Asezarea getica fortificata de la Cotu Copalau - Editura Cetatea de ...

arheologie www.cetateadescaun.ro 2012 

OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN MIRCEA IGNAT 

AŞEZAREA GETICĂ FORTIFICATĂ 

DE LA 

COTU - COPĂLĂU 

www.cetateadescaun.ro 

Editura Cetatea de Scaun





MUZEUL JUDEŢEAN BOTOŞANI 

BIBLIOTHECA ARCHAEOLOGICA "HIERASUS" 

MONOGRAPHICA 

III 

OCTAVIAN LIVIU ŞOVAN MIRCEA IGNAT 

AŞEZAREA GETICĂ FORTIFICATĂ 

DE LA 

COTU - COPĂLĂU 

Mulțumim Domnului Octavian-Liviu Șovan şi Domnului Mircea Ignat pentru înțelegerea 

și disponibilitatea dumnealor, acordându-ne dreptul de a distribui acest volum gratuit in 

prezenta varianta electronică. 

ISBN 978-606-537-106-4 

© Editura Cetatea de Scaun, 2012 


email: editura@cetateadescaun.ro 

tel./fax. 0245 218 318 




Redactor: Octavian -Liviu Şovan 

Desene: Ecaterina Rusu 

Fotografii: Octavian Liviu Şovan 

Tehnoredactare: Mircea Ignat, Sorin Ignătescu, Octavian Liviu Şovan 

Coperta: Andrei Mărgărit 

Editor: Dan Mărgărit 

e-book ISBN 978-606-537-106-4 

© 2012, Editura Cetatea de Scaun 

str. Maior Spirescu, bl. C4, sc. C, ap. 2, Târgovişte, jud. Dâmboviţa 

e-mail: editura@cetateadescaun.ro , www.cetateadescaun.to 

Tel./Fax.: 0245218318; 0721209519 




CUPRINS 

Prefaţă - Ulcica lui Şovan - dr. Mihai Mălaimare...................... 7 

Introducere................................................................................. 9 

I. Note preliminare........................................................................ 12 

I. 1. Cadrul geografic general..................................................... 12 

I. 2. Evoluţia şi stadiul actual al cercetărilor.............................. 13 

II. Descrierea săpăturilor................................................................ 15 

II. 1. Metoda de cercetare.......................................................... 15 

II. 2. Secţiunile şi stratigrafia lor............................................... 15 

II. 3. Locuinţe............................................................................ 19 

II. 4. Gropi................................................................................. 24 

II. 5. Consideraţii generale asupra locuirii getice...................... 25 

II. 6. Vestigii din alte epoci........................................................ 26 

III. Sistemul defensiv al fortificaţiei getice...................................... 29 

IV. Inventarul aşezării...................................................................... 35 

IV. 1. Ceramica.......................................................................... 35 

IV. 2. Unelte, arme şi piese de podoabă metalice...................... 48 

IV. 3. Alte categorii de obiecte.................................................. 49 

IV. 4. Piese cu semnificaţii cultice............................................ 51 

V. Cronologia descoperirilor.......................................................... 53 

VI. Încheieri istorice........................................................................ 57 

VII. Studiul arheozoologic al resturilor faunistice de la Cotu- 

Copălău - prof. univ. dr. Sergiu Haimovici...............………… 63 

Résumé..................................................................................... 73 

Lista prescurtărilor.................................................................... 79 

Bibliografie............................................................................... 79 

Indice general........................................................................... 83 

Explicaţia planşelor.................................................................. 85 

Planşe....................................................................................... 88 







PREFAŢĂ 

Ulcica lui Şovan 

Se împletesc enorm de multe imagini, sunete, stări. Ori de câte ori mă gândesc 

la ziua aceea când, împreună cu câţiva ziarişti, am adăstat pentru câteva ore în 

„tabăra lui Şovan” la Cotu-Copălău. Într-o groapă, încă prinsă în mrejele pământului, 

stătea ulcica aceea de lut, crăpată în zeci de cioburi, dar, printr-o minune, păstrându-şi 

încă forma, dolofană şi gingaşă în acelaşi timp, aproape ca o respiraţie de prunc nou 

născut. A stat ascunsă câteva milenii şi se va odihni într-o vitrină de muzeu, ţinând în 

ea secretul unei lumi despre care presupunem că ştim câte ceva. 

Se mai adaugă la asta câteva fotografii pe care mi le-au păstrat ai mei cu 

bunicul din Copălău, o figură aspră, viguroasă, colţoasă, cum vor fi fost, cred, cei care, 

cu câteva mii de ani înainte, vor fi băut vin din ulcica de lut. Se mai adaugă piatra de 

altar a bisericii din prăvălitul sat Jorovlea şi un sentiment pe care nici nu încerc să mi-l 

ascund, o stranie comuniune cu umbrele ce domină pădurea ce acoperă „Poiana lui 

Costăchel”. În şuieratul crivăţului iarna parcă se aud voci, glasuri gângurite de copii 

care învârt în mâini zornăitori de lut, scrâşnetul cosorului în tulpina fragedă a viţei, 

fluieratul scurt al fusaiolei şi mirosul acela incredibil de lapte fiert şi un pic ars cu care 

ne-am culcat toţi cei care am mai avut şansa să ne petrecem copilăria în vatra 

îngăduitoare şi blândă a vreunui sat. 

La picioarele noastre stătea o clipă din astrala călătorie a fiinţei umane şi, 

printr-un joc al sorţii, poate nu întâmplător, căci nimic nu este doar hazard, avusesem 

tăria să cer şi să obţin fondurile necesare „săpăturii”, ca un fel de datorie pe care o 

aveam hărăzită şi care, iată, se împlinea, închizând un cerc în fiinţa căruia eram şi eu 

un punct oarecare. 

Care sunt oare bucuriile lui Şovan, m-am întrebat atunci când l-am văzut atât 

de aprins, de agitat, de nervos, de preocupat, înainte de începerea săpăturii şi le-am 

priceput atunci când, vizitându-l la faţa locului, l-am găsit calm, relaxat, uşor aerian, 

plutitor, cu un aer de mister în privire şi în glas. Geţii lui, cucutenienii lui, fusaiolele 

lui, zornăitoarele lui, valul de pământ şi palisadele, toate ale lui, toate ca o vibraţie, ca 

o menire, ca o dragoste căreia nu i te poţi împotrivi, ca un dram de pelin sfărâmat în 

fiinţa unui vin bărbătesc. Acum a scris o carte, una pe care am citit-o pe nerăsuflate, 

căci eu mi-am găsit în ea rădăcinile, înţelesurile drumului pe care neamurile le străbat 

întru izbăvirea păcatelor pe care nu le-au putut ocoli. 

A fost un ceas de biruinţă asupra timpului şi morţii pe care lectura aceasta mi 

l-a oferit de fapt. Între vorbele lui Şovan, cu un iz tehnicist, de parcă nici nu se vrea citit 

de afoni ca mine, răsună ciudat glasuri, bat vânturi de primăvară şi de iarnă, cad ploi 

bulbucate, cu trăsnete a căror spaimă se întinde pe dealurile din faţă, adie un miros de 

păpădie şi de tei, cântă cucul şi se năruie luna, misterioasă ca o fată mare. 

S-a întâmplat să pot face rost de banii de care avea nevoie Şovan pentru a găsi 

ulcica şi mă răsplăteşte acum cerându-mi să scriu o prefaţă, lucru pe care, iată, eu nu-l 

pot face, sau, mă rog, nu-l pot face aşa cum şi-ar fi dorit, căci mi-am simţit alcătuirea 




din lutul acelei ulcele, bondoacă şi suavă ca un sân, şi am stat în faţa ei ca în faţa 

propriului meu destin, bucuros şi trist deopotrivă. 

Nu ştiu ce vor spune profesioniştii despre cartea lui Şovan, dar eu am citit-o ca 

pe un roman de Sadoveanu, cu gândul la vremuri care s-au dus dar sună încă destul de 

tare în fiecare fibră a trupului şi sufletului nostru. 

Ascunsă în pământul din care este ea însăşi făcută, ulcica lui Şovan se duce la 

muzeu şi, precum Gioconda, poartă în ea misterul nedesluşit al unei lumi apuse. Doar 

că, printr-o ciudată împletire de fire, îmi simt existenţa ca un fel de prelungire a vieţii, 

bucuriilor şi amărăciunilor celor ce vor fi băut din ea vinul acela aspru, acru şi tare ca 

aerul unei dimineţi de vară. Aproape că îmi vine să cred că am trăit să văd ulcica lui 

Şovan, ulcica alor mei. 


Editura Cetatea de Scaun 

dr. Mihai Mălaimare


INTRODUCERE 

Civilizaţia getică şi îndeosebi aşezările fortificate, care o caracterizează şi îi 

definesc potenţele creatoare, a constituit, în ultimele decenii, obiectul a numeroase 

cercetări sistematice, mai cu seamă în spaţiul carpato-nistrian. Investigaţiile din teren au 

generat o consistentă literatură de specialitate, concretizată prin numeroase rapoarte de 

săpături, studii şi chiar monografii. Pe linia acestui efort colectiv de cercetare a 

civilizaţiei getice se înscrie şi strădania noastră de a aduce la lumină o astfel de aşezare 

fortificată, a cărei studiere credem că va contribui la conturarea unei pagini mai 

cuprinzătoare privind istoria veche a acestui spaţiu românesc. 

Aşezarea fortificată de la Cotu (com. Copălău, jud. Botoşani), care face 

obiectul paginilor ce urmează, a fost identificată acum câteva decenii, mai precis în anul 

1973. De atunci, în limita posibilităţilor, ea a reprezentat mereu o ţintă a cercetării 

arheologice. Abia în anii 2003-2004, dispunând de fonduri sporite, putem spune că 

cercetarea ei este practic încheiată. În derularea săpăturilor arheologice din acest 

obiectiv dificultăţile nu au fost generate numai de precarităţile financiare, ci, îndeosebi, 

de faptul că suprafaţa acestei aşezări este acoperită de o pădure tânără şi viguroasă, 

astfel că săpăturile s-au efectuat exclusiv în puţinele spaţii libere din mijlocul vegetaţiei 

arboricole. Numai în acest sens am afirmat că săpăturile arheologice au epuizat, cel 

puţin pentru câteva decenii, posibilităţile de cercetare ale acestei aşezări. 

Investigaţiile sistematice efectuate la Cotu, de-a lungul a cinci campanii, au 

relevat un bogat şi variat bagaj informaţional. Particularităţile de realizare a liniilor de 

fortificaţie, modalităţile de construire a locuinţelor, ca şi un variat material arheologic 

mobil, se impun a fi cunoscute în lumea specialiştilor şi nu numai de aceştia, ci şi de toţi 

cei interesaţi de istoria veche a spaţiului moldav. Acest fapt a generat dorinţa autorilor 

de a oferi o prezentare monografică a cercetărilor de până acum, lăsând viitorului 

(atunci când pădurea va fi tăiată), reluarea săpăturilor care vor aduce, desigur, alte 

informaţii noi, pe care astăzi nici nu le bănuim. În acest sens, ţinem să subliniem că 

suprafaţa săpată de noi reprezintă un procent de abia 2,85% din aria incintei fortificate. 

Desigur, în această situaţie, şi încheierile noastre trebuie privite ca atare. 

La realizarea paginilor ce urmează au contribuit, într-un fel sau altul, şi alţi 

numeroşi colegi, cei mai mulţi nominalizaţi în paginile ce urmează, care au avut 

bunăvoinţa de a răspunde dezinteresat solicitărilor noastre. Rezultatele strădaniei lor leam 

utilizat în elaborarea demersului de faţă. Tuturor, mulţumirile noastre! 

Un sprijin deosebit l-am primit din partea unui fiu al acestor meleaguri, şi 

anume de la domnul deputat dr. Mihai Mălaimare, preşedinte al Comisiei de Cultură a 

Camerei Deputaţilor, în legislatura 2001-2004, care a facilitat cu generozitate accesul la 

fondurile necesare efectuării săpăturilor arheologice şi valorificării lor ştiinţifice. 




Nu putem omite nici aportul substanţial a prof. univ. dr. Sergiu Haimovici, 

reputat specialist în arheozoologie, care a studiat materialul paleofaunistic de la Cotu şi 

care a înserat în paginile acestui volum un substanţial capitol referitor la acest material. 

Suntem conştienţi de limitele cercetării noastre, de lipsa unor descoperiri certe 

care ar fi dat încadrări cronologice mai precise şi de dovezi concludente şi de netăgăduit 

care să ne susţină ipotezele. Cititorul este singurul îndreptăţit să discute şi să "rescrie" 

demersul nostru. Sperăm ca peste toate inadvertenţele, paginile următoare să fie socotite 

ca o modestă contribuţie la cunoaşterea civilizaţiei şi istoriei geţilor din spaţiul carpatonistrian. 




I. NOTE PRELIMINARE 

I. 1. Cadrul geografic general 

Localitatea Cotu, comuna Copălău, se află situată în partea de sud a judeţului 

Botoşani, pe valea pârâului Miletin, al cărui bazin face parte, din punct de vedere 

geomorfologic, din Câmpia Jijiei Superioare, parte componentă a Câmpiei Moldovei. 

Relieful acestei regiuni se prezintă sub forma unor interfluvii cu aspect colinar şi 

deluros, cu terase fragmentate de văi, având aspectul unei câmpii stepizate, lipsind o 

vegetaţie arborescentă bogată (B ă c ă u a n u, 1968, 273-275). Dar la o mică distanţă de 

numai câteva sute de metri, la sud de localitatea amintită şi de şoseaua naţională 

Botoşani - Iaşi, se află dealurile înalte care fac marginea abruptului dintre Podişul 

Sucevei şi Câmpia Moldovei (T u f e s c u, 1977, 25). Diferenţa de nivel dintre lunca 

Miletinului şi punctul cel mai înalt al dealurilor care aparţin abruptului amintit, în 

dreptul satului Cotu, este de peste 130 m, punctul respectiv fiind cunoscut sub numele 

de "Dealul Jorovlea" (232,80 m altitudine absolută). Pe platoul acestui deal se află 

tocmai fortificaţia care face obiectul cercetării noastre, fortificaţie edificată pe o 

înălţime dominantă de la marginea Podişului Sucevei şi care oferă un larg orizont vizual 

spre Câmpia Moldovei. 

La aşezarea fortificată se ajunge din centrul satului Cotu, din şoseaua Botoşani 

- Iaşi, pe un drum forestier care se desprinde spre vest şi care duce spre un pâlc de case 

în locul numit "Poiana Jorovlea". De asemenea, din lunca Miletinului, din dreptul 

satului Copălău există şi o altă posibilitate de acces şi anume o cărare ce urcă pieptiş pe 

o coamă îngustă de 3-4 metri, destul de abruptă pe părţile ei laterale, numită de localnici 

"Piciorul Cocoşului" sau "Creasta Cocoşului" (fig. 1). Şi pe această coamă se poate 

ajunge pe platoul triunghiular al "Dealului Jorovlea", numit şi "Poiana Costăchel", unde 

este plasată fortificaţia noastră. 

Toponimul de "Jorovlea" provine din numele satului Jorovlea dispărut la 

începutul sec. al XIX-lea, ale cărui urme au fost depistate mult mai la sud, în afara 

limitelor fortificaţiei, în locul numit "Poiana Jorovlea" (pentru detalii v. RAJB, I, 72 şi 

II, 340). Menţionăm că denumirea de "Poiana Costăchel", provine mai mult ca sigur 

după numele proprietarului unui conac ce fusese construit chiar în incinta fortificată. 

Aşezarea este plasată deci pe acea ramă de contact dintre Podişul Sucevei şi 

Câmpia Moldovei, bine individualizată de cercetările antropogeografice, atât de propice 

vieţii umane astăzi (T u f e s c u, 1977, 72), dar şi în trecut, după cum o dovedesc 

varietatea descoperirilor arheologice (RABJ, I, 1976, passim). Atragem atenţia asupra 

faptului că până în prezent nu au fost depistate totuşi, în imediata vecinătate a aşezării 

fortificate de la Cotu, vestigii cert datate în perioada de existenţă a acesteia. Nu este 

exclus ca fragmentele ceramice aparţinând epocii fierului găsite într-o zonă mai largă, 

cum ar fi cele de la Draxini - "Cânepişte" - com. Băluşeni (Ibidem, 47) sau de la Lunca - 

punctul "Morişca" - com. Lunca (Ibidem, 158) să indice existenţa unor aşezări deschise, 

contemporane cu fortificaţia de la Cotu. 

Fortificaţia are o formă triunghiulară, cu vârful îndreptat spre nord, către satul 

Cotu, spre acea coamă îngustă numită "Piciorul sau Creasta Cocoşului" care reprezintă 

o cale de acces spre platou, utilizată şi astăzi în circulaţia dintre satul Copălău şi pâlcul 




12 

Note preliminare 

de case din "Poiana Jorovlea". Desigur, calea de acces menţionată a determinat ca 

această porţiune să fie barată de contructorii fortificaţiei, cu un şanţ şi probabil cu un val 

adiacent, întrucât în dreapta şi stânga, laturile triunghiulare ale platoului prezintă pante 

foarte abrupte, greu accesibile, deci elemente propice ale unei apărări naturale. Latura 

sudică face o legătură lesnicioasă cu platoul dinspre "Poiana Jorovlea", din care cauză 

această latură a fost fortificată printr-un val şi şanţ, întrerupt către colţul de est de o 

poartă de acces spre interiorul fortificaţiei, bine vizibilă, utilizată şi azi ca loc de trecere 

spre platou (pl. 27). 

Fig. 1. Amplasarea topografică a aşezării fortificate de la Cotu - Copălău 

(1. "Creasta Cocoşului, 2. "Poiana Costăchel). 

Suprafaţa incintei fortificate a fost folosită, în ultimele două secole, ca teren 

arabil. Cândva în centrul ei a fost construit şi conacul mai sus amintit, care a dat şi 

numele de "Poiana Costăchel" acestui platou. După 1960, suprafaţa fortificaţiei şi 

laturile ei de est şi vest au fost împădurite, ceea ce a determinat o oarecare modificare a 

peisajului şi mai ales a elementelor de fortificare. Numai o mică porţiune, sub formă de 

potcoavă, spre latura de sud-vest a incintei nu a fost împădurită, fiind utilizată în 

continuare ca teren arabil, singurul spaţiu în care s-au putut efectua săpături arheologice 

sistematice şi de mai mare amploare. 




Aşezarea de la Cotu-Copălău 13 

I. 2. Evoluţia şi stadiul actual al cercetărilor 

Aşezarea fortificată de la Cotu - Copălău a fost identificată în anul 1973, cu 

prilejul cercetărilor de suprafaţă menite să realizeze repertoriul arheologic al judeţului 

Botoşani (Ibidem, 72-73). Având în vedere importanţa unui astfel de obiectiv, în anii 

1985, 1988 şi 1990, aici s-au efectuat săpături arheologice, din păcate limitate ca 

suprafaţă, edificatoare însă pentru încadrarea aşezării în rândul monumentelor fortificate 

de la începutul celei de a doua epoci a fierului. Cu promptitudine, rezultatele 

cercetărilor au făcut obiectul unor comunicări, a unor rapoarte preliminare şi studii care 

au introdus în circuitul ştiinţific acest important obiectiv arheologic. Menţionarea în 

subsol a tuturor contribuţiilor are menirea de a ilustra progresele făcute în desluşirea 

multiplelor probleme ridicate de cercetarea aşezării, realizate concomitent cu extinderea 

săpăturilor 1 . 

Fig. 2. - Cotu - Copălău. Platoul fortificaţiei spre "Creasta Cocoşului". 

În rezumat, săpăturile din anii mai sus specificaţi au vizat studierea sistemului 

de fortificare prin trei secţiuni (S 2, S 3 şi S 5), ca şi cunoaşterea depunerilor 

arheologice din incinta fortificată (S 1 şi S 4), prin care s-au surprins două locuinţe de 

1 P. Şadurschi, O.L.Şovan, Cetatea getică de la Cotu - Copălău, în "Hierasus", VI, 1986, p. 33- 

39; Idem, Date preliminare privind locuirea geto-dacică din cetatea de la Cotu - Copălău, în 

"Symposia Thracologica", 4, Oradea, 1986, p. 80; Idem, Cetatea getică de la Cotu - Copălău, 

judeţul Botoşani, în "Symposia Thracologica", 7, Tulcea, 1989, p. 284-285; Idem, Aşezarea 

getică întărită de la Cotu - Copălău, în "ArhMold.", XVII, 1994, p. 169-181; Idem, Cotu, 

"Jorovlea = Poiana Costăchel", com. Copălău, jud. Botoşani, în "Situri arheologice cercetate în 

perioada 1983-1992", Brăila, p. 36; Nu omitem nici o contribuţie colaterală monumentului 

discutat, semnată de Paul Şadurschi şi Steliana Băluţă, Figurinele antropomorfe la geto-daci şi 

unele ritualuri etno-folclorice la români, în "Symposia Thracologica", 6, Piatra Neamţ, 1988, p. 

180; Menţionăm, de asemenea, şi raportul de săpătură prezentat la Sesiunea anuală de la Cluj - 

Napoca: O. L. Şovan, M. Ignat, în "CCAR", Bucureşti, 2004, p. 105-107. 




14 

Note preliminare 

suprafaţă (L 1 şi L 2), o groapă de mici dimensiuni (Gr. 1) ca şi un variat material 

arheologic. O sinteză succintă a tuturor rezultatelor fiind publicată de Ş a d u r s c h i, 

Ş o v a n, 1994, 160-181. Menţionăm că tot în acei ani a fost realizată, de către O. L. 

