nepopular, fiind considerat un „impozit
pe aer şi lumină”, ceea ce însemna că mulţi servitori şi alţi oameni cu mijloace
de trai limitate erau condamnaţi să trăiască în camere care nu puteau fi aerisite.
Al doilea impozit, introdus în 1746, se baza nu pe numărul ferestrelor, ci pe
greutatea sticlei din ele, astfel încît de‑a lungul întregii epoci georgiene sticla fabricată