Acasă: o istorie a vieţii private

Capitolul 1
Anul
I
În toamna anului 1850, în Hyde Park din Londra a fost înălţată o structură cît
se poate de extraordinară: o seră uriaşă din fier şi sticlă, care acoperea o suprafaţă
de 19 acri şi cuprindea în imensitatea ei eterică suficient spaţiu pentru patru cate‑
drale St Paul. În scurta ei existenţă, a fost cea mai mare clădire din lume. Cunoscută
oficial drept Palatul Marii Expoziţii a Produselor Industriale ale Tuturor Naţiunilor,
era incontestabil magnifică, cu atît mai mult cu cît apăruse acolo atît de brusc, atît
de uimitor de sticloasă, atît de triumfătoare şi pe neaşteptate. Douglas Jerrold,
editorialist la revista săptămînală Punch, a poreclit‑o Palatul de Cristal – şi aşa i‑a
rămas numele.
Construirea ei durase doar cinci luni. Era un miracol simplul fapt că fusese
construită. Cu mai puţin de un an în urmă nu existase nici măcar ca idee. Expoziţia
pentru care fusese concepută era visul unui funcţionar pe nume Henry Cole, celebru
în istorie şi pentru că a inventat felicitările de Crăciun de tip carte poştală (ca moda‑
litate de a‑i încuraja pe oameni să folosească noul serviciu poştal de un penny). În
1849, Cole a vizitat Expoziţia din Paris – o afacere provincială prin comparaţie,
limitată la fabricanţii francezi – şi şi‑a dorit să facă ceva similar în Anglia, dar la
o scară mai mare. A convins multe personalităţi, inclusiv pe prinţul Albert, să
îmbră ţişeze ideea unei Mari Expoziţii, iar pe 11 ianuarie 1850 au organizat prima
lor întîlnire în acest sens, propunîndu‑şi să o inaugureze pe 1 mai în anul următor.
Astfel, au avut la dispoziţie ceva mai puţin de şaisprezece luni să planifice şi să
ridice cea mai mare clădire imaginată vreodată, să atragă şi să instaleze zeci de
mii de standuri din fiecare colţ al globului, să doteze restaurante şi toalete, să
angajeze personal, să facă aranjamente privitoare la asigurări şi protecţia poliţiei,
să tipărească broşuri şi un milion de alte lucruri, într‑o ţară care nu era deloc
con vinsă că doreşte un eveniment atît de costisitor şi perturbator. Era o ambiţie
vădit irealizabilă, iar în următoarele cîteva luni nu au reuşit, în mod evident, să o
realizeze. S‑au prezentat 245 de planuri pentru sala de expoziţie, în cadrul unei
competiţii deschise. Toate au fost respinse ca nepractice.
Confruntîndu‑se cu posibilitatea unui dezastru, comitetul a făcut ceea ce fac
uneori comitetele aflate în circumstanţe disperate: a inventat un comitet cu un titlu