Acasă: o istorie a vieţii private

ANUL 19
A fost probabil cea mai înţeleaptă decizie pe care a luat‑o vreodată un aristocrat.
Paxton s‑a apucat de treabă cu o energie şi o dăruire de sine pur şi simplu uluitoare.
A conceput şi instalat faimoasa Emperor Fountain, cu un jet de apă de 290 de
picioare înălţime – o realizare de inginerie hidraulică depăşită doar o singură dată
în Europa; a construit cea mai mare grădină alpină din ţară; a conceput un domeniu
rezidenţial nou; a devenit cel mai mare specialist mondial în dalii; a cîştigat premii
pentru producerea celor mai bune smochine, piersici, nectarine şi pepeni din ţară;
şi a creat o seră tropicală imensă, cunoscută drept Great Stove, întinsă pe un acru,
şi care era atît de spaţioasă, încît regina Victoria, în 1843, a vizitat‑o într‑o caleaşcă
trasă de cai. Printr‑o administrare mai bună a domeniului, a eliminat un milion de
lire din datoriile ducelui. Cu acceptul acestuia, a lansat şi condus două reviste de
gră dinărit şi un cotidian naţional, Daily News, care a fost editat pentru scurtă vreme
de Charles Dickens. A scris cărţi de grădinărit, a investit atît de înţelept în acţiunile
companiilor de căi ferate încît a fost invitat să intre în consiliile de administraţie
a trei dintre ele, iar la Birkenhead, lîngă Liverpool, a conceput şi construit primul
parc public din lume. Acesta l‑a fascinat în asemenea măsură pe americanul
Frederick Law Olmsted, încît a construit Central Park din New York după modelul
britanic. În 1849, botanistul‑şef al Grădinii Botanice Regale i‑a trimis lui Paxton
un crin rar şi bolnav, întrebîndu‑l dacă putea să‑l salveze. Paxton a conceput o seră
specială şi – nu veţi fi surprinşi să aflaţi – în trei luni l‑a făcut să înflorească.
Cînd a aflat că membrii comitetului pentru Marea Expoziţie făceau eforturi să
găsească un plan pentru construcţia lor, s‑a gîndit că ceva asemănător cu serele lui
ar putea fi o soluţie. În timp ce prezida o şedinţă a unei comisii a Midland Railway,
a mîzgălit un plan sumar pe o bucată de sugativă, iar în două săptămîni avea schiţe
complete gata să fie prezentate. De fapt, planul încălca toate regulile competiţiei.
A fost înscris după termenul final şi, cu toată sticla şi fierul lui, încorpora multe
materiale combustibile – acri de podea de lemn, de exemplu – care erau strict
interzise. Arhitecţii consultanţi au atras atenţia, pe bună dreptate, că Paxton nu
avea pregătire de arhitect şi nu făcuse nimic la acea scară pînă atunci. Dar desigur
că nici ceilalţi nu făcuseră. Din acest motiv, nimeni nu putea declara cu deplină
certitudine că planul lui avea să funcţioneze. Mulţi îşi făceau griji că temperatura
va deveni insuportabilă în clădire din cauza soarelui şi a oamenilor înghesuiţi. Alţii
se temeau că barele metalice ale acoperişului se vor dilata de la căldura verii, iar
panourile uriaşe de sticlă vor cădea pe neaşteptate, prăbuşindu‑se peste mulţimile
de dedesubt. Cea mai profundă îngrijorare era că întregul edificiu cu aspect fragil
va fi pur şi simplu spulberat de o furtună.
Astfel, riscurile erau considerabile şi apreciate ca atare, însă după doar cîteva
zile de ezitări membrii comitetului au aprobat planul lui Paxton. Nimic – într‑adevăr,
absolut nimic – nu spune mai mult despre Marea Britanie victoriană şi capacitatea
ei de a străluci decît faptul că cea mai îndrăzneaţă şi reprezentativă construcţie a
secolului a fost încredinţată unui grădinar. Palatul de Cristal al lui Paxton nu
necesita nici un fel de cărămizi – nici mortar, nici ciment, nici fundaţii. A fost pur