Şovan, şi o ridicare topografică a monumentului, fapt ce facilitează obţinerea unei 

viziuni de ansamblu asupra sistemului de fortificaţii şi asupra amplasării suprafeţelor 

săpate. 

Reluarea săpăturilor arheologice din anii 2003 şi 2004 a avut ca obiectiv 

dezvelirea unui număr cât mai mare de complexe de locuire şi obţinerea unor elemente 

mai exacte de datare a aşezării. Nu s-a ignorat nici studierea sistemului de fortificaţii. 

Săpăturile din 2003 s-au efectuat în singurul spaţiu liber, neacoperit de pădure, acolo 

unde s-au practicat intens arăturile şi unde exista realul pericol de a se distruge total 

resturile de locuire existente în această poiană. 

Săpăturile din 2003 au constat din 16 secţiuni (notate S 6 - S 21), cu casete 

adiacente, însumând o suprafaţă de peste 950 mp. Prin noile cercetări s-au dezvelit 

vestigiile a opt locuinţe de suprafaţă (L 3 - L 8 şi L 10 - L 11) şi a uneia semiîngropate 

(L 9). La acestea adăugă o groapă de mici dimensiuni (Gr. 2) surprinsă în S 16. 

Săpăturile au furnizat, de asemenea, şi un variat material arheologic (Ş o v a n, I g n a t, 

2004, 105-107). 

În campania din anul 2004, săpaturile s-au efectuat prin dezvelirea a 24 de 

suprafeţe cu dimensiuni diferite (S 22 - S 45), însumând aproximativ tot 950 mp, dar 

prin amplasarea lor în spaţii diferite, putem remarca că au avut o mai mare amploare. 

Aceste cercetări au identificat cele mai vechi vestigii din acest loc, vestigii reprezentate 

de patru locuinţe cucuteniene. De asemenea, s-a urmărit dispersia locuirii getice în 

cadrul incintei fortificate ca şi surprinderea altor complexe de locuire. Astfel s-au 

dezvelit alte patru locuinţe (L 12 - L 15) şi o groapă (Gr. 3), toate furnizând un 

important lot de materiale arheologice care ilustrează vieţuirea din această aşezare. Nu 

au fost omise nici investigaţiile privind sistemul de fortificare al aşezării. 

Cercetările sistematice din cadrul incintei au cuprins până în prezent în jur de 

2000 mp, ceea ce reprezintă, faţă de suprafaţa totală a fortificaţiei de aproximativ 7 ha, 

abia un procent de 2,85 %, evident nesatisfăcător, dar fără posibilităţi reale de a-l mări 

substanţial, restul incintei fiind acoperită de pădure. Suntem astfel în situaţia de a nu 

putea preciza cu exactitate răspândirea şi intensitatea locuirii pe tot teritoriul incintei. 

Nici unele detalii ale sistemului de fortificare nu ne sunt încă clare pe deplin. Conştienţi 

de aceste limite considerăm totuşi că este necesar, chiar în acest stadiu al cercetărilor, 

publicarea exhaustivă a observaţiilor noastre ca şi a materialelor rezultate din săpături. 




II. DESCRIEREA SĂPĂTURILOR 

II. 1. Metoda de cercetare 

Cercetarea aşezării getice fortificate de la Cotu ne-a pus în dilema de a alege 

între neefectuarea săpăturilor arheologice şi practicarea unor investigaţii limitate, uneori 

chiar cu un aspect dezordonat în plasarea secţiunilor (pl. 27). Terenul fiind acoperit de o 

pădure deasă, tânără (de numai 40 de ani) a determinat ca un plan sistematic, conceput 

cu axe magistrale şi cu suprafeţe adiacente corespunzătoare, să nu poată fi nici măcar 

închipuit. Astfel, am adoptat metoda săpării unor secţiuni cu dimensiuni variabile, 

plasate în funcţie de posibilităţile din teren şi când a fost cazul, prin deschiderea unor 

casete adiacente. 

O investigare mai sistematică s-a putut efectua numai în sud-vestul aşezării, 

unde acum este o poiană, cu puţini arbori risipiţi. Aici, de fapt, s-au găsit cele mai multe 

complexe arheologice (14 locuinţe şi două gropi). În restul aşezării secţiunile noastre sau 

strecurat în spaţii cât de cât libere, căutând să acopere, în limita posibilului, mai 

fiecare zonă a aşezării. 

Plasarea secţiunilor în spaţiul neacoperit de pădure a urmărit găsirea a cât mai 

multor complexe arheologice şi surprinderea eventualelor concentrări sau suprapuneri 

ale lor. Astfel, unele secţiuni au fost săpate în spaţii diferite neacoperite de vegetaţie 

arboricolă, uneori revenindu-se dintr-un loc în altul. Am respectat însă în prezentarea 

săpăturilor notarea iniţială pentru a nu crea confuzii şi pentru a respecta marcarea 

materialului arheologic care s-a realizat în ordinea săpării secţiunilor. Menţionăm, de 

asemenea, că trasarea secţiunilor şi mai ales deschiderea casetelor a fost limitată de 

prezenţa unor arbori, astfel că, de multe ori, nu s-au putut dezveli integral unele locuinţe 

surprinse în secţiuni. 

Pentru a urmări dispunerea în suprafaţă a vestigiilor getice, pe lângă precizarea 

poziţiei complexelor arheologice (locuinţe şi gropi), am urmărit cantitativ şi dispersia în 

spaţiu a materialului mobil (ceramică, alte obiecte). În acest mod, credem că putem 

preciza aproximativ zonele mai intens locuite ale aşezării, dar şi cele lăsate libere, unde 

vestigiile arheologice sunt nesemnificatice sau chiar lipsesc. 

II. 2. Secţiunile şi stratigrafia lor 

După cum s-a specificat mai sus, săpăturile noastre s-au practicat numai prin 

secţiuni. Astfel, de-a lungul a cinci campanii s-au săpat 45 de secţiuni, cu dimensiuni 

diferite, din care 38 în suprafaţa incintei şi aici, unde a fost cazul şi unde condiţiile au 

fost favorabile, prin încă 23 de casete adiacente. Alte şapte secţiuni au avut în vedere 

studierea elementelor componente ale fortificaţiei, asupra cărora o să revenim în 

capitolul următor (v. pl. 27). 

II. 2. 1. Suprafeţele săpate. Descriind, în cele ce urmează, secţiunile din incinta 

fortificată şi descoperirile care le caracterizează ne propunem să creăm o imagine 

generală asupra săpăturilor în ansamblul lor, ca şi asupra situaţiei stratigrafice de pe 

întreaga suprafaţă a aşezării. 




16 

Aşezarea de la Cotu - Copălău 

S 1/ 1985 (60 x 2 m). Pe traseul secţiunii a fost descoperită L 1, pentru a cărei 

cercetare au fost deschise două casete laterale. În apropierea locuinţei s-a descoperit o 

mărgică (?) şi o amuletă-pandantiv confecţionată dintr-un fragment de amforă de 

Thasos. 

S 4/ 1988 (57 x 2 m). Pe parcursul secţiunii au fost surprinse L 2, pentru care 

au fost deschise două casete laterale, ca şi Gr. 1, plasată în extremitatea nordică a 

secţiunii. În preajma locuinţei s-a găsit un fragment de amforă provenit din centrul 

calcidian de la Mende (pl. 18/1). 

S 6/ 2003 (30 x 1,50 m). În lungimea ei nu s-a descoperit nici un complex de 

locuire, în schimb au fost găsite 225 de fragmente ceramice (v. pl. 18/3-4). 

S 7/ 2003 (29,50 x 1,50 m). Pe parcursul secţiunii a fost descoperită L 3, pentru 

dezvelirea ei fiind practicate două casete laterale. De asemenea, s-au găsit şi 318 

fragmente ceramice şi două fusaiole (pl. 18/5-6). 

S 8/ 2003 (27,50 x 1,50 m). În această secţiune nu s-au descoperit complexe, 

dar cele 114 fragmente ceramice indică posibilitatea ca în apropierea ei să fi fost. 

S 9/ 2003 (16,50 x 1,50 m). În nordul acestei secţiuni a fost descoperită L 4, 

dar în restul secţiunii materialul ceramic este sărac, abia 42 de fragmente. 

S 10/ 2003 (26,40 x 1,50 m). În această secţiune a fost descoperită L 5 şi 

pentru dezvelirea ei s-au deschis două casete laterale; resturile acestei locuinţe găsinduse 

şi în S 12. Descoperirile ceramice sunt consistente (pl. 18/9-10) 

S 11/ 2003 (24,40 x 1,50 m). Pe lungimea acestei secţiuni au fost descoperite L 

6 şi L 7, pentru prima deschizându-se două casete, iar pentru a doua numai o casetă 

laterală. Deşi s-au surprins două locuinţe materialul ceramic din secţiune (114 

fragmente) este modest. 

S 12/ 2003 (25,40 x 1,50 m). Pe parcursul acestei secţiuni a fost dezvelită 

parţial L 5, surprinsă şi în S 10. În ambele secţiuni s-a găsit un bogat material ceramic, 

în total 506 fragmente. 

S 13/ 2003 (19 x 1,50 m). În suprafaţa secţiunii a fost descoperită L 8, pentru 

dezvelirea căreia au fost deschise două casete laterale. Tot aici s-a surprins şi L 9. În 

ambele locuinţe şi în secţiune s-a găsit o cantitate apreciabilă de fragmente ceramice 

(pl. 18/13-16), peste 1800, reprezentând aproape o cincime din ceramica găsită la Cotu. 

S 14/ 2003 (47 x 1,50 m). A fost trasată pe un teren situat în afara poienii, lipsit 

de vegetaţie forestieră. Nu a fost descoperit nici un complex, dar au fost recoltate peste 

300 de fragmente ceramice (pl. 19/1-4), fapt care ne permite să presupunem 

posibilitatea existenţei acestora în imediata vecinătate a săpăturii. 

S 15/ 2003 (19,60 x 1,50 m). Pe traseul acestei secţiuni nu a fost descoperită 

nici o locuinţă, materialul ceramic fiind nesemnificativ, doar 45 de fragmente. 

S 16/ 2003 (17 x 1,50 m). Pe cuprinsul acestei secţiuni au dost descoperite L 

10 şi Gr. 2, pentru cercetarea ei deschizându-se o casetă laterală (pl. 19/8-10, 12, 15). 

S 17/ 2003 (17 x 1,50 m). Paralelă şi apropiată de secţiunea precedentă a 

surprins o parte din L 10. În această locuinţă şi în cele două secţiuni s-au găsit peste 600 

de fragmente ceramice (pl. 19/13-14). 

S 18/ 2003 (13,60 x 1,50 m). Secţiunea a fost trasată aproape perpendicular pe 

S 11, pe un spaţiu lipsit de vegetaţie forestieră, ca şi în cazul S 14. Nu s-au descoperit 

complexe arheologice, însă au apărut peste 250 de fragmente ceramice, fapt care ar 

sugera posibilitatea existenţei în apropiere a unui complex de locuire.. 

S 19/ 2003 (17,50 x 1,50 m). Pe traseul acestei secţiuni nu a fost descoperită 

nici o locuinţă şi se remarcă o cantitate foarte mică de ceramică, abia 59 de fragmente. 




Descrierea săpăturilor 17 

S 20/ 2003 (18,80 x 1,50 m). În lungimea acestei secţiuni a fost descoperită L 

11, care a fost dezvelită parţial din cauza copacilor. Jumătatea nordică a secţiunii este 

foarte săracă în material ceramic, numai 23 de fragmente. 

S 21/ 2003 (13 x 1,50 m). Nu s-a descoperit nici un complex şi puţine 

fragmente ceramice, numai 76. 

S 22/ 2004 (34 x 1,50 m). Situată în partea nordică a potcoavei pe care o face 

poiana. În lungimea acestei secţiuni a fost dezvelită parţial L 12, deschizându-se pentru 

aceasta şi o casetă laterală. 

Fig. 3. - Cotu - Copălău. Aspect de săpătură. 

S 23/ 2004 (34 x 1,50 m). Este paralelă şi alăturată secţiunii precedente, 

urmărindu-se cercetarea integrală a L 12. În ambele secţiuni s-a găsit un variat material 

arheologic constând din 473 de fragmente ceramice (pl. 20/4-7). 

S 24/ 2004 (31 x 1,50 m). Lipsită de complexe de locuire, totuşi în suprafaţa ei 

s-au găsit 56 de fragmente ceramice. 

S 25/ 2004 (12,80 x 1,50 m). Pe traseul acestei secţiuni nu a fost descoperit nici 

un complex arheologic, dar au apărut 90 de fragmente ceramice (pl. 20/9-10). 

S 26/ 2004 (46,40 x 1,50 m). Lipsită de complexe de locuire ca şi de materiale 

arheologice. 

S 27/ 2004 (14,60 x 1,50 m). Pe traseul acestei secţiuni nu a fost descoperit nici 

un complex şi numai un singur fund de vas lucrat cu roata (pl. 20/12). 

S 28/ 2004 (7,90 x 1,50 m). Lipsită de orice depuneri arheologice. 

S 29/ 2004 (8 x 1,50 m). Pe traseul secţiunii nu s-au depistat complexe de 

locuire, dar s-au găsit bucăţi de zgură ca şi nouă fragmente ceramice. 

S 30/ 2004 (47 x 1,50 m). Pe traseul acestei secţiuni nu au fost depistate 

complexe. 

S 33/ 2004 (23 x 1 m). Pe traseul secţiunii n-au apărut complexe de locuire. 

S-au găsit numai cinci fragmente ceramice. 

S 34/ 2004 (9 x 1 m). Lipsită complet de depuneri arheologice. 




18 


S 35/ 2004 (35 x 1,50 m). Pe traseul secţiunii au fost descoperite L 13 şi L 14, 

pentru dezvelirea cărora au fost săpate mai multe casete adiacente. De asemenea, a fost 

recoltat un bogat material arheologic constând din 296 de fragmente ceramice, câteva 

bucăţi de zgură şi alte piese (pl. 20/14-16). 




S 39/ 2004 (85 x 1 m). Pe traseul acestei secţiuni au fost dezvelite parţial L 16 

şi L 17 (pentru L 16 a fost săpată şi o casetă laterală, în limita posibilităţilor oferite de 

şirul de arbori), precum şi Gr. 3, cercetată printr-o casetă deschisă la capătul nord-estic 

al acestei secţiuni. L 16 şi L 17 sunt locuinţe cucuteniene. S-a remarcat că pe suprafaţa 

L 17 s-au găsit şi 18 fragmente ceramice getice. Tot locuirii getice îi aparţine şi Gr. 3. 

S 40/ 2004 (15 x 1,50 m). Lipsită de complexe arheologice, dar de pe suprafaţa 

ei au fost totuşi colectate 114 fragmente ceramice şi alte materiale (pl. 21/1-5). 

S 41/ 2004 (18,50 x 1,50 m). Suprafaţă lipsită de depuneri arheologice. 

Secţiunea a urmărit şi o eventuală fortificare a platoului pe latura de vest. 

S 42/ 2004 (101 x 1 m). Pe traseul acestei secţiuni au fost descoperite L 15, 

L 18 şi L 19 (pentru L 15 şi L 19 au fost deschise două casete laterale în limita 

posibilităţilor oferite de spaţiul strâmt dintre arbori). L 15 este o locuinţă getică, pe când 

L 18 şi L 19 aparţin culturii Cucuteni. 



II. 2. 2. Consideraţii generale asupra stratigrafiei. În precizarea situaţiei 

stratigrafice din incinta aşezării fortificate de la Cotu, noi distingem două zone care 

prezintă situaţii diferite. Prima, se întâlneşte în mica suprafaţă neîmpădurită de pe latura 

de de sud-vest a aşezării, cea de a doua cuprinde restul teritoriului, în prezent acoperit 

cu pădure. 

În ceea ce priveşte prima zonă, cea din poiană, unde s-au descoperit 14 din cele 

15 locuinţe getice din perimetrul fortificaţiei, trebuie să menţionăm că aici, în ultimii 

zeci de ani, s-a practicat intens agricultura, arăturile efectuându-se dinspre marginile 

terenului spre centru. În acest fel, anual, treptat, pământul este rostogolit spre margini, 

încât s-a ajuns la situaţia ca după ce majoritatea locuinţelor să fie afectate, mai puternic 

cele din centrul perimetrului, cele dinspre margini (mai ales din josul pantei pe care se 

află poiana), să rămână in situ, ba chiar să se constate o acumulare masivă de pământ 

deasupra locuinţelor, ca în cazul L 9, care a avut podina la un metru sub nivelul de 

călcare actual. 

Pornind de la aceste precizări, se poate înţelege stratigrafia locului. Astfel, sub 

pământul arabil, cu grosimea în jur de 20-25 cm (mai subţire în zona centrală), apare 

stratul de depunere arheologică, însă deseori numai în jumătatea sudică a pantei pe care 

se află aşezarea, întrucât pe traseul a multor secţiuni, în jumătatea nordică a acestora, 

pământul arabil, uneori extrem de subţire (de 2-3 cm), se află direct peste solul galben. 

Stratul de depuneri arheologice are o nuanţă cenuşie şi caracteristicile solului podzolic 

de pădure, sfărâmicios şi afânat. Este evident că foarte multe fragmente ceramice s-au 

descoperit în solul arabil, fiind scoase la suprafaţă de arături. Menţionăm că adâncimea 

secţiunilor a variat în funcţie de limita superioară a solului viu, terenul fiind în pantă şi 

vălurit şi din acest motiv adâncimile au fost diferite chiar în aceeaşi secţiune. 

În restul teritoriului aşezării stratul vegetal actual, uneori foarte subţire, se află 

direct peste solul galben şi nu se conturează un strat propriu-zis de depuneri 

arheologice, cu excepţia zonei de nord-est, unde sunt plasate S 39 şi S 42. Aici s-au 





descoperit patru locuinţe cucuteniene şi două complexe getice, fapt ce a determinat să 

apară straturi subţiri cu depuneri arheologice, fără a fi însă de o consistenţă deosebită. 

Merită să menţionăm că pe suprafeţele L 17 şi L 18 (locuinţe cucuteniene) s-au găsit şi 

un număr redus de fragmente ceramice getice. 

Fig. 4. Cotu - Copălău. Cană întregibilă găsită "in situ". 

În afara zonei din urmă, în restul suprafeţei aşezării stratigrafia este relativ 

simplă, întrucât, cu excepţia unor fragmente ceramice cucuteniene nesemnificative şi a 

unora din secolele XVIII-XIX, găsite izolat, nu s-au descoperit alte niveluri culturale în 

afara celui getic. S-a observat, de asemenea, că materialul arheologic (fragmente 

ceramice, chirpic, oase de animale) se concentrează în preajma locuinţelor, unde în 

profile acestea formează lentile mai consistente de depuneri, care se prezintă, de regulă, 

sub forma unui sol negru, compact. În spaţiile dintre complexe, un astfel de material 

este mai rar sau chiar lipseşte total. 

II. 3. Locuinţe 

II. 3. 1. Descrierea locuinţelor. La Cotu s-au identificat 19 locuinţe. Ne 

propunem, în continuare, să descriem în parte, fiecare din cele 15 locuinţe getice şi să 

caracterizăm succint inventarele lor. Menţionăm că cele patru locuinţe cucuteniene se 

vor prezenta într-un alt subcapitol (II. 6). 




20 


L 1/S 1 - 1985 

Locuinţă de suprafaţă, rectangulară, puţin adâncită care nu a putut fi cercetată 

integral. S-a remarcat un bogat material ceramic constând din vase în formă de clopot ca 

şi alte tipuri (pl. 5/1-2, 4-13; pl. 6/1-2), între care, un fragment dintr-un vas de provizii 

cu gura evazată, cu diametrul în zona gâtului de 49 cm, unde se afla un ornament format 

dintr-un brâu crestat şi proeminenţe conice. 

L 2/S 4 - 1988 

Locuinţă puţin adâncită (- 0,40 m faţă de nivelul actual de călcare), de formă 

rectangulară, cu colţurile rotunjite care nu a putut fi dezvelită în întregime, latura ei 

lungă putând fi de aproximativ 6,70 m. În colţul de NE s-au identificat resturile vetrei. 

Podeaua a constat din pământ bătătorit. În această locuinţă, între numeroasele materiale 

ceramice s-au găsit, pe vechiul nivel de călcare, fragmentele unui vas cu diametrul de 

peste 60 cm şi cu pereţii groşi de 4 cm. Tot de aici provine şi un fragment din buza unui 

alt vas de mari dimensiuni, cu diametrul gurii de 25 cm, două tigăi, ca şi o "zornăitoare" 

(pl. 6/5). 

L 3/S 7 - 2003 

Locuinţă de formă rectangulară, cu dimensiuni probabile de 5 x 6 m. Scheletul 

lemnos al locuinţei a fost construit din nuiele cu diametrul de 2-3 cm, acoperite cu lut 

amestecat cu pleavă. Chirpicul ars, de culoare cărămizie, s-a păstrat în cantităţi relativ 

mici, ca şi alte fragmente de arsură. Alături de numai 61 de fragmente ceramice s-au 

găsit câteva oase, precum şi câteva pietre de mici dimensiuni. Resturile din locuinţă nu 

alcătuiesc o masă omogenă, prezentând goluri, unde acestea lipsesc în totalitate. Podina, 

uşor adâncită în lutul galben, nu a avut amenajări speciale. În suprafaţa dezvelită nu s-au 

identificat fragmente de vatră. Locuinţa a fost afectată de lucrările agricole, materialul 

ceramic (pl. 7/1-5) fiind fărâmiţat de lama plugului, ca şi chirpicul provenit din pereţi. 

