Acasă: o istorie a vieţii private

18 ACASĂ
mai bun. Comitetul pentru Construcţii al Comisiei Regale pentru Marea Expoziţie
a Produselor Industriale ale Tuturor Naţiunilor era format din patru oameni –
Matthew Digby Wyatt, Owen Jones, Charles Wild şi marele inginer Isambard
Kingdom Brunel – şi avea o singură sarcină, să vină cu un plan demn de cea mai
mare expoziţie din istorie, care să înceapă în zece luni, cu un buget foarte limitat.
Dintre cei patru membri ai comitetului, doar tînărul Wyatt era arhitect de meserie
şi, de fapt, încă nu construise nimic; în această etapă a carierei sale îşi cîştiga
existenţa ca scriitor. Wild era un inginer cu o experienţă legată aproape exclusiv
de nave şi poduri. Jones era decorator de interioare. Doar Brunel avea experienţa
proiectelor la scară mare. Era neîndoielnic un geniu, dar unul enervant, deoarece
aproape întotdeauna îi lua enorm de mult timp şi de mulţi bani pentru a găsi un
punct de intersecţie între viziunile lui grandioase şi o realitate ce putea fi înfăptuită.
Structura propusă de cei patru era o minune neinspirată. O clădire ca un hambar
imens, scund şi întunecos, dominată de o atmosferă sumbră, însufleţită şi voioasă
ca un abator, părînd ceva conceput în grabă de patru oameni care au lucrat separat.
Costul ei putea fi cu greu calculat, dar, oricum, era aproape sigur imposibil de
construit. Construcţia ar fi presupus treizeci de milioane de cărămizi şi nu exista
nici o garanţie că se puteau achiziţiona atît de multe la timp, şi cu atît mai puţin
zidi. Întregul avea să fie încununat de contribuţia lui Brunel: o cupolă de fier
avînd un diametru de 200 de picioare – o caracteristică izbitoare, fără îndoială,
dar stranie pentru o clădire cu un singur nivel. Nimeni nu mai construise vreodată
un obiect din fier atît de masiv, iar Brunel, bineînţeles, nu putea începe să ciocă‑
nească şi să ridice elementele decît după ce exista o clădire dedesubt – şi toate
acestea de început şi de terminat în zece luni, pentru un proiect menit să existe
mai puţin de jumătate de an. Cine avea să o demoleze după aceea şi ce avea să se
întîmple cu măreaţa ei cupolă şi cu milioanele de cărămizi erau întrebări prea
incomode ca să fie luate în considerare.
În această criză în plină desfăşurare a apărut calm Joseph Paxton, grădinar‑şef
la Chatsworth House, reşedinţa principală a ducelui de Devonshire (dar situată,
tipic englezesc, în Derbyshire). Paxton era un miracol. Născut în 1803 într‑o familie
săracă din Bedfordshire, fusese trimis să lucreze ca ucenic de grădinar la vîrsta de
14 ani, dar se remarcase atît de mult, încît, după şase ani, conducea un parc den‑
drologic experimental pentru noua şi prestigioasa Societate Horticolă (care avea să
devină curînd Societatea Horticolă Regală) în vestul Londrei – o poziţie cu foarte
multă responsabilitate pentru un adolescent, de fapt. Acolo a intrat, într‑o bună zi,
în discuţie cu ducele de Devonshire, care deţinea Chiswick House din vecinătate
şi o parte destul de mare din restul Insulelor Britanice – vreo două sute de mii de
acri de teren fertil răspîndit între şapte reşedinţe mari şi impunătoare. Ducele l‑a
plăcut imediat pe Paxton, nu atît, se pare, pentru că acesta ar fi dat dovadă de vreun
geniu anume, cît pentru că avea o voce puternică şi clară. Ducele era tare de urechi
şi punea preţ pe claritatea vorbirii. I‑a propus lui Paxton, dintr‑un impuls de moment,
să fie grădinar‑şef la Chatsworth. Paxton a acceptat. Avea 22 de ani.