L 4/S 9 - 2003 

Locuinţă rectangulară, cu dimensiuni aproximative de 5 x 6 m. Ca şi la 

precedenta locuinţă, chirpicul şi materialul ceramic este fărâmiţat şi împrăştiat, găsinduse 

în umplutura locuinţei pe circa 30 cm grosime. S-au recoltat 811 fragmente de vase şi 

alte piese (pl. 7/6-12, 14; 8/1-10). Podina, uşor adâncită în lutul galben, se afla la - 0,40 

m adâncime fată de actualul nivel de călcare. În colţul de N-V a fost descoperită o vatră 

pe podeaua arsă la roşu şi o mare cantitate de oase în jur. Şi la această locuinţă chirpicul 

provenit de la pereţii incendiaţi s-a găsit în cantitate mică, numai un singur segment 

aflat în colţul sud-estic avea o oarecare consistenţă. Această locuinţă nu a putut fi 

dezvelită în întregime din cauza copacilor care au împiedicat lărgirea săpăturii. 

L 5/S 10 şi S 12 - 2003 

Locuinţă de formă rectangulară cu dimensiunile de 3,50 x 6,50 m, dezvelită în 

întregime, afectată şi ea de lucrările agricole. Podina era puţin adâncită în lutul galben şi 

se afla la circa - 0,50 m faţă de nivelul actual. Chirpicul provenit de la pereţii prăbuşiţi 

s-a găsit pe latura de est, pe o suprafaţă mai compactă atât în interiorul locuinţei, cât şi 

în afara ei, inclusiv un segment masiv de cărbune, gros de circa 10 cm, provenit mai 

mult ca sigur dintr-o bârnă aflată în structura locuinţei. Inventarul locuinţei este alcătuit 

din 760 de fragmente ceramice, oase de animale, câteva pietre şi un vârf de săgeată din 

bronz, cu trei aripioare şi cu dulie scurtă (pl. 8/15) şi o figurină antropomorfă (pl. 8/12). 

L 6/S 11 - 2003 

Locuinţă rectangulară, cu dimensiuni aproximative de 5 x 6 m, nedezvelită în 

întregime din cauza copacilor. Podina este adâncită în solul galben. Umplutura 

consistentă, cu o grosime de 40-45 cm, cuprindea chirpic provenit de la pereţi, fărâmiţat 

de plug, ca de altfel şi ceramica, reprezentată de 200 de fragmente (pl. 9/11-13). S-a 

păstrat un segment de chirpic mai masiv în colţul de nord-vest al locuinţei, unde s-a 





identificat şi o suprafaţă mai mare de cărbune compact provenit, probabil, de la 

structura incendiată a acesteia. De altfel, fragmentele de cărbune sau arsură sunt mai 

numeroase în această locuinţă în care s-au mai conservat fragmente provenind de la un 

vas de mari dimensiuni, înconjurat de o cantitate masivă de cărbune. Cele câteva pietre 

din nord-vestul locuinţei ar putea să provină de la o vatră. Au fost găsite surprizător de 

puţine oase de animale, în comparaţie cu celelalte locuinţe. 

Pe podeaua acestei locuinţe s-au colectat şi nouă achene de stejar (Quercus 

pedunculifora), a căror lungime este cuprinsă între 2 şi 3 mm, cu suprafeţele puternic 

deteriorate 1 . Aceste materiale pot indica faptul că ghinda de stejar putea să fi fost 

consumată ca un supliment de hrană, după cum se presupune în unele studii 

paleobotanice (C â r c i u m a r u, 1996, 187), dar ele sugerează şi un anumit mediu 

ecologic. 

L 7/S 11 - 2003 

Locuinţă rectangulară cu dimensiunile de aproximativ 5 x 6,5 m, nesăpată în 

întregime. Aflată în josul pantei, la marginea poienii, umplutura locuinţei, ca şi la L 9 şi 

L11, nu a fost afectată de plug, păstrându-se in situ, dovadă fiind şi grosimea 

depunerilor de peste 50-55 cm. Podina adâncită în solul galben nu prezenta, ca şi la 

celelalte locuinţe, urme de amenajare specială. Fragmentele de chirpic destul de 

numeroase, păstrate masiv doar într-un segment din colţul sud-estic al locuinţei, 

împreună cu câteva bucăţi masive de cărbune, sugerează forma şi dimensiunile ei. 

Ceramica reprezentată de 380 de fragmente (pl. 10/1-8) ca şi puţinele oase de animale 

alcătuiesc inventarul locuinţei. 

Fig. 5. - Cotu - Copălău. Conturul L 9. 

L 8/S13 - 2003 

Locuinţă rectangulară bulversată masiv şi împrăştiată de lama plugului, cu 

dimensiunile de aproximativ 4 x 6 m. O parte din umplutura locuinţei a fost deplasată 

1 Determinarea acestor materiale o datorăm d-nei Felicia Monah, cercetător ştiinţific la Institutul 

de Arheologie din Iaşi, căreia îi exprimăm mulţumirile noastre. 




22 


prin arături spre sud, în josul pantei, parţial peste L 9, fară să o afecteze însă, ultima 

păstrându-se in situ. Podina L 8 este uşor adâncită în lutul galben. Bucăţile de chirpic 

din pereţii locuinţei, în mare parte sfărâmate au fost găsite răspândite în mod aproape 

uniform pe toată suprafaţa locuinţei. Fragmentele ceramice sunt în cantitate destul de 

mare, în număr de 386 (pl. 10/9-17), ca şi oasele de animale. 

L 9/S 13 - 2003 

Locuinţă circulară, semiîngropată, cu diametrul de 5,10 - 5,16 m (fig. 5 şi 

pl. 22). Podina, fără o amenajare specială şi adâncită în solul galben, era situată la o 

adâncime de peste 1 m faţă de nivelul actual de călcare, datorită scurgerilor în josul 

pantei şi depunerii succesive de pământ peste resturile locuinţei. Marginile ei erau la o 

adâncime de 45 cm faţă de nivelul antic, de unde se adânceau sub un unghi de 45 grade. 

Păstrată in situ, în consecinţă, pereţii din partea de nord care au fost incendiaţi, s-au 

păstrat aproape integral, sub forma unei aglomeraţii masive de chirpic ars într-un strat 

consistent de circa 10 până la 25 de cm grosime. Câteva fragmente de arsură şi pietre 

din treimea nordică a locuinţei ar putea indica o vatră simplă, amenajată direct pe 

podină, alte segmente cu fragmente de arsură au fost dezvelite şi în partea sudică a ei. 

Nici în această locuinţă nu au fost descoperite urme ale gropilor de pari pentru 

susţinerea suprastructurii, fapt ce ridică unele semne de întrebare asupra modului cum a 

fost construită această locuinţă. Aici s-a găsit cel mai bogat inventar ceramic din 

aşezarea de la Cotu, cuprinzând 950 de fragmente şi alte piese (pl. 11/3-15; 12/1-13; 

13/1-21). 

L 10/S 16 şi S 17- 2003 

Dimensiunile acesteia sunt de aproximativ 4,50 - 5 x 6 m, având foarte 

probabil o formă rectangulară. Este cea mai afectată locuinţă din cauza lucrărilor 

agricole. Până şi podina, în unele segmente, poartă urmele arăturilor. Conturul locuinţei 

este dat de existenţa a două suprafeţe cu depuneri mari de chirpic provenit din pereţii 

prăbuşiţi, dar şi de alte resturi sporadice. Cantitatea de ceramică este relativ modestă, 

constând din 207 fragmente (pl. 14/8-13). În exteriorul locuinţei, în nord-vestul ei, s-a 

surprins Gr. 2 şi în apropierea ei, la - 0,15 m, a fost descoperită o piesă ajurată din 

bronz (pl. 19/9). 

L 11/S 20 - 2003 

Locuinţă de formă rectangulară, dezvelită parţial din cauza copacilor. Podina ei 

a fost adâncită uşor, până la lutul galben. Pe porţiuni relativ mari, în partea de est, se 

păstrează resturi de chirpic ca şi urme de cărbune provenit de la incendierea structurii de 

lemn a locuinţei. Ceramica este destul de numeroasă, constând din 277 de fragmente 

(pl. 15/2-15). Tot aici s-a găsit şi un vârf de săgetă din bronz, cu trei muchii şi dulie 

scurtă (pl. 15/1). Nu s-au găsit decât câteva oase de animale. 

L 12/S 22 şi 23 - 2004 

Locuinţă rectangulară, cu dimensiuni aproximative de 4 x 5 m, nedezvelită în 

întregime, afectată de lucrările agricole, fiind situată în partea nordică a poienii, unde 

s-au putut efectua cele mai intense săpături. Chirpicul provenit din pereţi şi fărâmiţat de 

arături a fost descoperit în cantităţi mici. Ceramica relativ numeroasă (175 de 

fragmente), aflată pe podină, ca şi oasele de animale, era mai numeroasă pe diagonala 

SV-NE a locuinţei. Nu s-au identificat urme de pari sau de vatră. 

L 13/S 35 - 2004 

Locuinţă de suprafaţă, rectangulară, ale cărei dimensiuni nu au putut fi 

precizate din cauza copacilor care au limitat săpătura. O suprafaţă compactă, ovală de 

arsură, cu diametrul maxim de 0,60 m, se reliefa în perimetrul locuinţei, care a fost 

distrusă de lucrările agricole şi al cărei inventar consta din 114 fragmente ceramice 





(pl. 16/4,6) şi un cuţit de fier (pl. 16/5), chirpic şi oase de animale răspândite neuniform. 

S-au remarcat şi două pietre de gresie silicoasă şi câteva fragmente de cărbune. 

L 14/S 35 - 2004 

Locuinţă rectangulară ale cărei dimensiuni nu au putut fi stabilite. Ca şi în 

cazul locuinţei precedente, o suprafaţă de arsură de aceleaşi dimensiuni şi formă a putut 

fi depistată pe podina locuinţei, probabil aparţinând unei vetre. Ceramica (numai 14 

fragmente ! pl. 16/7-8) şi chirpicul în cantitate modestă, o piatră de mari dimensiuni şi 

un segment de cărbune (provenit probabil din structura de lemn a locuinţei) completează 

inventarul acesteia. 

L 15/S 42 - 2004 

Locuinţă adâncită, rectangulară, cu dimensiunile de 2,60 x 3,20 m, aflată la 

-0,70 m faţă de nivelul vechi de călcare şi care nu a putut fi săpată în întregime. În 

perimetrul care a putut fi dezvelit, în colţul de nord-est, s-a descoperit o vatră din care 

s-au păstrat şase pietre aşezate în formă ovală, cu urme de arsură şi câteva oase. Podina 

era orizontală, rotujită la îmbinarea cu pereţii locuinţei. Nu s-au constat urme de pari. 

Această locuinţă a intersectat L 19, cucuteniană, fragmente de chirpic de la aceasta 

găsindu-se în umplutura ei. În acestă locuinţă s-a găsit o cantitate apreciabilă de 

ceramică, 382 de fragmente, fusaiole (pl. 16/11-14) şi două figurine antropomorfe 

(pl. 16/9-10). 

II. 3. 2. Consideraţii generale asupra locuinţelor. În situaţia de la Cotu, când o 

serie de locuinţe nu au putut fi dezvelite în întregime, iar altele au fost evident deranjate 

de lucrările agricole, o caracterizare generală a formelor, a dimensiunilor ca şi a 

soluţiilor constructive ale lor are gradul ei de aproximaţie. 

Din cele de mai sus se distinge că cele mai numeroase locuinţe sunt de 

suprafaţă, având totuşi podeaua puţin adâncită faţă de vechiul nivel de călcare. Numai 

două locuinţe (L 9, L 15) sunt semiîngropate, celelalte fiind de suprafaţă, de formă 

rectangulară. În ceea ce priveşte ultimele, în foarte puţine cazuri chirpicul provenit din 

pereţi a fost găsit in situ, arăturile repetate l-au fărâmiţat şi împrăştiat, încât conturul şi 

dimensiunile locuinţelor de suprafaţă au fost presupuse, desigur cu aproximaţie, după 

împrăştierea chirpicului şi a altor categorii de inventar. În cele mai multe situaţii 

conturul acestora pare să fi fost rectangular. S-a desprins, de asemenea, că podeaua 

locuinţelor nu a fost amenajată în mod special, constând doar din pământul bătătorit. Nu 

avem nici un fel de detalii privind dispunerea şi felul intrărilor în locuinţe. 

La nici o locuinţă de la Cotu - Copălău nu s-au surprins gropi de pari sau de 

bârne dispuse vertical, care să susţină structura şi acoperişurile lor. Lemnul ilustrat prin 

urme masive de cărbune, surprins numai la unele locuinţe, nuielele şi lutul au constituit 

materialele de construcţie ale locuinţelor. Întrucât lipsesc gropi pentru stâlpi, 

presupunem că structura acestora s-a bazat pe bârne de lemn dispuse orizontal, direct pe 

vechiul nivel de călcare. Aceste bârne, care formau tălpile de lemn ale locuinţelor, 

susţineau parii şi nuielele care alcătuiau structura pereţilor pe care se sprijineau şi 

acoperişurile realizate din materiale uşoare. Lipsa gropilor de pari sau bârne nu este 

singulară la Cotu. La cele trei locuinţe de la Huşi-Corni, de asemenea, nu s-au surprins 

astfel de gropi (T e o d o r, 1981,171-174), unde foarte probabil s-a utilizat modalităţi 

asemănătoare de construcţie. Putem presupune că aceste tălpi au suferit un proces lent 

de degradare fără să lase urme vizibile, fiind aşezate direct pe vechiul nivel de călcare, 

fără să se folosească piatra, care lipseşte în zonă. 

Sunt două locuinţe semiadâncite, una de formă rotundă (L 9) şi cealaltă 

rectangulară (L 15), ultima având podeaua la - 0,70 m faţă de vechiul nivel de călcare. 

Podeaua lor este orizontală, la L 15 observându-se că aceasta se rotunjea la îmbinarea 




24 


cu pereţii verticali, săpaţi în pământ. Ambele locuinţe au fost distruse printr-un puternic 

incendiu, dar ca şi la cele de suprafaţă nu s-au surprins gropi de pari sau bârne care să 

susţină structura lor. 

Dacă pentru L 15 se poate presupune existenţa unor tălpi de lemn, care, ca şi la 

cele de suprafaţă, îi susţineau structura, mai dificilă este desluşirea sistemului 

constructiv la L 9, de formă rotundă, fără urme de pari. Putem bănui că pereţii rotunzi 

erau alcătuiţi din împletituri orizontale de nuiele groase, iar în ceea ce priveşte 

acoperişul conic soluţia poate fi dată de unele construcţii ţărăneşti din zilele noastre. 

Analogii etnografice din zona Hunedoarei ne relevă amenajări rotunde cu acoperiş 

conic, susţinut de căpriori care se întâlnesc în vârful lor, astfel de construcţii oferind o 

rezistenţă în faţa vânturilor şi zăpezilor, care folosesc bârne scurte, de cca. 2,5 m, uşor 

de procurat şi dau o suprafaţă mai mare faţă de construcţiile rectangulare (A p o l z a n, 

1981, 453-457). Sistemul este întâlnit şi la locuinţele rotunde dacice din Munţii Orăştiei. 

Căpriorii prevăzuţi cu contravânturi, sprijiniţi pe pereţi, se întâlnesc în vârf pe o piesă 

tot din lemn, faţetată şi cu capul conic, piesă cu rolul unei "chei de boltă", care susţine 

întreaga greutate a acoperişului (G l o d a r i u, 1983, 22). 

Mai rară este forma rotundă a locuinţei, formă atestată recent prin săpăturile de 

la Orlovka - Cartal, datată în sec. IV - III a. Chr. (A r n ă u t, 2003, 39), dar care va 

deveni mult uzitată mai târziu, în epoca clasică dacică, sec. I a. - I p. Chr. (G l o d a r i u, 

1983, 20-23). 

În numai şapte locuinţe s-au găsit vetre sau urme ale lor. Lipsa vetrelor în 

celelalte locuinţe nu este exclus să se datoreze faptului că acestea nu au fost dezvelite 

integral sau să o punem pe seama deranjamentelor provocate de arături, dar nu este 

exclus ca o serie de locuinţe să nu fi avut astfel de instalaţii de încălzit şi de preparat 

hrana. Lipsa instalaţiilor de încălzit nu trebuie să ne mire, o astfel de situaţie fiind 

întâlnită, de exemplu, la Alcedar - "La Cordon" (H a h e u, 1998, 112). 

În cele mai numeroase cazuri vetrele erau plasate în nordul, nord-estul sau 

nord-vestul locuinţelor. Pe baza acestei plasări a vetrelor am putea deduce că intrările în 

locuinţe se aflau pe partea opusă. Sunt două tipuri de vetre: unele constând dintr-o 

lipitură simplă de lut şi altele la care s-au utilizat pietre ce le delimitau conturul (L 6, 

L 9 şi L 15). Când s-a putut observa forma lor, aceasta era ovală, cu diametrul mare de 

0,60 m (L 13, L 14 şi L 15). 

II. 4. Gropi 

În suprafaţa săpată nu au fost observate amenajări exterioare locuinţelor, cum 

ar fi vetrele în aer liber. Dacă această situaţie o putem pune pe seama arăturilor repetate 

sau a altor deranjamente, nu ne putem explica, în schimb, numărul nesemnificativ al 

gropilor (s-au depistat numai trei). Se pare că lipsa gropilor nu este un caz izolat la 

Cotu, întrucât în aşezarea deschisă de la Huşi-Corni s-a constatat acelaşi fapt (T e o d o r 

1981, 188). 

Gr. 1/S 1 - 1985 

Ca inventar în groapă s-a găsit un otic din fier, asociat cu două figurine 

antropomorfe (din care una fragmentară), modelate sumar. Acest inventar a fost atribuit 

unor practici magico-religioase (Ş a d u r s c h i, B ă l t u ţ ă, 1988, 180). Pe lângă cele 

menţionate, în groapă s-au găsit şi numeroase fragmente ceramice. 

Gr. 2/S 16 - 2003 

Groapa a fost surprinsă în colţul exterior, de nord-vest, a L 10 şi avea, în plan o 

formă aproximativ triunghiulară, cu colţurile mult rotujite, latura maximă a ei fiind de 





1,50 m. Groapa se adâncea până la - 0,50 m, având un inventar nesemnificativ: cărbune 

de lemn, trei fragmente de oase de animale şi câteva fragmente minuscule de chirpic. 

Gr. 3/S 39 - 2004 

A fost surprinsă în capătul nord-estic al secţiunii şi pentru dezvelirea ei s-a 

practicat o casetă de 3,30 x 3,30 m. Groapa în plan era de formă ovală, cu diametrele 

între 1,70 şi 1 m, adâncindu-se la - 0,90 m faţă de nivelul actual de călcare. Pereţii ei 

erau albiaţi, iar fundul rotunjit. În cavitatea gropii s-a găsit o cană, 201 fragmente 

ceramice, multe oase de animale, chirpic, arsură, cute (pl. 21/10-12) şi un cuţit de fier 

(pl. 21/11). 

Cu excepţia, foarte probabilă a Gr. 1, interpretată ca o dovadă a unor practici 

magico-religioase, nu cunoaştem care a fost utilitatea acestora, forma şi dimensiunile lor 

fiind improprii păstrării proviziilor. 

II. 5. Consideraţii generale asupra locuirii getice 

După cum a reieşit din cele de mai sus, săpăturile de la Cotu au fost constrânse 

să se efectueze în spaţii limitate. Dispersia secţiunilor noastre, la prima vedere, pare a fi 

dezordonată, dar această împrăştiere a suprafeţelor săpate a vizat investigarea unor zone 

cât mai diferite din incintă (v. pl. 27). Numai pe această bază putem preciza câteva date 

privind amplasarea spaţiilor locuite ca şi unele aspecte ale densităţii de vieţuire, fapte 

care au contribuit la conturarea unor consideraţii generale asupra vestigiilor de aici. 

Pentru aprecierea densităţii de locuire în suprafaţa aşezării, pe lângă 

complexele propriu-zise, am luat ca etalon dispersia materialelor arheologice, în speţă a 

numărului de fragmente ceramice. Urmărind constant cantitatea de ceramică găsită în 

fiecare secţiune, am distins clar că prezenţa unui număr mai mare sau mai mic de 

fragmente ceramice este în directă legătură cu existenţa complexelor de locuire în acele 

suprafeţe, depunerile arheologice fiind mult mai consistente în preajma locuinţelor. 

Faptul este normal, dar nu trebuie să omitem, în situaţia dată, că materialul arheologic a 

fost purtat prin arături la distanţe apreciabile faţă de poziţia lui iniţială. Chiar şi în acest 

caz este totuşi de presupus că o suprafaţă cu puţină sau chiar fără ceramică indică spaţii 

libere, nelocuite. 

Aplicarea acestei metode de cercetare a relevat mai multe situaţii care trebuie 

interpretate distinct. 

Secţiunile cu un bogat material arheologic, îndeosebi cu un număr apreciabil de 

fragmente ceramice, sunt cele care au intersectat complexele de locuire. De exemplu, S 

7 cu 318 fragmente sau S 35 cu 296 fragmente ceramice, au surprins L 3, respectiv L 13 

şi L 14. 

Sunt secţiuni care au furnizat o cantitate apreciabilă de material arheologic, 

cum ar fi S 14 cu 303, S 18 cu 254 sau S 40 cu 114 fragmente ceramice, unde, totuşi, nu 

s-au găsit complexe de locuire. Verosimil este să presupunem că în dreapta sau stânga 

lor să fi fost astfel de vestigii nesurprinse însă în săpăturile noastre. Nu excludem nici 

posibilitatea ca pe traseul lor să fi fost locuinţe care nu au fost incendiate, materialul de 

construcţie (lemn şi lut) să se fi descompus fără să lase urme vizibile, îndeosebi chirpic. 

O altă situaţie o prezintă câteva secţiuni care s-au dovedit a fi plasate între 

complexele de locuire, cum ar fi S 15, aflată între L 4 şi L 10, care a furnizat 45 

fragmente sau S 9, dintre L 10 şi L 11, cu 59 de fragmente ceramice. Secţiunile mai sus 

menţionate, ca şi altele, ar indica spaţiile libere dintre locuinţe, existenţa unor astfel de 

spaţii libere, cu suprafeţe diferite, fiind firească. 

Cu totul altfel se prezintă dispersia materialului arheologic în alte suprafeţe 

săpate. Astfel, S 27 (1 fragment), S 30 (39 de fragmente) şi S 33 (5 fragmente ceramice) 




26 


cuprind urme nesemnificative de locuire. În schimb, S 26, S 28, S 34, S 36, S 37, S 38, 

S 43 şi S 44 sunt lipsite complet de material ceramic. Toate aceste suprafeţe, mai sus 

enumerate, se plasează numai în sud-estul fortificaţiei şi ele conturează faptul că zona 

respectivă a fost intenţionat lăsată liberă, fie că era improprie locuirii, fie că era 

destinată adăpostirii animalelor. 

Practic, după planul general al săpăturilor (pl. 27), locuirea getică se 

concentrează în sud-vestul platoului, într-o suprafaţă de formă ovală, de aproximativ 

12.000 mp, unde s-au surprins 14 locuinţe şi două gropi. Evident, numărul complexelor 

a fost aici mult mai mare şi numai imposibilitatea extinderii săpăturilor ne limitează la 

estimări cu totul aproximative. După densitatea locuinţelor din acest spaţiu ca şi după 

frecvenţa ceramicii găsite în secţiuni este foarte posibil ca numărul acestora să fi fost 

aici, în jur de 30. 

O altă zonă locuită pare să fi fost în nord-estul platoului, acolo unde s-a 

dezvelit o locuinţă şi o groapă, zonă care, din păcate, nu a putut fi cercetată mai intens, 

dar unde s-a găsit şi material ceramic getic care suprapunea două locuinţe cucuteniene. 

Cât de intensă a fost locuirea în acest sector al aşezării de la Cotu nu avem nici o 

posibilitate de apreciere. În orice caz, între acest sector şi cel de sud-vest pare să fi fost 

un alt spaţiu nelocuit cum ar sugera S 37 şi S 38, lipsite de depuneri arheologice. 

Din imposibilitatea extinderii săpăturilor nu putem fi categorici în a afirma că 

în incinta fortificaţiei ar fi fost locuite numai aceste două spaţii. Nu excludem şi chiar ar 

fi de bănuit ca ele să fi fost mai multe. Cert este că zona centrală din partea vestică, 

datorită diferenţei de nivel accentuate dintre cota maximă şi margine, nu a putut fi 

locuită. 

Despre această dispunere a locuirii în incinta fortificată, în două sectoare 

diferite, despărţite de un spaţiu liber, se pot emite două ipoteze, ambele cu un grad egal 

de verosimilitate. Aceste două sectoare (sau mai multe ?) reflectă fie etape cronologice 

distincte, fie clanuri, ginţi diferite care alcătuiau comunitatea getică de la Cotu. Din 

păcate, ambele ipoteze, în stadiul cercetărilor noastre, sunt neverificabile. 

II. 6. Vestigii din alte epoci 

Între materialele descoperite prin săpăturile practicate în cele cinci campanii 

s-au identificat câteva care nu aparţin obiectivului nostru. Practic acestea se datează în 

două epoci diferite: neo-eneolitic şi secolele XVIII-XIX. 

În suprafeţele săpate în poiana aflată în sud-vestul aşezării s-au găsit risipite 

câteva fragmente ceramice cucuteniene atipice şi corodate, ca şi două-trei piese de silex 

care nu formau o depunere arheologică sesizabilă. Aceste urme indicau o trecere 

pasageră a purtătorilor culturii amintite. 

În nord-estul platoului, către "Creasta Cocoşului", în schimb, prin săpăturile 

din anul 2004, s-a identificat locul lor de provenienţă, întrucât aici au fost surprinse 

patru locuinţe cucuteniene, care fac parte dintr-o aşezare ale cărei limite nu le putem 

preciza acum, foarte probabil aceasta se plasa numai în acest sector, cu o poziţie 

dominantă, caracteristică multor aşezări cucuteniene. Din păcate, nu putem preciza aria 

acesteia, probabil ea nu a fost una de mare amploare, deşi într-o suprafaţă relativ 

restrânsă s-au dezvelit patru locuinţe. 

L 16/S 39 - 2004 

Locuinţă cucuteniană ale cărei dimensiuni nu au putut fi precizate, deşi s-a 

practicat o casetă, insuficientă însă pentru precizarea dimensiunilor sale, dezvelindu-se 

doar un fragment de 2,40 x 2 m din platforma sa. Demontarea a permis constatarea 

existenţei unui strat de chirpic de circa 20 - 25 cm grosime. 





L 17/S 39 - 2004 

Locuinţă cucuteniană cu aceleaşi caracteristici ca cele ale locuinţei precedente. 

Nu s-a putut deschide nici o casetă. Lungimea locuinţei de pe traseul secţiunii era de 

8 m. Pe suprafaţa acesteia, alături de fragmente ceramice cucuteniene, s-au găsit şi 

18 fragmente getice (pl. 17/2). 

L 18/S 42 - 2004 

Locuinţă cucuteniană. Ca şi în cazul locuinţei de mai sus nu s-a putut practica 

nici o casetă pentru a se preciza dimensiunile şi elementele ei constructive. O latură a 

locuinţei pe lungimea secţiunii era de 6 metri. Şi în suprafaţa acestei locuinţe s-au găsit 

45 de fragmente ceramice getice (pl. 17/3,7). 

L 19/S42 - 2004 

Locuinţă cucuteniană, secţionată de L 15 (getică) şi dezvelită parţial prin 

practicarea unei mici casete cu dimensiunile de numai 0,70 x 3 m, în dreptul locuinţei 

getice amintite care o intersecta. 

Fig. 6. - Cotu - Copălău. Câteva piese reprezentative eneolitice (1-4; 6, 8-10), 

din sec. III-IV p. Chr. (7) şi din epoca modernă (5). 

Materialul arheologic aparţinând aşezării cucuteniene constă din ceramică şi 

alte câteva obiecte. Din păcate, ceramica este puternic corodată din cauza solului acid 

de pădure, fără nici un fel de urme de pictură, dar în acelaşi timp şi fragmentată excesiv. 

S-au distins câteva vase, între care amintim o tipsie de la un vas suport (pl 17/8), câteva 

pahare din pastă foarte fină ca şi fragmente de vase de tip Cucuteni C. După formele 

ceramice putem aprecia că aşezarea aparţine fazei AB 2 . Ca inventar tipic locuirii 

eneolitice menţionăm câteva piese de silex, între care şi un vârf de săgetă cu baza 

dreaptă (fig. 6/6). Tot acestei locuirii îi aparţin un împungător din os ca şi două figurine 

antropomorfe (fig. 6/3, 8-9). Numai imposibilitatea dezvelirii integrale a celor patru 

locuinţe a limitat numărul pieselor descoperite şi obţinerea unor forme ceramice 

întregibile care să definească mai exact această aşezare. 

Prezenţa unei aşezări cucuteniene nu ne surprinde având în vedere atât 

preferinţa purtătorilor culturii Cucuteni pentru formele înalte, apărate natural, cum este 

2 În precizarea fazei cronologice a acestor descoperiri am primit un sprijin eficient şi calificat de 

la d-na Maria Diaconescu, de la Muzeul Judeţen Botoşani, fapt pentru care îi aducem 

mulţumirile noastre. 




28 


"Poiana Costăchel", cât şi densitatea descoperirilor de acest gen din zonă, între care 

amintim o aşezare chiar din apropiere, din nord-vestul satului Copălău, cercetată relativ 

recent (D i a c o n e s c u, 1994, 125). 

Izolat, fără nici o conexiune cu alte materiale, a fost găsită o cană întregibilă, 

din pastă cenuşie, cu corpul bitronconic rotunjit şi gât cilindric, scurt. Pasta, profilul şi 

fundul inelar ne determină să atribuim acest vas, cu probabilitate, începutului sec. al 

IV-lea p. Chr., întrucât materiale aproximativ contemporane au fost semnalate în 

vecinătatea sudică a fortificaţiei, la numai 0,5 km (RAJB, I, 71-73), dar semnificaţia 

acestei apariţii izolate ne scapă. 

Numeroase sunt şi fragmentele ceramice din secolele XVIII-XIX, găsite în 

diverse puncte ale aşezării, situaţie explicabilă prin prezenţa urmelor de locuire a satului 

dispărut Jorovlea, aflate la sud de fortificaţie (Ibidem, I, 72 şi II, 340), ca şi cele ale 

conacului ce a funcţionat în acea perioadă şi care fusese plasat aproximativ în centrul 

fortificaţiei, conac care a dat şi toponimul "Poiana Costăchel", sub care este cunoscută 

înălţimea pe care se află aşezarea getică, după cum s-a specificat mai sus. Ceramica care 

aparţine epocii moderne este una de factură comună, fără note deosebite, între care se 

distinge căuşul unei pipe, mai bine conservat (fig. 6/5), piesă frecventă, care 

caracterizează urmele de locuire din această epocă. 

În directă conexiune cu aceste urme de vieţuire târzii, mai sus semnalate, 

menţionăm descoperirea, chiar la intrarea în fortificaţie, la numai - 0,20 m, a unui mic 

depozit monetar format din cinci monede (trei de argint şi două de bronz) emise de 

Imperiul habsburgic la sfârşitul sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea. 




III. SISTEMUL DEFENSIV AL FORTIFICAŢIEI GETICE 

Constructorii aşezării întărite de la Cotu - Copălău au avut posibilitatea să 

aleagă un teren propice, cu două pante naturale extrem de abrupte, fapt care a favorizat 

opera de edificare a fortificaţiilor, uşurând considerabil efortul colectiv necesar în 

privinţa concentrării forţei de muncă, a timpului şi execuţiei propriu-zise: săparea 

şanţurilor şi manipularea pământului la alcătuirea valurilor, înălţarea palisadelor, 

escarparea pantelor şi eliberarea câmpului de observaţie imediată de materialul vegetal 

etc. Diferenţa de nivel de peste 130 m dintre lunca Miletinului şi promontoriul pe care 

se află aşezarea îi conferă acesteia, totodată, o poziţie dominantă asupra Câmpiei 

Moldovei şi o largă vizibilitate spre întinderea ei, deci o poziţie strategică excelentă. 

Alegerea locului a mai fost favorizată, aşa cum am mai subliniat, de forma 

triunghiulară a platoului, mărginit în dreapta şi în stânga de pante abrupte cu diferenţe 

de nivel foarte mari, de 20-30 m faţă de marginea terasei, la o distanţă pe orizontală de 

100-150 m (la ora actuală, căci la vremea respectivă diferenţele erau cu siguranţă mult 

mai mari). Având latura de est de 400 m, iar cea de vest de 350 m şi baza de 450 m pe 

coardă, suprafaţa actuală a fortificaţiei cuprinde circa 7 ha. Menţionăm că pe latura de 

sud, şanţul şi valul are un traseu rotujit, ca la majoritatea fortificaţiilor din această epocă 

(K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000, 91), rotunjire care dădea apărătorilor un unghi 

vizual şi de acţiune mult mai mare. Din cele de mai sus se desprinde că această 

fortificaţie se încadrează în seria celor de tip "pinten barat" sau "promontoriu barat" 

(Z a n o c i, 1998, 33-34), cu o formă triunghiular alungită (pl. 27). 

Pantele laterale de est şi de vest, foarte abrupte presupun fortificarea lor numai 

printr-o simplă palisadă de lemn, ale cărei resturi arse sau nearse nu au mai putut fi 

găsite ca urmare a alunecărilor masive de teren, vizibile şi astăzi. Se poate bănui totuşi 

că, pe lângă curăţirea pantelor de vegetaţia arboricolă, să fi fost întreprinse şi lucrări de 

escarpare sau de amenajare a unor obstacole în calea asediatorilor. Nu poate fi exclusă 

nici eventualitatea fortificării acestor margini abrupte ale aşezării cu un val, precum este 

cel identificat la Cotnari prin interpretarea fotogramelor (A r n ă u t, 2003, 28). 

Existau două căi de acces mai lesnicioase spre platoul numit "Poiana 

Costăchel", pe care se află aşezarea fortificată de la Cotu (fig. 1). Prima era în nord, prin 

acel vârf triungiular la care se ajungea pe coama îngustă, de numai 3 - 4 m, numită 

"Creasta Cocoşului" sau "Piciorul Cocoşului". Cea de a doua, în sud, unde platoul se 

continuă lin spre suprafaţa înălţimii numită "Dealul Jorovlea". Ambele căi au fost barate 

prin fortificaţii, prima pe o distanţă redusă, cea de a doua cu un val şi şanţ adiacent, lung 

de 450 m. 

Trebuie să reamintim faptul că, cel puţin în ultimele două secole, suprafaţa pe 

care se află aşezarea a fost folosită ca teren arabil, dar şi ca spaţiu gospodăresc, ca loc 

de amplasare a conacului mai sus amintit. Această suprafaţă a fost aproape total 

împădurită după anul 1960, ca urmare unele segmente ale şanţului de apărare au fost 

colmatate, iar valul s-a aplatizat. Porţiunea cea mai bine păstrată este cea care porneşte 

din colţul drept, cel de est al fortificaţiei, unde, pe o distanţă de 100 de m, valul şi şanţul 

s-au conservat aproape în întregime, unde a fost plasată în vechime şi poarta de intrare 

(pl. 23/2). Linia fortificaţiilor face apoi un uşor unghi şi se opreşte pe marginea terasei 

din partea opusă, locul cel mai abrupt de pe întreaga latură de vest (pl. 25/2). 




30 


Cercetările noastre privind sistemul defensiv s-au efectuat prin săparea a şapte 

secţiuni, dintre care cinci - S 2, S 5, S 31, S 32 şi S 45 - au vizat valul şi şanţul de pe 

latura sudică, iar alta S 3, şanţul care barează accesul dinspre nord, pe "Creasta 

Cocoşului", în fine, a şaptea (S 41) a avut ca obiectiv surprinderea eventualelor 

fortificaţii de pe panta de vest. 

Fig. 7. - Cotu - Copălău. Urmele palisadei din prima fază. 

S 2 (29 x 2 m) a fost trasată în porţiunea de circa 100 m în care valul şi şanţul 

s-a păstrat cel mai bine, la circa 30 m de la marginea pantei de est, iar S 5 (având 

dimensiunile de 21,50 x 2 m) la circa 120 m de S 2. Ele au evidenţiat, în primul rând, că 

fortificaţia a avut două etape. În prima fază, fortificaţia a constat dintr-o palisadă. 

Urmele arse ale acestei palisade au apărut în profilul S 5, sub forma unei lentile lungi de 

7 m şi cu o grosime maximă de 30 cm, constând din pământ şi cenuşă ca şi din conturul 

a două găuri de la stâlpii palisadei (partea lor inferioară care s-a carbonizat), situate la o 

distanţă de 1,50 m între ele, ceea ce indică faptul că această palisadă era construită din 

două rânduri paralele de stâlpi groşi, între care erau împletite nuiele şi între care se 

introduceau cantităţi însemnate de pământ (fig. 7). În S 2, urmele acestei palisade au 

putut fi surprinse în planul secţiunii, sub forma unei lentile de resturi mai închise la 

culoare faţă de stratul corespunzător nivelului antic, precum şi prin urmele a două gropi 

de la stâlpi situaţi la aceeaşi distanţă de 1,50 m, unul de altul, ca şi în S 5. Evident, 

negăsindu-se cenuşă în această zonă, palisada probabil nu a fost aici incendiată, urmele 

găsite indicând o degradare naturală. 

Cu certitudine, acest sistem de fortificare nu a putut să reziste mult timp, 

probabil primul atac mai consistent ducând la incendierea şi distrugerea lui. 

În edificarea elementelor de fortificaţii din cea de a doua fază s-a ţinut cont, 

fără îndoială, de lipsa de eficienţă a primei întărituri. Astfel, constructorii mergând pe 

traseul vechii palisade, au excavat în primul rând un şanţ, din pământul rezultat 

realizând spre interior un val, peste care au înălţat probabil acelaşi model de palisadă. 




Sistemul defensiv al fortificaţiei getice 31 

Dimensiunile valului în S 2 sunt destul de mari, baza sa măsoară 10,50 m, iar 

înălţimea actuală a lui este de 1,50 m faţă de nivelul antic de călcare. În S 5, baza 

valului măsoară tot 10,50 m, iar înălţimea maximă, faţa de acelaşi nivel, este aproape 

identică, de 1,60 m (fig. 8). 

În ceea ce priveşte nucleul valului s-a putut constata că nu s-a folosit piatra, 

care lipseşte în zonă, dar nici lemnul ale cărui urme nu au apărut în săpătură, s-a utilizat 

doar argila, probabil udă şi bine tasată, extrasă din şanţul adiacent şi care se prezintă sub 

o formă consistentă, cu puţin nisip, de culoare galben-roşcată (fig. 9). S-a mai putut 

observa că panta interioară a valului era mai puţin înclinată decât panta exterioară, care 

avea un unghi de înclinare de circa 40 grade, faptul fiind firesc, având în vedere că ea 

era cea expusă atacatorilor (pl. 28). O astfel de structură simplă, numai din pământ, o 

prezintă şi valurile de la Stânceşti (F l o r e s c u, R a ţ ă, 1969, 9-10), dar şi din alte 

fortificaţii, cum ar fi cele de la Saharna Mare sau Stolniceni (A r n ă u t, 2003, 20). 

Fig. 8. Cotu - Copălău. Valul de pe latura de sud a fortificaţiei. 

În ceea ce priveşte şanţul adiacent valului, în S 2, profilul său era de formă 

aproximativ trapezoidală (fig. 10). Lăţimea superioară a şanţului măsoară 10 m, iar cea 

inferioară 1,50 m. Adâncimea lui, de la nivelul vechi de călcare, era de 3,50 m. În profil, 

taluzul şanţului era mai înclinat decât cel al pantei exterioare a valului, având circa 

45 grade. Atât la val, cât şi la şanţ nu s-au găsit urme care să indice utilizarea pietrei sau 

a materialelor lemnoase. Caracteristici diferite prezintă şanţul în profilul S 5, unde 

lăţimea superioară a acestuia era de numai 3,50 m, iar profilul său avea o formă 

triunghiulară (pl. 29). Lăţimea redusă a şanţului în acest sector s-ar putea explica prin 

existenţa, în faţa liniilor de apărare, a unei viroage naturale ce pornea imediat după 

poarta de acces, deci prin prezenţa unui element natural de apărare. Situaţia se poate 

interpreta şi altfel. Acestă ravenă, care ar putea să se fi creat după părăsirea fortificaţiei, 

nu exclude posibilitatea unor alunecări de teren care să fi deformat profilul iniţial al 

fortificaţiei din acest sector (îndeosebi a şanţului), ceea ce ar justifica faptul că nivelul 

vechi de călcare la buza exterioară a şanţului era aici cu circa un metru mai coborât faţă 

de nivelul celei dinspre val. Modalităţile diferite de realizare a liniei de apărare de pe 




32 


latura sudică, mai cu seamă a şanţului, generează o serie de întrebări la care, cercetările 

actuale nu ne îngăduie încă nici un fel de supoziţii. 

Palisada edificată pe creasta valului, avea probabil aceleaşi caracteristici 

constructive ca şi cele din prima fază. Lipsa în cele două secţiuni a urmelor de gropi de 

pari care ar fi trebuit să apară pe culmea valului sau în nucleul acestuia, ca şi a urmelor 

de incendiere - cărbune, lipitură arsă -, poate fi accidentală, având în vedere proporţiile 

săpăturilor, dar nu pot fi excluse şi alte interpretări (cum ar fi, de exemplu, arăturile 

repetate care le-au îndepărtat), asupra cărora nu mai stăruim în acest cadru. Situaţia de 

la Cotu nu este singulară, nici la Stolniceni, de exemplu, nu s-au observat urmele 

palisadei (S î r b u, A r n ă u t, 1995, 383). 

Fig. 9. Cotu - Copălău. Secţiune prin valul de pe latura de sud a fortificaţiei. 

Lămuriri suplimentare a adus S 45 (4,50 x 2,50 m) trasată longitudinal pe val, 

lângă S 5. S-a identificat un strat de pământ cu cenuşă, gros de 30-40 cm, corespunzător 

stratului surprins în profilul S 5, rezultat din demolarea palisadei din faza I, în urma 

unui incendiu din acest sector al fortificaţiei. În acest strat au putut fi observate două şi 

apoi, la baza lui, încă două urme de gropi de bârne, cu diametrele de circa 15-20 cm, 

dispuse în linie dreaptă, la distanţe de circa 1 m una de cealaltă, constituind cu 

certitudine restul şirului de pari ai palisadei din acest sector. 

Comparativ cu dimensiunile componentelor similare de apărare din alte 

fortificaţii, cele de la Cotu - Copălău sunt mai puţin impresionante, dar obişnuite la cele 

mai multe monumente de acest gen. Eficacitatea fortificaţiei o putem intui după 

diferenţa de nivel dintre fundul şanţului şi creasta valului, care acum este de 

aproximativ 5 m, dar trebuie să ţinem cont de structura valului, ce a favorizat aplatizarea 

lui. La această diferenţă, pe care noi o credem a fi mai mare, s-ar adăuga palisada, deci 

fortificaţia de la Cotu este una normală, greu de cucerit pentru posibilităţile ofensive ale 

vremii. 

S-a remarcat, de asemenea, în profilul S 2, spre deosebire de S 5, că în spatele 

valului a apărut un strat de cultură superficial, în care s-au descoperit materiale 

ceramice, arsură şi câteva pietre, marcând un nivel de locuire ce aparţine fazei a doua 

din existenţa aşezării. Ar fi fost foarte posibil ca în acest sector să existe diverse 




Sistemul defensiv al fortificaţiei getice 33 

complexe de locuire în preajma porţii de acces, o concentrare a acestora în preajma 

valurilor fiind curentă la monumentele contemporane, unde spaţiile nelocuite sunt 

plasate, de obicei, spre centrul lor (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000, 83), dar 

secţiunile executate în campania din 2004 (S 33, S 34 şi S 36) nu au confirmat acest 

fapt. 

Poarta de acces spre interiorul incintei, aflată în sudul fortificaţiei, se prezintă 

astăzi sub forma unei întreruperi a valului, cu o formă trapezoidală, latura mai mică de 

la bază are 4 m, iar cea superioară, dintre crestele valului măsurând 5,50 m. S 31 

(16,30 x 2 m) şi S 32 (cu aceleaşi dimensiuni) executate în acest loc nu au relevat urme 

de lemn din construcţia porţii. Profilul surprins în val indică în dreptul a ceea ce trebuia 

să reprezinte nivelul antic de călcare, în locul unui strat de pământ negru, un strat de lut 

galben, mai deschis la culoare decât cel de dedesupt, ca şi faţă de cel din miezul valului. 

Prin aceste secţiuni s-a mai constatat că în dreptul porţii şanţul de apărare era în 

vechime întrerupt, ceea ce permitea un acces lesnicios pentru locuitori, animale şi 

vehicole numai prin acest loc. Nu dispunem, în schimb, de nici un fel de indiciu privind 

înfăţişarea şi elementele constructive ale porţii, menite, în caz de pericol, să bareze 

această cale de acces. 

Fig. 10. Cotu - Copălău. Şanţul şi valul de pe latura de sud a fortificaţiei. 

S 3 (22 x 2 m) a fost trasată perpedicular pe şanţul şi valul care bara accesul 

spre platoul aşezării dinspre nord, pe acea "Creastă a Cocoşului". Zona este astăzi 

circulată intens şi foarte probabil chiar încă din vechime, evident după părăsirea 

fortificaţiei. Acest fapt ar explica aplatizarea evidentă a valului care nu depăşeşte 1 m 

înălţime, baza sa însă are o lăţime de peste 12 m, ceea ce ar presupune şi o înălţime 

iniţială impunătoare, chiar mai mare decât a valului de pe latura sudică. În orice caz, 

şanţul a fost cel mai bine conturat în săpăturile noastre. El are o adâncime de 3 m faţă de 

nivelul antic de călcare şi se prezintă în profil sub formă triunghiulară, cu vârful rotunjit, 

lăţimea acestuia, la acelaşi nivel antic, fiind de 11 m (pl. 30). 

Forma aplatizată a valului şi faptul că nu am putut prelungi S 3 din cauza 

pădurii, pentru a vedea dacă stratul de argilă presupus de noi a fi miezul valului se 

delimitează clar în profil, pe o lungime acceptabilă validării existenţei valului, nu 




34 


exclude şi o altă interpretare a situaţiei stratigrafice de aici. În acest caz, se poate 

presupune că o anumită parte din lutul rezultat din săparea şanţului să fi fost folosită 

pentru consolidarea şi înălţarea terenului din spatele şantului, restul fiind azvârlit pe 

pantele extrem de abrupte din zonă şi în loc de val să se fi edificat o poartă de intrare şi 

în partea nordică, unde coama de acces are numai o lăţime de 3-4 metri. Ipoteza este cu 

atât mai veridică, cu cât, aşa cum am amintit, această culme constituie singura cale pe 

care se poate circula şi astăzi, în linie dreaptă, între satele din valea Miletinului şi grupul 

izolat de case din "Poiana Jorovlea" şi chiar mult mai departe. 

În fine, S 41 (18,50 x 1,50 m) a urmărit dacă sunt urme de fortificare a 

platoului pe latura de vest, unde se deschide o pantă foarte abruptă. Eventualitatea 

existenţei aici a unei palisade nu este exclusă, dar urmele ei nu au fost surprinse în 

această secţiune. Nu este exclus ca alunecările de teren să fi distrus cu totul astfel de 

urme de fortificare. 




IV. INVENTARUL AŞEZĂRII 

Aşezarea fortificată de la Cotu - Copălău se caracterizează printr-un inventar 

variat, din nefericire însă, cu excepţia ceramicii, celelalte categorii tipologice sunt 

reprezentate printr-un număr restrâns de piese. Cu toate acestea inventarul arheologic 

este în măsură să ne dea coordonatele încadrării cultural-cronologice ale sitului studiat. 

IV. 1. Ceramica 

Abundenţa ceramicii în monumentelor de genul celor de la Cotu este 

binecunoscută. Numai prin săpăturile din 2003 - 2004, aici s-au găsit 9756 de 

fragmente. Aspectul cantitativ este impresionant, dar studierea ceramicii prezintă 

dificultăţi serioase întrucât fragmentarea ei, uneori excesivă prin lucrările agricole, a 

determinat să avem numai câteva forme întregi sau întregibile şi să fim de multe ori în 

situaţii de incertitudine în a stabili raporturi precise între pasta vaselor şi formele lor, 

între acestea şi decor. 

Ca în toate aşezările epocii şi la Cotu s-a descoperit ceramică getică lucrată cu 

mâna (preponderentă cantitativ) şi cu roata. Nu lipseşte ceramica de import, din lumea 

elenă. Studierea acestor categorii tipologice credem că va contribui la înţelegerea unor 

aspecte ale culturii ce caracterizează aşezarea cercetată de noi. 

IV. 1. 1. Ceramica lucrată cu mâna. Această specie ceramică este la Cotu net 

majoritară, în jur de 98%, şi acest fapt nu reprezintă o excepţie, situaţia fiind identică în 

mai toate aşezările, unde, pe lângă forme de origine autohtonă sunt şi vase realizate în 

aceeaşi tehnică, imitate după forme greceşti. Ne propunem, în cele ce urmează, să 

prezentăm pasta, formele şi decorul specific ce caracterizează această ceramică. 

Pasta. Se distinge o mare varietate a compoziţiei pastei, în funcţie de utilizarea 

degresanţilor (cioburi pisate, pietricele, nisip), varietate accentuată şi de procedeele de 

ardere a vaselor. Ceramica poroasă cu cioburi pisate în compoziţie şi cu o ardere inegală 

este bine reprezentată. De la această categorie inferioară se înşiruie apoi, vase cu o pastă 

mai fină, până la cele de o calitate superioară, cu o ardere omogenă şi cu suprafeţele, 

îndeosebi cele exterioare, acoperite cu agobă, uneori lustruită. Culorile vaselor variază 

şi ele de la negru-închis pe ambele feţe (mai rar) sau numai pe una, spre negru-cenuşiu, 

gălbui-cărămiziu şi cărămiziu-deschis. 

Această mare varietate a modului de preparare a pastei, de ardere ca şi starea 

fragmentară a ceramicii ne-a împiedicat să stabilim numeric relaţii dintre pastă şi forma 

vaselor. În general, s-a observat că nu există o categorie de pastă care să fie întâlnită 

numai la o anumită formă, vasele fiind realizate în tehnici variate în ceea ce priveşte 

compoziţia, finisarea şi arderea lor. Se poate aprecia, fapt general observat, că o pastă şi 

o ardere mai omogenă o prezintă unele căni, străchini şi castroane. În orice caz, 

ceramica neagră sau neagră-cenuşie este prezentă în ansamblul descoperirilor de la Cotu 

într-un procent de aproximativ 29%, pe când cea cărămizie, cu diverse nuanţe care i se 

asociază, constituie peste 70% din ceramica lucrată cu mâna, procentele acestor 

categorii ceramice variază în inventarele locuinţelor, fenomen pe care acum nu-l putem 

interpreta. 




36 


Forme. Discutând formele ceramice prezente la Cotu - Copălău ar fi fost ideal 

să le ordonăm după funcţionalitatea lor şi anume: vase de provizii (chiupuri), vase de 

bucătărie (borcane, tigăi, tipsii), vase pentru consumarea hranei (castroane, străchini), în 

fine, vase pentru consumul lichidelor (căni). Departajarea de mai sus are, desigur, note 

de incertitudine, întrucât în viaţa cotidiană o formă ceramică putea să primească funcţii 

multiple. În acest caz, ne propunem să prezentăm formele ceramice după criteriile 

clasice, în ordinea mărimii lor. 

Frecvenţa formelor are importanţa ei, dar procentele pe care o să le atribuim 

acestora au, însă, un caracter orientativ. Stabilirea numărului de vase după marginile şi 

buzele lor este incertă, când se operează cu un material lucrat cu mâna şi fragmentat, 

cum este cel de faţă. Vasele de mari dimensiuni, cum este şi firesc, produc mai multe 

fragmente ca cele scunde, cu diametre mici. Astfel, se poate crea imaginea falsă că 

predomină net primele, cu un procent de aproximativ 42%, pe când străchinile şi 

castroanele au o prezenţă de 15%, iar cănile de numai 7,7%. Semnalând această 

inadvertenţă, în stadiul actual al cercetărilor noastre, menţionăm că nu avem încă 

posibilitatea să utilizăm o altă metodologie de prezentare a frecvenţei formelor ceramice 

de la Cotu. 

Clasificarea tipologică s-a bazat pe profilele marginilor şi buzelor, fundurile de 

vase nu au, în acest sens, nici o relevanţă, întrucât dispunem de foarte puţine vase 

întregibile şi nu am putut stabili o relaţie între formele vaselor şi fundurile lor, întrucât 

marea majoritate a vaselor au un fund plat din care se desprind lin, într-un unghi larg, 

pereţii lor. Sunt numai câteva vase care au un fund profilat. În privinţa aprecierii 

numărului de vase incertitudinile noastre sunt justificate. De exemplu, inventarul L 3 

dispunea de 671 de fragmente, din care, după margini, s-au individualizat 43 de vase, 

dar aici s-au găsit fragmentele a numai 36 de funduri. La fel, de-a lungul S 6 - 22 s-au 

găsit 3180 de fragmente, între care s-au detaşat, după margini, 205 vase, dar sunt numai 

136 de funduri. În această situaţie raportul numeric dintre funduri şi margini ne pune 

într-o dilemă a cărei soluţie nu o întrezărim şi acest raport nu-l putem considera 

concludent. 

Fig. 11. Cotu - Copălău. Margini reprezentative din vase pentru provizii. 




Inventarul aşezării 37 

Vase pentru provizii. Această formă ceramică este reprezentată numai de 

fragmente care nu ne îngăduie conturarea precisă a profilului lor (v. fig. 11). Sunt vase 

de mari dimensiuni, având în vedere grosimea pereţilor între 1 şi 4 cm şi cu diametrele 

gurii sau ale fundului de peste 25 cm. Pasta vaselor este poroasă, dar suprafeţele, mai 

ales cele exterioare, sunt netezite, arderea lor păstrând deseori o tehnică mai veche, 

hallstattiană, cu exteriorul de culoare neagră şi interiorul cenuşiu spre cărămiziu. Astfel 

de vase sunt prezente în mai toate locuinţele. 

Fragmentele reprezentative indică o margine arcuită spre exterior sau o buză 

dreaptă răsfrântă în afară (fig. 11/1-2; 7; 9). Elementele arhitectural-decorative ale 

acestor vase constau îndeosebi din proeminenţe/apucători, rar din butoni rotunzi şi rar 

de tot din brâie alveolate sau crestate (fig. 11/4; 9). Proeminenţele sunt de mari 

dimensiuni ca grosime şi anvergură, fiind conice, dar adesea şi rectangulare (fig. 11/5- 

6). Ele nu au numai un rol decorativ, ci unul practic, în manevrarea acestor vase greoaie, 

de mari dimensiuni. Un decor aparte îl prezintă un fragment de chiup, cu exteriorul de 

culoare neagră, găsit în L 10, cu brâu alveolar din care se desprinde o nervură în forma 

literei U întoarsă, care încadrează un buton rotund (fig. 11/10). Cu un rost practic - cel 

de apucătoare - un alt fragment (L 11) încadrat acestei forme prezintă o proeminenţă 

rectangulară de mari dimensiuni (16 x 7 cm), care la ambele capete este însoţită de alte 

două proeminenţe conice, mai mici (fig. 11/5). Merită să menţionăm, între altele, şi un 

fund masiv de chiup, mult scos în afară şi rotujit, cu scopul de a mări stabilitatea vasului 

care avea mari dimensiuni. Acest fund de chiup găsit în L 13, este o formă încă 

neîntâlnită, care aminteşte fundurile inelare din zonele pontice care probabil l-au 

inspirat. Desigur, sunt prezente şi alte numeroase fragmente din corpul vaselor de 

dimensiuni mari pe care le putem atribui acestei forme ceramice, dar acestea sunt 

atipice. 

Dimensiunile vaselor indică utilizarea lor ca recipiente pentru păstrarea 

proviziilor. Lipsa unor profile concludente nu ne îngăduie să le conturăm cu precizie 

forma, fragmentele de care dispunem au însă analogii certe, între descoperiri similare 

întâlnite în numeroase aşezări, ceea ce ne îngăduie să le încadrăm în sec. V-III a. Chr. 

Vase în formă de clopot. După numărul fragmentelor este forma cea mai 

frecventă, nelipsind din inventarele fiecărei locuinţe; aproximativ 17,8% dintre 

fragmentele determinabile, aparţinându-i. Aceste vase se caracterizează, după cum se 

ştie, prin arcuirea evidentă a corpului, cu marginile aduse spre interior şi cu buzele 

modelate în diverse chipuri: rotunjite, tăiate drept şi rar de tot profilate sau scoase puţin 

în afară. Dimensiunile vaselor găsite la Cotu sunt variabile, predomină cele medii, dar 

nu lipsesc nici vase de peste 30 cm înălţime sau cele scunde, cu mult sub 20 cm. 

Individualizarea unor tipuri în cadrul acestei forme, după materialul de care dispunem, 

este relativă. Încercăm totuşi să departajăm mai multe variante caracteristice acestei 

forme, aşa cum au fost precizate în studiile dedicate ceramicii getice (C r i ş a n, 1969, 

70-77; M o s c a l u, 1983, 44-52). 

S-au distins câteva fragmente din vase de mari dimensiuni, cu un corp puternic 

arcuit şi cu proeminenţe-apucători ascuţite, dispuse în cruce, sub diametrul maxim. Un 

astfel de vas avea probabil la partea superioră şi patru butoni rotunzi (fig. 12/13). Deşi 

unii cercetători au grupat astfel de vase într-o formă aparte (Ibidem, 57-69), noi 

considerăm că profilul lor indică numai un tip distinct aparţinând vaselor-clopot. 

Majoritatea vaselor în formă de clopot au fost ornamentate. Numai puţine vase 

aparţinând acestei forme sunt lipsite de ornamente. Decorul predominant îl constituie 

cel în relief, plasat pe umărul vaselor. Tipic este brâul alveolar întrerupt de patru 

proeminenţe dispuse în cruce, care este cel mai frecvent (fig. 12/4). Uneori, din dreptul 




38 


proeminenţelor coboară, drept sau oblic spre bază, alt brâu alveolar (fig. 12/10). Vasele 

cu acest fel de decor sunt în majoritate cărămizii. 

Fig. 12. Cotu - Copălău. Tipuri şi variante de vase în formă de clopot. 

Nu lipsesc nici vasele cu brâu continuu, în formă de nervuri drepte sau în 

ghirlande arcuite, întrerupte de proeminenţe mai puţin pronunţate însă, în general 

acestea au diferite nuanţe cărămizii (fig. 12/6; 9). Spre deosebire de cele de mai sus, la 

vasele ornamentate cu brâie crestate (fig. 12/3) sau cu butoni rotunzi, culoarea neagră a 

fragmentelor este majoritară. 

Ca ornamente incizate, la Cotu avem şirul de alveole dispus tot pe umărul 

vaselor, de obicei cărămizii, uneori întrerupt de proeminenţe (fig. 12/11), ca şi incizii cu 

unghia care imită dispunerea unui brâu normal, în ultimul caz, astfel de decor fiind 





atestat pasager (fig. 12/5). Specificăm că s-au găsit şi vase cu proeminenţe mari, unele 

perforate atât orizontal cât şi vertical (fig. 12/7), care au avut menirea de a uşura 

manevrarea lor; peste 42% dintre fragmentele ceramice ornamentate au avut astfel de 

accesorii. 

Citarea unor analogii este de prisos, vasele în formă de clopot de o mare 

varietate tipologică fiind răspândite în tot spaţiul carpato-dunărean. Încadrarea lor 

cronologică este plasată pe parcusul a trei secole, în principal în sec. V-III, urmând ca 

în sec. II a. Chr., această formă practic să nu mai fie întâlnită (Ibidem, 44-52). Este unul 

dintre vasele tipice ale ceramicii getice din această perioadă. Prezenţa din belşug a lor la 

Cotu constituie o certitudine în datarea aşezării. 

Fig. 13. Cotu - Copălău. Tipuri şi variante de vase borcan. 

Vase borcan. Între numeroasele fragmente ceramice de la Cotu se detaşează 

cele care aparţin unor vase cu marginea dreaptă sau puţin înclinată în afară. Profilul 

aproximativ drept al pereţilor le individualizează ca formă aparte, formă ce a fost 

denumită diferit de cercetători. Noi utilizăm numele de vas borcan, deşi este un 

pleonasm, având în vedere totuşi că această formă constituie prototipul unor astfel de 

vase din epoca dacică clasică şi chiar din primele trei secole p. Chr. (Ibidem, 53-54), 

formă cunoscută îndeobşte sub acest nume. 

Pasta, modelarea şi arderea vaselor este asemănătoare cu a celor de tip clopot, 

dar ele sunt de dimensiuni mai reduse. La fel, vasele borcan în majoritate, au ornamente 

plastice în relief, constând din brâie alveolate sau continue, ca şi din proeminenţe conice 

sau rotunde, care sunt însă mai mici şi sunt dispuse numai în partea superioară a vaselor. 

Buzele acestora, în majoritatea cazurilor, sunt tăiate drept, uneori fiind profilate şi 

scoase în afară, ceea ce este tipic pentru vasele borcan (fig. 13). 

Forme similare s-au găsit, de exemplu, în aşezarea de la Huşi-Corni, unde au 

fost datate în sec. IV a. Chr. (T e o d o r, 1981, 176, fig. 10/2-4; 14/2-3,7). Ele nu apar 




40 


numai aici, ci pe o arie extinsă şi existenţa lor se perpetuează, aşa cum am subliniat, 

până în sec. III p. Chr. 

Căni / ceşti. Cele două forme ceramice vor fi tratate împreună întrucât avem 

puţine piese întregibile care să ne îngăduie o departajare a lor. Frecvenţa acestor forme a 

fost evidenţiată îndeosebi de numeroasele fragmente de torţi, decât de profilele 

recipientelor care să ilustreze tipuri bine individualizate. Cănile şi ceştile reprezintă 

aproximativ 7,7 % în ansamblul descoperirilor. Este totuşi singura formă ceramică de la 

Cotu reprezentată de patru vase întregibile, toate cu profile asemănătoare (fig. 14/11-12; 

15-16). Pasta cănilor şi a ceştilor este densă, cu suprafeţele finisate, preponderente fiind 

vasele de culoare brun- cenuşie, chiar spre culori mai închise, dar nu lipsesc nici cele 

cărămizi. 

Fig. 14. Cotu - Copălău. Tipuri de căni. 

În ceea ce priveşte torţile, specificăm că cele mai multe sunt supraînălţate (fig. 

14/2; 4-5. Secţiunile torţilor sunt în majoritate rectangular-rotunjite (fig. 14/2; 5), altele 

fiind în bandă lată (fig. 14/7), unele dintre acestea prezentând pe suprafaţa exterioară o 

canelură puţin evidentă (fig. 14/12). De asemenea, sunt torţi cu secţiunea ovală sau 

rotundă. Menţionăm că una din torţi în bandă lată, găsită în L 7, prezintă la ambele 

capete un cep care indică modalitatea practică de ataşare a torţii de corpul cănii 

(fig. 14/6). 

S-au distins mai multe tipuri de căni şi de ceşti, în funcţie de profilul corpului 

ca şi de marginea lor. 

1. Căni cu corpul bitronconic, mai mult sau mai puţin rotunjit, prezintă, în 

funcţie de margine, două variante. O variantă o constituie cănile cu marginea evazată 

(fig. 14/4), iar cealaltă are un gât scurt, cilindric (fig. 14/12), ambele fiind caracterizate 

de torţi supraînălţate. 





2. Căni şi ceşti cu marginea dreaptă, cu torţile orizontale sau puţin înălţate, 

trase direct din buze. Acestea par a fi de mici dimensiuni şi cu siluete foarte diferite, 

după dimensiuni ar fi mai curând de atribuit ceştilor (fig. 14/1;.8-9) 

Menţionăm că toate cănile şi ceştile găsite la Cotu nu poartă elemente 

ornamentale. Jumătatea inferioară a unui vas, care prezintă un fund profilat, după 

dimensiuni, ar aparţine foarte probabil unei căni, ceea ce indică şi o altă modalitate de 

modelare a acestor vase, adică unele aveau un fund profilat (fig. 14/10), spre deosebire 

de majoritatea lor care prezintă un fund plat, cum indică cele patru căni întregibile. 

Aceste forme îşi găsesc analogi în alte numeroase descoperiri din spaţiul 

carpato-nistrian, cum ar fi cele din necropola de la Slobozia, unde ele se datează în sec. 

V-IV a. Chr. (B u z d u g a n, 1968, 87, fig. 2/7) sau în sec. IV de la Hansca (N i c u l i - 

ţ ă, 1996, 155, fig. 8/4), ca şi cele din regiunea Dunării de Jos, de la Agighiol şi 

Zimnicea (M o s c a l u, 1983, 80-84). Descoperirile citate oferă limitele cronologice şi 

pentru vasele de la Cotu. 

Străchini / castroane. Întrucât dispunem numai de fragmente de margini şi nu 

ne putem pronunţa ferm în ceea ce priveşte înălţimea vaselor, în multe cazuri nici chiar 

asupra diametrului pe care îl au, deşi ele sunt reprezentate într-un procent apreciabil, în 

ansamblul descoperirilor de la Cotu (de aproximativ 15%), suntem siliţi să tratăm aceste 

două forme ceramice împreună. După profilul marginilor şi buzelor, singurul criteriu pe 

care-l putem aplica în situaţia de faţă, străchinile şi castroanele pot fi grupate în trei 

tipuri principale, după cum urmează: străchini sau castroane invazate, cu marginea 

dreaptă şi, în fine cu marginea evazată. Desigur, fiecare dintre acestea au variante. 

1. Străchinile şi castroanele invazate sunt cele mai numeroase (fig. 15/11; 

13-16). Majoritatea acestor vase au fost modelate dintr-o pastă de o calitate mai bună, 

cu degresanţi mărunţi, suprafeţele lor fiind bine finisate, unele prezintă chiar un luciu 

metalic. Predomină numeric străchinile de culoare închisă, neagră sau brun-cenuşie; nu 

lipsesc însă şi străchini de o culoare mai deschisă, spre cărămiziu. Acestui tip îi aparţin 

mai multe variante. 

1 a - Străchini / castroane cu marginea îndoită spre interior fie într-un unghi 

ascuţit (fig. 15/14; 16), fie că formează un umăr uşor rotujit, buzele lor fiind ascuţite, 

tăiate drept sau rotujite. Este o variantă simplă care continuuă profile similare din Ha D, 

fiind întâlnită până în sec. II a.Chr. La Cotu această variantă predomină cantitativ, 

având diverse dimensiuni. 

1 b - Vase cu profile similare celor de mai sus, dar pe umărul cărora sunt 

plasate proeminenţe conice, care uneori se înalţă chiar peste buză (fig. 15/1; 6; 15). 

Varianta este bine reprezentată cantitativ. Forma cu proeminenţe pe umăr este 

hallstattiană, iar proeminenţele exterioare dispuse, în cruce, pe margine sunt întâlnite 

între descoperirile din sec. VI-III a. Chr. În câteva cazuri buzele unor astfel de străchni 

din această variantă sunt lobate (fig. 15/8), o astfel de modelare fiind deseori întâlnită, 

cum ar fi la Zvorâştea (I g n a t, 1983, pl. VI/6). Modelarea unor proeminenţe pe umărul 

străchinilor, ca şi a buzelor lobate are o origine locală, fiind frecvent întâlnită între 

descoperirile din sec. VI-III a. Chr., după acest interval ea dispărând (M o s c a l u, 

1983, 76). 

1 c - Pe câteva străchini, eventual castroane, s-au observat pe umărul lor 

nervuri duble, scurte şi oblice (fig. 15/9). Un astfel de decor, după unii cercetători, 

reprezintă un mod arhaic de ornamentare, cunoscut în Hallstatt-ul timpuriu şi mai apoi 

în cultura Basarabi-Şoldăneşti. Piese similare s-au găsit la Hligeni ca şi la Alcedar - "La 

Cordon" (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2003, 27-28, 63-64, pl. VIII/7; XXXI/3,9), 

ele documentând, după autorii citaţi, pe lângă alte materiale, un orizont culturalcronologic 

mai vechi, datat încă din a doua jumătate a sec. VII până la începutul sau 




42 


mijlocul sec. V a. Chr. În orice caz, astfel de străchini apar şi în perioade mai noi, cum 

ar fi la Huşi-Corni (T e o d o r, 1981, fig. 28/5), aşezare contemporană cu cea de la 

Cotu, a cărei datare mai timpurie nu poate fi susţinută numai pe baza acestui tip 

ceramic. 

Fig. 15. Cotu - Copălău. Tipuri de castroane/străchini. 

2. Străchinile şi castroanele cu marginea dreaptă sunt prezente la Cotu prin 

două variante, dar într-un număr restrâns de exemplare, în majoritate de culoare 

cărămizie (fig. 15/4; 5). 

2 a - Castroanele tronconice, simple cu marginea şi buza tăiată oblic (fig. 15/7) 

sunt cu o largă răspândire în sec. VI-III, în unele zone extracarpatice ele continuând 

până în sec. II a. Chr. (M o s c a l u, 1983, 70-71). 

2 b - Castroane cu marginea verticală şi buza tăiată drept (fig. 15/4), cea de a 

doua variantă este o formă frecventă în sec. V-III, dar care continuuă, într-o mică 

măsură, şi în sec. III-II a. Chr. 

3. Străchinile şi castroanele evazate sunt reprezentate şi ele printr-un număr 

restrâns de piese cu profile variate, în funcţie de modelarea marginilor, dar îndeosebi a 

buzelor (îngroşate, lăţite sau rotujite etc.), fapt ce le dă o mare diversitate tipologică, 

întâlnită, de altfel, în toate descoperirile contemporane (fig. 15/10; 12). 

Tigăi. Tigaia este o formă ceramică mai rară, caracterizată printr-un fund plat, 

cu un diametru maxim de aproximativ 15 cm, şi o margine verticală, puţin înălţată, în 

jur de 2 cm. De obicei această margine este rotujită şi numai una dintre piese prezintă o 

buză dreaptă, scoasă în afară. După materialul găsit până în prezent la Cotu, acestea sunt 

de două tipuri: tigăi simple, cinci piese şi tigăi cu trei picioruşe, două piese. Acestea au 

fost confecţionate dintr-o pastă compactă, cu nisip, dar şi cu cioburi pisate în 

compoziţie. Culoarea fragmentelor variază între negru, cenuşiu şi brun-cenuşiu drept 

consecinţă a arderilor repetate. 





Fig. 16. Cotu - Copălău. Tipuri de tigăi, tipsii şi strecurători. 

1. În ceea ce priveşte primul tip, menţionăm că el este atestat în aşezările din 

Moldova (A r n ă u t, 2003, 78). Se remarcă faptul că una dintre tigăi prezintă probabil 

şi o "coadă" scurtă, plată, în formă de proeminenţă-apucătoare (fig. 16/6), o piesă 

asemănătoare s-a descoperit la Huşi-Corni (T e o d o r, 1981, 190, fig. 14/5). 

2. Două fragmente de tigăi, ambele găsite în L 2, prin reconstituirea lor grafică 

ar indica faptul că ele se sprijineau pe trei picioruşe scunde (fig. 16/4-6). Acest tip de 

tigaie reprezintă un unicat, în spaţiul carpato-nistrian nefiind atestate astfel de vase. 

Tigaia aparţinând primului tip nu este exclus să derive din tipsii a căror 

margine a fost înălţată. În ceea ce priveşte tigăile din cel de al doilea tip ne putem pune 

întrebarea dacă este o creaţie originală a olarilor de la Cotu sau o imitaţie după forme 

greceşti, având în vedere şi semnalarea unei descoperiri incerte de la Sfântu Gheorghe 

(C r i ş a n, 1969, 192-193, pl. CLXXII/3) ? Nu este exclus ca ambele tipuri să fie totuşi 

imitaţii după forme similare greceşti. 

Tipsii. La Cotu - Copălău s-au găsit 35 de fragmente din tipsii, 3,3% din 

formele ceramice individualizate la Cotu. Tipsiile nu sunt răspândite uniform. Astfel, în 

L 2 s-au găsit opt exemplare diferite, pe când în alte locuinţe sunt atestate sporadic sau 

lipsesc. Majoritatea lor au fost modelate din pastă cărămizie. Forma plată şi discoidală a 

acestora este binecunoscută, având diametrele cuprinse între 10 şi 30 cm. Se observă 

exemplare cu marginea dreaptă sau rotunjită, iar altele cu marginile îngroşate şi uşor 

înălţate, în toate cazurile, ambele feţe ale tipsiilor fiind finisate (fig. 16/1; 3; 7). Numai o 

singură tipsie (din L 8), are perforaţii pe margine, piesă care îşi găseşte analogii la 

Alcedar - "La Cordon" (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2003, 54, pl. XXVIII/8), 

perforaţii menite probabil să uşureze manevrarea lor când erau fierbinţi ori să permită 

suspendarea lor. 

Acestei forme ceramice i s-au atribuit roluri diferite: piese de cult, vetre 

portative, tăvi (T r o h a n i, 1976, 98) sau de capace (M o s c a l u, 1983, 87-88). 

Întrucât un exemplar de la Zvorâştea este finisat numai pe o singură faţă, nu ar fi exclus 

ca tipsiile să aibă între altele şi rolul de suport (I g n a t, 1983, 393). Subliniem că 

tipsiile reprezintă forme ceramice care se datează în secolele VI-III a. Chr., după acest 

interval atestarea lor este nesemnificativă între descoperirile ulterioare. 

Strecurători. Între formele ceramice ale acestei perioade s-au numărat şi astfel 

de vase, reprezentate la Cotu prin două fragmente, găsite în S 10 şi S 11, care sunt de 

mici dimensiuni şi care provin din cupele perforate ale lor (fig. 16/2). Pe baza acestor 




44 


fragmente nu putem intui forma vaselor, probabil că erau asemănătoare cu cele de la 

Huşi-Corni (T e o d o r, 1981, 183). 

Decorul. La Cotu - Copălău un număr de peste 1000 de fragmente ceramice 

poartă un decor simplu sau în combinaţie cu altul, ceea ce reprezintă ceva peste 10,2 % 

din ceramica lucrată cu mâna. Vasele pentru provizii, vasele în formă de clopot, vasele 

borcan sunt cele mai ornamentate, străchinile, cănile şi celelalte forme ceramice fiind 

practic lipsite de decor. 

Decorul plastic sau în relief este cel majoritar, decorul adâncit este sporadic 

constând din şiruri de alveole, foarte rar de canelură şi impresiuni oblice, incizia lipsind. 

S-a observat că vasele din pastă cu nuanţe cărămizii sunt mai frecvent ornamentate 

(80% din fragmentele cu decor), faţă de ceramica cu nuanţe închise, de cenuşiu spre 

negru. 

Cel mai des întâlnit este brâul alveolar (peste 40%), în fragmentele mai bine 

păstrate acesta fiind însoţit de proeminenţe. Acest decor este plasat ca o ghirlandă 

dreaptă sau puţin arcuită, sub marginea vaselor. Uneori din dreptul proeminenţelor 

coboară drept sau oblic un alt brâu alveolar spre fundul vasului. Această modalitate de 

ornamentare se întâlneşte cu predilecţie pe ceramica de culoare cărămizie. 

Pe acelaşi tip de pastă cărămizie predomină şi brâul continuu, însoţit sau nu de 

proeminenţe, dar, pe ansamblul descoperirilor, acest tip de decor este mai rar, abia 6%. 

Tot pe ceramica de culoare cărămizie este mai fracvent (faţă de ceramica închisă la 

culoare), şirul de alveole. Acesta este plasat tot ca şi brâiele alveolate, dar menţionăm că 

s-a găsit un singur fragment dintr-un vas la baza căruia era un astfel de şir. În schimb, 

pe ceramica neagră-cenuşie sunt mai mulţi butoni rotunzi şi mai multe brâie crestate, 

decât pe cea cărămizie. 

Foarte numeroase fragmente ceramice de la Cotu poartă proeminenţe, peste 

41% din vasele ornamentate. În multe cazuri nu am putut discerne dacă acestea provin 

din părţile superioare ale vaselor, unde au avut rol de ornament, sau din cele inferioare, 

când proeminenţele sunt orientate în jos, având rolul de apucători. Meţionăm că unele 

proeminenţe rotunjite sunt perforate, probabil cu scopul de a fi utilizate la atârnarea 

vaselor respective. O formă inedită o reprezintă un fragment dintr-un vas negru, de mari 

dimensiuni, care avea o proenimenţă-apucătoare apreciabilă ca mărime, rectangulară, 

flancată pe o parte şi pe cealaltă de alte două proeminenţe conice, mai mici. 

În fine, deşi nu excelează ca număr amintim că decorul plastic mai este 

reprezentat de nervuri în formă de virgule sau în forma literei U întoarse (fig. 11/19) sau 

de nervuri scurte oblice, dispuse sub buza străchinilor (fig. 15/9). Nu ştim în ce măsură 

lobarea marginilor unor străchini sau plasarea unor proeminenţe pe buzele lor pot fi 

socotite ornamente sau aparţin arhitecturii acestor forme ceramice pentru o mai bună 

utilizare a lor. 

În ceea ce priveşte decorul adâncit (exceptând şirul de alveole, care are ceva 

peste 2% din total), piesele cu impresiuni făcute cu unghia sunt numai câteva (fig. 12/5), 

iar canelura apare de regulă la torţile cănilor modelate în bandă lată. 

Această trecere în revistă a tipurilor de decor relevă că la Cotu - Copălău nu 

sunt particularităţi care să individualizeze această aşezare faţă de celelalte din spaţiul 

carpato-nistrian. 

IV. 1. 2. Imitaţii după forme greceşti. Ca în toate aşezările din Moldova şi la 

Cotu s-au găsit imitaţii lucrate cu mâna după astfel de vase greceşti. Presupunem 

existenţa a mai multor forme (lekáne, castroane sau tigăi cu trei picioruşe). Nu suntem 

siguri totuşi dacă olarii de la Cotu au avut în faţă modelele greceşti sau imitaţile getice 





lucrate cu roata, prezente în multe aşezări contemporane, situate mai ales la Dunărea de 

Jos. 

Imitaţii după lekáne. Noi am putut individualiza acestă formă ceramică numai 

după fragmentele de margini care păstrau torţile lor orizontale sau urmele acestora. 

Fragmentele ce nu păstrau elementele menţionate nu au putut fi atribuite acestei forme 

ceramice, ele confundându-se cu profilele străchinilor sau castroanelor. Astfel, numărul 

pieselor nu este prea mare, în jur de 16. Menţionăm că în aşezarea noastră nu au apărut 

vase de acest gen lucrate cu roata sau de tipul celor cu mânere verticale. 

Fig. 17. Cotu - Copălău. Imitaţii după forme greceşti. 

Pasta tuturor imitaţiilor de lekáne este una de o calitate mai bună, densă, vasele 

având suprafeţele bine finisate. Culoarea predominantă este una închisă, cenuşiu-brună 

şi numai câteva prezintă nuanţe mai deschise, cărămizii. 

De obicei, marginile şi buzele acestor imitaţii sunt drepte (fig. 17/1-3), câteva 

exemplare au totuşi o margine evazată, cu buza scoasă în afară (fig. 17/4). Torţile 

orizontale sau puţin înălţate peste buzele lor, elementele distinctive ale acestei forme 

ceramice, sunt, în majoritatea cazurilor, cu o secţiune rotundă, perforate vertical şi 

însoţite pe ambele părţi de butoni. Câteva exemplare nu au totuşi toarta perforată 

vertical sau aceasta nu mai este flancată de butoni, ori nu este prinsă de marginile 

vaselor, ci mai jos, îndepărtându-se prin aceste detalii de originalele greceşti. În acest 

sens, ilustrăm o toartă de la Cotu cu o manieră de modelare nemaiîntâlnită (fig. 17/4). 

Particularităţile mai sus menţionate nu sunt prezente numai la Cotu, ci ele apar pe spaţii 

largi, la alte numeroase exemplare lucrate cu mâna (M o s c a l u, 1983, 74, 

pl. XLIX/2,13,14) sau cu roata (Ibidem, pl. LXXXIX/6; XC/8). 

S-a subliniat că această formă ceramică este specifică spaţiului extracarpatic, 

unde se găsesc exemplare lucrate cu roata, evident imitate după modele greceşti 

prezente în sec. VI-V a. Chr., în unele oraşe pontice, cum ar fi Histria (Ibidem, 127- 

129). La rândul lor formele getice lucrate cu roata au fost reproduse şi prin tehnica 

modelării cu mâna, cum sunt cele de la Cotu, care au avut ca modele nu vasele greceşti 

originale, ci imitaţiile getice lucrate cu roata ale căror particularităţi le reproduc. 

Acestă formă ceramică este un produs tipic getic, ea lipsind în mediul scitic, 

caracteristică îndeosebi spaţiului extracarpatic, dar nu numai a acestuia, fiind prezentă şi 

în Ucraina Transcarpatică, la Solotvino, unde se crede chiar că ar fi un import de peste 

Carpaţi (R u s t o i u, 2002, 53). Datarea imitaţiilor de lekáne se încadrează în sec. V-III, 




46 


ele dispar în cursul sec. III, iar în sec. II a. Chr. nu mai sunt întâlnite (M o s c a l u, 

1983, 74), ceea ce constituie un reper cronologic sigur pentru data de sfârşit a aşezării 

de la Cotu. 

Castroane. Câteva fragmente au un profil care imită ceramica grecească, ele 

au o canelură circulară sub margine care este adusă spre interior, terminată printr-o buză 

ascuţită (fig. 17/6). La origine, forma este grecească, dar a fost preluată de geţi care au 

modelat, în sec. IV-III, astfel de vase lucrate cu roata, au fost găsite la Orbeasca de Sus 

şi Albeşti. După sec. II a. Chr. ele nu mai apar (Ibidem, pl. LXXXI/9, 115). Exemplarele 

de la Cotu credem că nu sunt imitaţii după originalele greceşti, ci tot după cele getice 

lucrate cu roata, ca şi în cazul vaselor de tip lekáne. 

IV. 1. 3. Ceramica lucrată cu roata. Descoperiri certe documentează prezenţa la 

Cotu a ceramicii lucrate cu roata. Aproape ca pretutindeni ceramica lucrată cu roata şi la 

Cotu este redusă cantitativ, întrunind aproximativ 0,86% din tot materialul ceramic. Este 

prezentă însă în mai fiecare locuinţă. După ardere, ceramica cenuşie este cea mai 

frecventă, dar sunt şi două fragmente cu suprafaţa de culoare neagră. 

Din păcate, acest material este mărunţit excesiv, în majoritate nedefinit ca 

formă şi intuirea tipurilor de vase din care fac parte aceste fragmente este dificilă. 

Cu toate acestea s-au distins 11 fragmente de castroane (pl. 9/7; 15/9), din care patru 

aveau marginile invazate (pl. 18/10). De asemenea, s-au găsit şi şapte fragmente de 

căni, din care unele poartă urmele torţilor care probabil erau în bandă lată, după cum se 

prezintă un fragment de mai mari dimensiuni. Unele vase au fundul plat (pl. 14/5, 10; 

19/12), dar sunt şi vase lucrate cu roata cu fundul inelar (pl. 7/5), dar nu putem preciza 

dacă unele sau celelalte sunt de atribuit castroanelor sau cănilor. Un fragment prezintă o 

nervură, singurul care poartă un astfel de element ornamental, ca şi alt fragment ce are o 

gaură pentru nit. Se desprinde că materialul ceramic lucrat cu roata este foarte sărac şi 

inexpresiv, dar totuşi important în a aprecia nivelul de dezvoltare a societăţii getice. 

Discuţiile în legătură cu această categorie ceramică (origine, datare şi 

semnificaţii) au generat o bibliografie consistentă, în care nu lipsesc numeroase opinii 

divergente (M o s c a l u, 1983, 209-215 - cu o bibliografie amplă). După 1983, trebuie 

să menţionăm reluarea discuţiilor prin publicarea materialului de la Curteni (I c o n o- 

m u, 1978-1979,). Cei mai mulţi cercetători consideră că această specie ceramică 

aparţine, în bună parte, producţiei locale (A r n ă u t, 2003, 81-84). Opinia este acum 

susţinută şi de descoperirile din grupul podolo-moldav (S m i r n o v a, 1998, 23-37), 

unde ceramica lucrată cu roata este prezentă în zone mult mai depărtate de ţărmurile 

pontice şi la nivele cronologice mult mai timpurii, decât cele din aşezările fortificate 

getice. 

Descoperiri mult mai concludente din alte aşezări fortificate sau deschise arată 

că o astfel de ceramică s-a produs în diferite centre din spaţiul moldav (neidentificate 

încă), dar după materialul nostru, în nici un caz, el nu poate fi plasat la Cotu. 

IV. 1. 4. Ceramica de import. Ca în mai toate aşezările getice fortificate şi la 

Cotu - Copălău s-a descoperit ceramică de import, din lumea elenă. Aceasta reprezentă 

în jur de 0,85 % din totalul ceramicii găsite aici. Procentul este asemănător cu cel 

constatat în alte aşezări, inferior însă altora, cum ar fi, de exemplu, cel de la Butuceni 

(N i c u l i ţ ă, B a n a r u, 1997, 373). Ceramică de import s-a găsit în multe locuinţe ca 

şi în stratul de cultură de-a lungul unor secţiuni. Totuşi, menţionăm că într-o treime 

dintre locuinţe (L 6, 10, 12, 13, 14) nu s-a găsit un astfel de material. 

În categoria ceramicii de import predomină net amforele, la care se adaugă 

două fragmente mici dintr-un khantaros, cu firnis negru, care probabil ar putea aparţine 





sec. al IV-lea a. Chr., unica dovadă că la Cotu s-a importat şi ceramică de lux 

(pl. 18/13). Din păcate, fragmentele sunt prea mici pentru a fi încadrate tipologic. Sunt 

prezente, de asemenea, mai multe fragmente de vase care au fost caracterizate ca fiind 

de import, fără a se putea face alte precizări 1 . 

Fragmentarea excesivă a ceramicii de la Cotu a determinat să avem foarte 

puţine forme sau profile întregibile, fapt ce a afectat şi materialul amforistic care a putut 

fi determinat îndeosebi după pasta recipientelor, situaţie ce a lăsat loc şi unor aprecieri 

aproximative. În ordinea frecvenţei, materialul amforistic de la Cotu provine din 

următoarele centre: Thasos (25,6 %), Sinope (23 %), Chios (10,2 %), Mende (8,9 %), 

Heracleea Pontică (7,6 %), Rhodos (3,8 %) şi Cnidos (1,2 %), restul procentelor fiind 

reprezentat de fragmente nedeterminabile. Materialul amforistic se distribuie după cum 

urmează: în L 3 - toartă Thasos, L 4 - toartă Sinope şi un fragment Chios sau Thasos; 

L 5 - toartă Thasos şi două fragmente Chios, L 7 - buză Heracleea şi fragment Thasos, 

L 8 - fragment Sinope, L 9 - buză şi toartă Thasos, picior Heracleea, picior Sinope, L 11 

- fragment Thasos şi fragment Chios, L 15 - două fragmente Thasos. Desigur, de-a 

lungul secţiunilor s-au găsit şi alte numeroase fragmente de amfore, între care apar şi 

câteva provenite din alte centre cum ar fi Mende, Rhodos şi Cnidos, ce nu sunt atestate 

în locuinţe. 

Starea fragmentară a materialului, ca şi lipsa ştampilelor, nu permite însă 

precizări cronologice. S-a observat, totuşi, asocierea în inventarul locuinţelor a 

amforelor din centre diferite, după cum urmează: L 5 - Thasos + Chios; L 7 - Thasos + 

Heracleea Pontică; L 9 - Thasos + Heracleea Pontică + Sinope; L 11 - Thasos + Chios. 

Situaţia de mai sus ar sugera, eventual, unele elemente privind dinamica importurilor 

greceşti pe etape cronologice. Dar asupra acestor aspecte ca şi a semnificaţiei acestor 

importuri o să revenim în cele ce urmează (B a n a r u, 2004, 263-289). 

Se distinge că la Cotu - Copălău o pondere importantă o au amforele provenite 

din Thasos. Cercetări recente au demonstrat că nu există aşezare getică în care acestea 

să lipsească. Cu toate acestea, remarcăm prezenţa activă şi a centrelor pontice (Sinope şi 

Heracleea), care cumulează o treime din cantitatea fragmentelor de amfore. Predomină 

totuşi cele provenite din centrele egeene, între care se individualizează micul centru 

calcidian de la Mende, ca şi prezenţa unei torţi de amfore de Cnidos, centru foarte mai 

rar atestat în Moldova, cum ar fi la Poiana (S î r b u, 1979, 126) sau Satu Nou (N i c u- 

l i ţ ă, 2004, 242). Amforele erau preţuite nu numai ca ambalaj al conţinutului lor preţios 

şi căutat (vin sau ulei de măsline), ci şi datorită calităţilor vaselor. Astfel, dintr-o toartă a 

unei amfore de Cnidos, mai sus amintită, s-a realizat un calapod (lustruitor) sau dintr-un 

fragment de amforă de Thasos s-a confecţionat o amuletă - pandantiv. Chiar dacă 

aşezarea mai sus amintită se plasează în nordul spaţiului est-carpatic, relativ la o 

distanţă apreciabilă de ţărmurile pontice, materialul ceramic comentat mai sus ilustrează 

legături comerciale active ale geţilor cu lumea elenă. Faptul nu trebuie să ne surprindă, 

ştiut fiind faptul că astfel de importuri sunt cunoscute încă din Hallstatt-ul final, în zone 

1 Materialul ceramic de import provenit din săpăturile din anii 1985, 1988 şi 1990 a fost 

determinat prin amabilitatea d-lor Al. Avram, M. Irimia şi A. Opaiţ, iar cel provenit din 

săpăturile din 2003 şi 2004, mult mai consistent, de cercetătoarele Mihaela Mănucu- 

Adameşteanu şi Vasilica Lungu. Tuturor le adresăm mulţumirile noastre. Comentariile ce 

urmează se bazează pe efortul lor. 




48 


mai nordice (S m i r n o v a, 1998, 29), cantitatea lor crescând în toată Moldova chiar în 

perioada de existenţă a fortificaţiei nostre. 

IV. 2. Unelte, arme şi piese de podoabă metalice 

Astfel de obiecte sunt rare în majoritatea aşezărilor getice, mai ales atunci când 

ariile săpate sunt nesemnificative în raport cu suprafaţa lor, cum este cazul cu 

investigaţiile din aşezarea de la Cotu. Situaţia este relativă întrucât găsirea unor "lupe" 

de fier şi a urmelor de zgură ar putea ilustra prelucrarea locală a fierului, în care caz 

numărul redus al pieselor descoperite este aleatoriu. Faptul este cu atât mai evident dacă 

se are în vedere şi descoperirea a două creuzete fragmentare, de lut ars, menite a fi 

utilizate în confecţionarea unor piese de bronz sau a unor fragmente din diferite obiecte 

de fier, din păcate, neidentificate. 

IV. 2. 1. Unelte. S-au găsit numai câteva unealte din fier, care ilustrează totuşi 

o gamă variată de ocupaţii ale locuitorilor de la Cotu. 

Oticul găsit în Gr. 1 ilustrează, în primul rând, ocupaţiile agrare ale comunităţii 

getice de la Cotu ca şi alte diverse unelte agricole din diferite aşezări contemporane. 

Depunerea sa într-o groapă, împreună cu două figurine antropomorfe, poate fi socotită şi 

ca o practică magică, de invocare a fertilităţii. 

Cosor. La Cotu s-a găsit în S 24 un fragment de cosor din care se păstrează 

numai lama puternic curbată, din vârful activ al piesei (pl. 20/10). Unelte asemănătoare 

s-au găsit în câteva aşezări contemporane, cum ar fi cea de la Huşi-Corni (T e o d o r, 

1981, 187, fig. 31/2, 4) sau în altele din spaţiul moldav (A r n ă u t, 2003, 112). Astfel 

de piese atestă îndeletniciri fireşti la o populaţie stabilă, într-o zonă unde clima permitea 

cultivarea viţei de vie. 

Cuţitele de fier sunt reprezentate de trei piese fragmentare, puternic corodate. 

Două dintre acestea aparţin tipului care au muchia şi lama dreaptă (L 6 şi Gr. 3), iar cea 

de a treia (L 13) prezintă o lamă şi o muchie puternic curbată (pl. 16/5; 18/3; 21/11). 

Ambele tipuri sunt frecvente în mai toate aşezările din această perioadă. 

Sule. Astfel de piese sunt reprezentate la Cotu numai printr-un singur exemplar 

găsit în S 39, confecţionat din fier, cu corpul rotund în secţiune, iar cu partea funcţională 

pătrată (pl. 17/3). Astfel de obiecte s-au găsit în numeroase aşezări getice (Z a n o c i, 

1998, 81). 

IV. 2. 2. Arme. Nici această categorie de piese nu este prea numeroasă, ea se 

compune numai din două vârfuri de săgeţi din bronz. 

Vârfurile de săgeţi din bronz s-au găsit în L 5 şi L 11. Ambele sunt cu corpul 

piramidal, având trei aripioare, cu o dulie scurtă, bine conturată, fără spin, cu o lungime 

de aproximativ 3,4 cm (Pl. 8/15; 15/1). Astfel de piese au fost deseori descoperite în 

aşezările getice fortificate, cum ar fi, în apropiere de Cotu, la Stânceşti (F l o r e s c u, 

R a ţ ă, 1969, 13) sau în Basarabia, la Mateuţi (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000, 

68, pl. XL/1; XLVI/5). Datarea lor, în sec. V a. Chr., este acum unanim acceptată. 

IV. 2. 3. Podoabe. Acestei categorii îi aparţin numai două piese. Prima este o 

brăţară din fier, în secţiune rotundă, de tipul celor cu capetele deschise şi îngroşate, 

capete care prezintă câte două îngroşari bitronconice, ambele suprapuse de un alt 

trunchi de con. Analogii certe pentru o astfel de piesă nu cunoaştem încă (pl. 11/3). 

Cel de al doilea obiect de podoabă este o piesă ajurată, din tablă de bronz, care 

este, din păcate, fragmentară, mai mult chiar o parte a ei a fost îndoită şi suprapusă peste 





restul acesteia, ceea ce face dificilă recostituirea ei. Se poate spune că ea prezintă un 

decor ajurat în reţea şi că poartă urmele unei urechiuşe circulare, după care deducem că 

ea se purta agăţată (pl. 19/9). Analogii satifăcătoare pentru acest obiect nu am găsit, 

probabil el reprezintă un fragment dintr-un pandantiv triunghiular, piese oarecum 

asemănătoare fiind cunoscute în spaţiile răsăritene, cum ar fi cea de la Pidgirţi (Arh. 

Ukrain., II, 1971, fig. 50/4,6,9), despre care nu avem nici un fel de date şi nu ştim în ce 

măsură analogia citată are vreo relevanţă pentru piesa noastră. 

IV. 3. Alte categorii de obiecte 

În această categorie cuprindem piese de piatră şi de lut ars, fiind reprezentate, 

cu excepţia fusaiolelor, de un număr restrâns de obiecte. 

IV. 3. 1. Creuzete. Cele două creuzete fragmentare, găsite în L 9 documentează 

indubitabil că la Cotu se practica metalurgia bronzului. Aceste creuzete sunt de mici 

dimensiuni, puternic arse, de formă ovală, probabil având diametrul maxim de 4 cm şi o 

lungime de 9 cm, în secţiune acestea sunt goale în interior. Reconstituite grafic, ele ar 

prezenta un orificiu rotund, alungit la un capăt şi aveau sigur o prelungire plată în partea 

opusă, desigur pentru manevrarea lor (pl. 12/1). 

Creuzete asemănătoare s-au găsit la Butuceni sau la Mateuţi (Z a n o c i, 1998, 

82). Este demn de subliniat că această formă simplă atestată la Cotu îşi perpetuează 

existenţa pe parcursul a mai multor veacuri, chiar până în sec. al IV-lea p. Chr., forme 

similare fiind descoperite în aşezarea de la Bârlad - "Valea Seacă" şi nu numai aici 

(P a l a d e, 2004, 164-165). 

Nu este exclus ca acestor piese să li se asocieze şi un căuş semisferic, 

confecţionat din gresie, găsit pe suprafaţa aşezării, dar care nu purta urme de arsură 

(pl. 21/13). 

IV. 3. 2. Cute. Între ustensilele găsite la Cotu se numără şi câteva piese de acest 

gen, toate fragmentare. Astfel de obiecte, comune Hallstatt-ului târziu (atât în lumea 

tracică, cât şi în cea scitică), ca şi la începutul celei de a doua epoci a fierului ( A r n ă - 

u t, 2003, 115), au o formă binecunoscută, prismatică, cu dimensiuni variabile. Au fost 

găsite atât în locuinţe (L 4 şi L 13), dar şi în suprafeţele dintre acestea (S 40), numai un 

singur fragment găsit în S 35 păstrează perforaţia circulară care era destinată agăţării 

piesei de centură (pl. 20/15). 

IV. 3. 3. Lustruitoare. Din materialul publicat, lustruitoarele, numite de unii 

cercetători şi calapoade, sunt mai rare în această epocă, mult mai numeroase descoperiri 

fiind cunoscute în perioade ulterioare aşezării de la Cotu (listă cu descoperiri la Z a- 

n o c i, 1998, 82). La Cotu s-au găsit două exemplare întregi, unul cu o talpă rotundă şi 

plată (pl. 16/12), continuată de un mâner conic, rotunjit la capăt (L 15). Un alt lustruitor 

a fost confecţionat dintr-o toartă de amforă de Cnidos. Utilizarea acestor piese la 

lustruirea suprafeţelor ceramicii lucrate cu mâna fiind cea mai plauzibilă. 

IV. 3. 4. Fusaiole. La Cotu - Copălău s-au găsit 39 de fusaiole, obiecte foarte 

frecvente în toate aşezările getice, astfel că citarea unor analogii este de prisos (a se 

vedea o privire sintetică la A r n ă u t, 2003, 115-116, sau alte descoperiri la Alcedar - 

"La Cordon" - v. H a h e u, 1998, 114). Pasta şi modul de ardere a celor de la Cotu este 

variată ca şi dimensiunile pieselor. Predomină net fusaiolele de culoare cărămizie. Se 

observă că unele au fost modelate neglijent, exemplarele respective fiind asimetrice, 




50 


ceea ce creează dubii asupra unei eficiente utilizări a lor. Cele mai numeroase fusaiole 

s-au aflat, cum este şi firesc, în inventarul locuinţelor, cum ar fi L 9 (8 exemplare), dar 

ele sunt prezente uneori şi în stratul de depuneri din secţiuni (8 piese), fapt ce ilustrează 

frecvenţa acestui gen de obiecte. 

Fig. 18. Cotu - Copălău. Tipuri de fusaiole. 

După forma lor se disting mai multe tipuri de fusaiole: 

1. Fusaiolele bitronconice, cele mai numeroase (53 % din total), se pot grupa în 

două variante: 

1 a - fusaiole bitronconice scunde, un exemplar (fig. 18/1); 

1 b - fusaiole bitronconice cu corpul înalt care, la rândul lor, după modelarea 

diametrului maxim, cuprind două subvariante: fusaiole cu un bitronconism accentuat - 

12 piese (fig. 18/2) şi fusaiole bitronconice cu corpul uşor rotunjit - 10 exemplare 

(fig. 18/4). Una dintre piese prezintă în zona diametrului maxim, într-un registru 

delimitat prin linii incizate, un decor format din triunghiuri în zig-zag, incizate adânc în 

pastă (fig. 18/6). Este singura piesă de acest fel ornamentată. 

2. Fusaiole de formă ovală, două exemplare (fig. 18/7). 

3. Fusaiole cu o formă sferică, şapte exemplare (fig. 18/10). 

4. Fusaiole elipsoidale, trei piese, din care una are o faţă plată (fig. 18/3). 

5. Fusaiole cilindrice, cu ambele feţe plate, două exemplare (fig. 18/5). 

6. Fusaiole discoidale, două exemplare, din care una găsită în L 8 aveau un 

diametru puţin obişnuit la astfel de piese, de 7,5 cm (fig. 18/9). 

Desigur, aceste piese comune ne pot sugera numai practicarea unei anumite 

îndeletniciri casnice, deşi modelarea câtorva exemplare este improprie utilizării pe care 

o atribuim acestor obiecte. 

IV. 3. 5. Mărgele de lut. Am semnalat mai sus că unele fusaiole au fost 

modelate asimetric, dar câteva dintre ele sunt şi de mici dimensiuni, fapt ce le 

încadrează mai curând în categoria mărgelelor de lut (pl. 21/14), cum s-au mai 

descoperit în unele aşezări fortificate (Z a n o c i, 1998, 88). Mai rar se întâlnesc 

mărgele plate triunghiulare sau rectangulare. O astfel de mărgică ar putea fi şi piesa 

rectangulară, realizată dintr-un fragment de amforă de Thassos, care poate fi socotită, la 

fel de bine, şi ca pandativ-amuletă. Un pandantiv similar, lucrat tot dintr-un fragment de 

amforă, a mai fost găsit la Alcedar - "La Cordon" (H a h e u, 1998, 116, pl. 4/4). 





IV. 4. Piese cu semnificaţie cultică 

La Cotu, ca şi în alte aşezări getice, s-au găsit câteva piese care se încadrează 

acestei categorii, toate fiind confecţionate din lut ars. 

IV. 4. 1. Figurine antropomorfe. În aşezarea cercetată de noi s-au găsit cinci 

figurine antropomorfe. Două (din care una fragmentară) s-au aflat în Gr. 1, împreună cu 

un otic din fier, descoperirea fiind interpretată ca o probabilă manifestare a practicilor 

magico-agrare (Ş a d u r s c h i, B ă l t u ţ ă, 1988, 180). 

Alte trei figurine s-au găsit în locuinţe. Astfel, în L 5 a apărut o figurină 

antropomorfă fără marcarea sexului, capul acesteia fiind nedelimitat de trunchiul ei de 

formă tronconică, din care se desprind două picioare scurte. Dimensiunile feţei sunt 

disproporţionate în comparaţie cu cele ale corpului fără mâni şi prezintă numai o parte 

din detaliile anatomice: ochii şi gura care sunt bine adâncite (pl. 8/12). 

Două figurine întregi, identice ca formă au fost găsite în L 15 (pl. 16/9-10). 

Acestea au modelate schematic toate părţile corpului, ca şi unele detalii ale feţei (ochii, 

gura şi un nas exagerat). Ambele figurine au marcate, printr-o incizie în locul 

corespunzător, sexul feminin. Un orificiu adânc, cu un diametru foarte mic, situat în 

partea posterioară, ar putea indica anusul, dar nu este exclus ca acesta să fi slujit la 

suspendarea figurinilor pe o tijă. 

Astfel de piese sunt numeroase în aşezările getice de la răsărit de Carpaţi 

(S î r b u, 1993, 110-122; S a n i e, 1999, 40-44), dar interpretarea descoperirilor rămâne 

controversată şi neelucidată încă. 

IV. 4. 2. Obiecte de lut ars. Categoriei tipologice a figurinelor îi asociem 12 

obiecte de lut ars de mici dimensiuni, care nu poartă însă semnele de modelare ale unor 

detalii anatomice umane. 

Astfel, s-au distins cinci "suluri" cu secţiunea circulară, cu diametre între 

1,5 - 2,5 cm şi cu înălţimi între 3,5 - 5 cm, cu capetele uşor subţiate şi rotunjite. Unele 

piese (două exemplare în L 10 şi altul în L 4) purtau vizibil urmele unor împunsături 

făcute în lutul nears, ca şi unele figurine găsite în diferite aşezări contemporane (pl. 7/9; 

14/8-9). Sunt şi două piese fără astfel de împunsături (L 4 şi S 15) - pl. 7/6. 

Tot acestei categorii îi aparţin şi patru sfere de lut ars. Una este mai mare, cu 

diametrul de 4,5 cm, cu ciupituri şi împunsături caracteristice (S 13) - pl. 18/6, o altă 

sferă (S 15) de dimensiuni mai mici, cu diametrul de numai 1,8 cm, nu prezintă însă 

astfel de semne (pl. 19/6). Menţionăm, apoi, alte două sfere cu diametrele între 1,8 şi 

4 cm, care prezintă o adâncitură evidentă pe suprafaţa lor (pl. 7/8; 16/15). În fine, mai 

adăugăm un disc, găsit în L 1, cu diametrul de 3,2 cm (pl. 5/2) şi o semisferă din L 4, cu 

o suprafaţă plată, cu o dimensiune de numai 1,5 cm (pl. 7/7). 

Piese asemănătoare au fost găsite în contextul unor descoperiri caracterizate ca 

fiind de natură cultică. Este vorba de acele "truse" magice, cum ar fi cele de la Hansca - 

"Pidaşca" (A r n ă u t, 2003, fig. 77/13-18) sau cele de la Buneşti, Zimnicea, Kuţurub I 

(S î r b u, 1993, 68-69). Piese asemănătoare ne mai sunt cunoscute la Alcedar - 

"La Cordon" (K a š u ba, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000, pl. XXXV/26-27) sau tot la 

Hansca (N i c u l i ţ ă, 2004, 182-183, pl. 5/4 şi 6). O nouă cercetare dovedeşte că 

destinaţia obiectelor de mai sus este greu de precizat, ele neputând avea vreo utilizare 

practică şi analogiile citate mai sus ne îndeamnă să le asociem mai curând pieselor de 

natură cultică (B e l o t c a c i, 2004, 323-331). 




52 


IV. 4. 3. Zornăitoare. În L 2 s-a descoperit o piesă de lut, de formă ovală, goală 

în interior, cu şase orificii mai mici decât bila de lut din interiorul ei (pl. 6/5). Desigur, 

aceasta a fost realizată pentru a produce un zgomot specific, rolul unor astfel de obiecte 

putând fi şi cel de jucării, dar găsirea unor seminţe de struguri în interiorul lor sau 

contextul arheologic în care au apărut, a determinat să fie asociate practicilor cu 

semnificaţii magice (S î r b u, 1993, 68-69). Piese similare au fost găsite la Buneşti (B a 

z a r c i u c, 1980, 176) sau la Hansca - "Toloacă" (S î r b u, 1993, 115-116, fig. 45/1-4). 

IV. 4. 4. Vase miniaturale. Ca în orice aşezare getică contemporană, şi la Cotu 

- Copălău s-au găsit mai multe vase miniaturale. Ele reproduc, în general, forme 

realizate la o scară normală; între acestea se disting două fragmente ce imită vase în 

formă de clopot (pl. 16/13). Numai vasul din L 5 prezintă o formă mai rară, cu trei lobi 

proeminenţi pe buză (pl. 9/1). O piesă oarecum asemănătoare s-a găsit la Poiana, tot 

într-o "trusă" magică (T ă t u l e a, V i c o v e a n u, 1973, 143-150). O varietate 

deosebită de vase miniaturale s-a găsit la Alcedar - "La Cordon" (H a h e u, 1998, 

fig. 7). Astfel de vase au fost considerate fie ca jucării, fie ca mijloace de preparare sau 

de păstrare a unor substanţe cu puteri vindecătoare sau magice, ultima opinie fiind mai 

adecvată dacă se are în vedere prezenţa lor în acele "truse" magice mai sus amintite 

(S î r b u, 1993, 69). 

IV. 4. 5. Caracterizarea descoperirilor. Marea majoritate a pieselor menţionate 

mai sus, care pot fi puse în legătură cu practicile magice, observăm că au fost găsite 

numai în unele locuinţe, în care au apărut chiar mai multe piese şi într-un singur caz 

într-o groapă. Credem că piesele găsite în suprafaţele unor secţiuni provin tot din 

locuinţe al căror inventar a fost purtat de fierul plugului, cum ar fi cele două piese din 

S 15 care pot proveni din L 4. Merită a mai fi subliniat faptul că numai în şase locuinţe, 

din totalul lor de 15, s-au găsit astfel de obiecte, după cum urmează: în L 1 (o piesă) L 2 

(o piesă), L 4 (patru piese), L 5 (două piese), L 10 (două piese) şi L 15 (trei piese). 

Toate aceste locuinţe au un inventar ceramic apreciabil, între 207 şi 811 fragmente, dar 

în locuinţa cea mai înzestrată cu astfel de descoperiri (L 9 cu 950 fragmente), lipsesc 

piese de acest gen. Ne punem numai întrebarea care este cauza acestei repartiţii inegale 

? Deşi s-au realizat progrese însemnate în cercetarea acestui aspect al vieţii spirituale 

(S î r b u, 1993, 58-70; S a n i e, 199, 40-64) nu putem afirma că dispunem de 

răspunsuri ferme şi soluţii unanim acceptate. 




V. CRONOLOGIA DESCOPERIRILOR 

Prezentarea inventarului arheologic ce caracterizează aşezarea fortificată de la 

Cotu ne-a prilejuit dese referiri la aspecte cronologice, dar se distinge lesne că nu 

dispunem totuşi de obiecte care să ofere datări mai exacte. Lipsa unor repere 

cronologice sigure ne determină să încadrăm descoperirile în spaţii de timp largi, fără 

precizări care ar fi înlesnit înţelegerea unor fenomene istorice. De fapt, pentru cultura 

getică de la începutul celei de a doua epoci a fierului lipseşte o cronologie internă a 

descoperirilor (mai cu seamă a ceramicii), care au fost încadrate larg, îndeosebi, în sec. 

IV-III a. Chr. 

În discutarea cronologiei vestigiilor de la Cotu se pot aborda mai multe 

aspecte: primul priveşte datarea complexelor de locuire unele în raport cu altele, cel 

de-al doilea se referă la posibilităţile de stabilire a unei sincronizări dintre aceste 

complexe şi cele două fazele de edificare a fortificaţiilor, în fine, cel de al treilea îşi 

propune încadrarea cronologică a descoperirilor în ansamblul lor. 

Caracterizând dispersia de locuire pe suprafaţa aşezării am distins două zone în 

care se concentrează descoperirile getice şi anume: una în sud-vestul ei, unde se 

plasează majoritatea complexelor şi alta, în nord-estul ei, care, din păcate, n-a putut fi 

cercetată mai intens. Ne putem pune firesc întrebarea dacă poate fi vorba de două etape 

cronologice distincte în evoluţia teritorială a aşezării? Cum materialul arheologic 

provenit din zona de nord-est este reprezentat numai de un inventar insuficient provenit 

dintr-o singură locuinţă, problema este de nerezolvat. Credem, aşa cum am apreciat 

într-un capitol anterior, că este mai adecvată interpretarea ca cele două concentrări de 

locuire să reflecte, mai degrabă, existenţa a cel puţin două clanuri/ginţi care compuneau 

comunitatea getică de la Cotu. 

Mai dens locuit, dar şi mai intens cercetat a fost sud-vestul aşezării, unde s-au 

găsit cele mai multe complexe constând din 14 locuinţe şi două gropi, bănuind că în 

această zonă, după concentrarea materialelor arheologice din secţiuni, numărul acestora 

ar fi putut fi cel puţin dublu. Sunt toate acestea contemporane? 

O privire asupra planului general al săpăturii ilustrează existenţa a mai multor 

grupări de locuinţe, uneori acestea aflându-se la distanţe relativ mici unele faţă de altele, 

cum ar fi exemplu L 1 şi L 2 sau L 8 şi L 9 (v. pl. 27). Acest fapt ne îndeamnă să 

presupunem că locuinţele care sunt foarte apropiate nu sunt contemporane. Trebuie să 

avem în vedere că materialele de construcţie utilizate (lemn şi lut), ca şi modul de 

realizare a locuinţelor (fără fundaţii trainice) nu le permiteau o existenţă prea 

îndelungată, care să acopere un interval de peste două secole. În situaţia dată ar trebui să 

deducem care sunt cele mai vechi şi prin ce se caracterizează aceste locuinţe? 

Desigur, cele de mai sus sunt întrebări pe care ni le-am pus fără să găsim însă 

soluţii acceptabile, întrucât distincţiile şi precizările privind stratigrafia orizontală a 

aşezării ar trebui să fie confirmate şi de diferenţierea tipologică a materialelor. Cum 

încadrarea cronologică mai strânsă a formelor ceramice (materialul arheologic cel mai 

abundent sau chiar unicul), este nesatisfăcătoare, noi nu dispunem de elemente certe 

pentru a contura o stratigrafie orizontală a segmentului din sud-vesul aşezării de la Cotu, 

care a fost săpat mai intens. Ne putem imagina numai că cele 14 locuinţe aparţin unor 

generaţii succesive de locuitori ai acestui sit. În această ordine de idei menţionăm că 




54 


densitatea de locuire, care ar rezulta dintr-un calcul matematic pripit (numărul 

locuinţelor/suprafaţa cercetată), este relativă, având în vedere parcursul întregii 

existenţe, de peste două secole, a aşezării fortificate de la Cotu - Copălău. 

Un alt aspect cronologic avut în vedere a fost acela de a preciza datarea celor 

două faze de fortificare a aşezării de la Cotu, ca şi eventualitatea ca ele să se asocieze cu 

unele locuinţe. 

Profilele realizate prin secţionarea elementelor de fortificaţie (val şi şanţ), aşa 

cum s-a arătat într-un capitol anterior, dovedesc faptul că realizarea acestora s-a petrecut 

în două faze. Prima s-a rezumat numai la o palisadă ale cărei urme incediate au fost 

surprinse clar în S 5 (pl. 29), dar existenţa ei a putut fi observată şi în S 2. Cea de a doua 

fază este ilustrată prin şanţ şi val care au urmărit traseul vechii palisade, elemente de 

fortificaţie bine vizibile şi astăzi, ce-i confereau acestei linii defensive un obstacol 

eficient în faţa atacatorilor. 

Numai în S 2, în spatele valului, a apărut un strat de cultură superficial 

reprezentat de fragmente ceramice, arsură şi câteva pietre care marca un nivel de locuire 

ce a putut fi raportat stratigrafic la faza a doua a fortificaţiei de la Cotu. Din păcate, 

S 33, S 34 şi S 36 din campania anului 2004, plasate în apropierea valului, nu au mai 

surprins un astfel de strat. Materialul arheologic din S 2, respectiv puţine fragmente 

ceramice, este inexpresiv pentru precizări cronologice. 

Din cele de mai sus se desprinde imposibilitatea de a sincroniza cele două faze 

de realizare ale fortificaţiilor cu unele sau altele dintre complexele de locuire dezvelite 

prin săpăturile noastre. Putem presupune numai că fazele de edificare a liniilor 

defensive se pot plasa la începuturile existenţei aşezării de la Cotu. 

În ceea ce priveşte încadrarea cronologică a descoperirilor de la Cotu, în 

ansamblul lor, avem în vedere numai câteva categorii tipologice pe care le putem 

invoca. În primul rând, prin cantitate, se remarcă ceramica getică lucrată cu mâna, dar, 

după cum se ştie, datarea diferitelor forme şi tipuri ceramice este nesatisfăcătoare şi nu 

putem discerne încă încadrarea lor în intervale mai scurte de timp. Pe lângă acest 

material mai avem în vedere materialul amforistic, de import, deşi redus numeric, ca şi 

două vârfuri de săgeţi din bronz, găsite în L 5 şi L 11. 

Ceramica getică găsită la Cotu ne îngăduie să afirmăm, cu certitudine, că 

aparţine îndeosebi sec. IV-III a. Chr. Mai toate celelalte obiecte nu contrazic o asfel de 

datare. Nu excludem însă posibilitatea ca unele forme ceramice să indice o încadrare 

cronologică ceva mai timpurie. Unele analogii din complexe mai riguros datate ne 

determină să acceptăm că o astfel de ceramică este caracteristică şi sec. V a. Chr., mai 

ales celei de a doua jumătăţi a lui. Ne-a reţinut atenţia şi încercarea făcută de colegii de 

la Chişinău, care au individualizat câteva forme ceramice şi elemente ornamentale 

caracteristice unei etape mai timpurii, de trecere dintre Ha D la cea de a doua epocă a 

fierului (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000, 101-118). La Cotu, o astfel de 

ceramică nu este evidentă; sunt numai câteva vase de acest gen, probabil moşteniri din 

etapa anterioră (pl. 10/4). Ceramica getică, de aici lucrată cu mâna, se încadrează 

cronologic din a doua jumătate a sec. V până în sec. III a. Chr., inclusiv. 

Ceramica de import (în principal fragmentele de amfore), are o datare oarecum 

asemănătoare. În principal, amforele de Thasos, Sinope, Heracleea Pontică sunt 

prezente masiv la nordul Dunării din a doua jumătate a sec. IV până la mijlocul sec. III. 

Acesta este cadrul cronologic general, dar sunt şi anumite fluctuaţii ale importurilor, fie 

prezenţe sporadice mai timpurii, fie mai târzii. Asocierile în unele locuinţe a unor 

amfore provenite din centre diferite, credem că ilustrează penetraţia concomitentă a lor, 

în principal, ele aparţin sec. IV-III a. Chr. 




Cronologia descoperirilor 55 

Merită să discutăm, în acest cadru, inventarele a două locuinţe şi anume: L 5 şi 

L 11. În ambele s-au găsit fragmente de amfore de Chios şi Thasos, ca şi câte un vârf de 

săgeată din bronz, cu trei aripioare şi dulie scurtă. Piesele din urmă sunt cele mai vechi 

obiecte databile de la Cotu. Numite şi vârfuri de săgeţi "scitice", ele pot constitui un 

reper cronologic, datarea lor corespunzând cu cea a descoperirilor din stepele nordpontice. 

Tipul de săgetă prezent la Cotu se încadrează, după A. I. Melikova, în categoria 

cronologică a III-a (mijlocul sec. V - începutul sec. IV a. Chr. - M e l i u k o v a, 1989, 

92-93), dar noua cronologie a antichităţilor scitice îl îndrează numai în limitele sec. 

V a.Chr. (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ k i, 2000,112). 

La prima vedere s-ar părea că există o discrepanţă între datarea vârfurilor de 

săgeţi şi fragmentele de amfore amintite. Primele aparţin sec. al V-lea, dar nu este 

exclus ca şi amforele să se înscrie în acest interval de timp. Se ştie că amforele de Chios 

au, în spaţiul carpato-nistrian, penetraţia cea mai timpurie, încă din sec. VI care 

continuă până în sec. IV, deci este o posibilă datare mai timpurie a lor. Dar şi amforele 

de Thasos îşi manifestă prezenţa sporadică încă din a doua jumătate a sec. V şi în prima 

jumătate a sec. IV (B a n a r u, 2004, 269 şi tab. 2). Această situaţie ne îndeamnă să 

apreciem că cele mai vechi vestigii de la Cotu datează încă din a doua jumătate a sec. 

V a. Chr. Spre această datare ne îndeamnă şi unele forme ceramice lucrate cu mâna. În 

consecinţă, bănuim că L 5 şi L 11 sunt cele mai timpurii complexe de la Cotu. 

În ceea ce priveşte precizarea limitei cronologice inferioare a aşezării de la 

Cotu, ea poate fi apreciată şi în funcţie de unele forme ceramice lucrate cu mâna. Astfel, 

vasul în formă de clopot, cu o frecvenţă apreciabilă, prezent în fiecare complex, este 

caracteristic, în principal, secolelor IV-III a. Chr., el nu mai este atestat în sec. II a. Chr. 

(M o s c a l u, 1983, 44-52). Acelaşi lucru s-a afirmat şi despre acele imitaţii după 

formele greceşti numite lekane, ca şi despre o serie de străchini invazate, cu o canelură 

sub margine şi cu buza ascuţită (Ibidem, 115). Acestea, ca şi vasul în formă de clopot, 

sunt frecvente la Cotu, ceea ce ne arată că în sec. III a. Chr. aşezarea de aici era încă 

intens locuită. Lipsesc însă forme ceramice care să fie sigur datate în sec. II a. Chr. Cele 

de mai sus ne indică faptul că pe parcursul sec. III, foarte probabil către sfârşitul 

acestuia, aşezarea fortificată de aici a fost părăsită. Fenomenul este generalizat, mai 

toate aşezările de acest tip, din spaţiul carpato-nistrian, fiind acum abandonate. 

În legătură cu încetarea locuirii din incinta aşezării de la Cotu, un indicator 

cronologic l-ar putea constitui fragmentele de amfore de Thasos, care reprezintă un sfert 

din totalul importurilor greceşti. Deşi lipsesc amforele ştampilate, acest material ne 

furnizează un preţios reper cronologic. S-a constatat că importul amforelor de Thasos 

încetează în bazinul Mării Negre către 250 a. Chr. (C o n o v i c i, 1986, 130). În această 

situaţie opt locuinţe de la Cotu, al căror inventar cuprindea fragmente din astfel de 

amfore, pot fi datate într-o perioadă anterioară datei mai sus precizate sau maxim douătrei 

decenii după ea, având în vedere conservarea în timp a acestor recipiente în lumea 

barbară. Sunt şi importuri care, eventual, ar putea indica şi date mai recente, cum ar fi 

trei fragmente de amfore de Rhosos a căror penetraţie acoperă tot sec. III a. Chr. Sunt 

prea puţine (3,8 % din materialul amforistic) pentru a susţine că la Cotu în ultimul sefert 

al sec. III mai sunt prezente importuri din lumea elenă. 

În concluzie, aşezarea getică fortificată de la Cotu - Copălău îşi înscrie 

existenţa în intervalul de timp dintre mijlocul sec. al V-lea şi sfârşitul sec. al III-lea a. 

Chr. O astfel de încadrare cronologică nu este o excepţie, ci una generală pentru marea 

majoritate a monumentelor de acest gen de la răsărit de Carpaţi, chiar şi pentru spaţii 

mult mai largi, din Ucraina Transcarpatică, până în sudul Carpaţilor. 




VI. ÎNCHEIERI ISTORICE 

Aşezarea getică fortificată de la Cotu - Copălău nu este un monument singular, 

ea se numără printre cele aproximativ 95 de aşezări de acest gen dintre Carpaţi şi Nistru 

(după Z a n o c i, 1998, 117-161), la care este necesar să se adauge şi aşezările din 

nordul Bucovinei (I g n a t, 2004, 107-111; cf. T i m o š č i u k, 1974, 25-30), ce nu apar 

în repertoriul citat şi nici în lucrarea lui Arnăut (2003, 13). Majoritatea fortificaţiilor a 

fost semnalată numai în literatura arheologică şi numai câteva au fost mai intens sau mai 

puţin cercetate. Nici una, având în vedere suprafeţele lor întinse, n-a fost săpată integral. 

Din păcate, nici aşezarea de la Cotu nu constituie, în acest sens, o excepţie. Nu atât 

suprafaţa ei de numai şapte hectare a reprezentat un impediment, cât îndeosebi vegetaţia 

forestieră abundentă care o acoperă. Investigaţiile arheologice efectuate de-a lungul a 

cinci campanii, ne-au prilejuit totuşi observaţii şi date valoroase privind sistemul de 

fortificare, amenajarea spaţiului locuit etc. Un variat material arheologic întregeşte 

această zestre informaţională. Toate cele de mai sus ne permit să elaborăm o serie de 

încheieri istorice referitoare la acest important monument, cu o permanentă comparaţie 

între rezultatele obţinute la Cotu şi cele reieşite din investigarea obiectivelor similare 

din spaţiul est-carpatic. 

Precizănd poziţia geografică a aşezării de la Cotu am subliniat că aceasta se 

află plasată la limitele a două compartimente geografice: Câmpia Moldovei şi Podişul 

Sucevei, chiar pe abruptul podişului, după caracterizarea geografilor (T u f e s c u, 1977, 

25). Este aceasta o situaţie singulară? Harta descoperirilor ne prezintă în poziţii 

geografice similare aşezările fortificate de la Ibăneşti (Ş a d u r s c h i, M o s c a l u, 

1989, 183-199), Stânceşti (F l o r e s cu, R a ţ ă, 1969, 9-21), la nord şi Scobinţi (RAJI, 

II, 1985, 365), Cotnari (F l o r e s c u, 1971, 108-110), la sud de Cotu, ca să dăm numai 

câteva exemple. Nu omitem să subliniem că aşezări identice, cu o astfel de plasare 

geografică, continuă pe linia de contact dintre Câmpia Moldovei şi Podişul Central 

Moldovenesc. 

Dacă privim aceeaşi hartă observăm un fapt surprinzător: pe tot întinsul acestei 

câmpii nu s-a identificat încă o aşezare getică, fortificată 1 . Nu se poate bănui o carenţă a 

investigaţiilor de teren, întrucât zona este una dintre cele mai intens şi sistematic 

cercetare din Moldova, cum o dovedesc repertoriile arheologice ale judeţelor Botoşani 

şi Iaşi. Care poate fi explicaţia acestei situaţii? Întrebarea apare cu atât mai justificată cu 

cât aşezări deschise sau necropole getice nu lipsesc din această zonă. 

Putem presupune, ca o primă ipoteză, că aceste aşezări fortificate aveau 

menirea să domine şi să supravegheze întinsul câmpiei. Dar cât de eficientă putea fi o 

astfel de pază pe o distanţă de peste 40 km, dacă avem în vedere o linie dreaptă dintre 

marginea podişului şi valea Prutului? Trebuie să spunem că situaţia (lipsa fortificaţiilor) 

este similară şi în Câmpia Prutului, la est de râu, în Basarabia. Un astfel de rol, ce s-ar 

atribui aşezărilor fortificate amintite mai sus, nu pare a fi unul esenţial şi real. 

1 O excepţie, printr-o poziţie mai avansată, spre câmpie, cu 10-15 km faţă de marginea 

podişului, o are aşezarea fortificată de la Victoria-Stăuceni (jud. Botoşani), despre care se 

afirmă că probabil aparţine acestei perioade (RAJB, I, 1976, 56). Săpături inedite, I. Ioniţă, 

P.Şadurschi, O.L.Şovan. 




58 

Aşezarea de la Cotu – Copălău 

Privind lucrurile din alt unghi de vedere, am putea afirma că fortificaţiile erau 

destinate apărării teritoriilor mai înalte, cele de podiş. Menţionăm că în interiorul 

propriu-zis al Podişului Sucevei cunoaştem aşezări de acest gen, cum ar fi cea de la 

Vânători (RAJI, II, 1985, 447) sau cea de la Mereşti (P o p o v i c i, I g n a t, 1981, 545- 

551). O astfel de destinaţie strategică nu este nici ea prea credibilă, întrucât aceste 

aşezări se datează îndeosebi în sec. IV-III a. Chr., epocă de stabilitate, când nu vedem 

un potenţial pericol care să sălăşuiască în Câmpia Moldovei. Dacă în Hallstattul târziu, 

în condiţiile unei fărâmiţări culturale, erau posibile infiltrări externe, din lumea scitică, 

acestea după 450 a. Chr. nu ne mai sunt evidente în nordul Moldovei. Dar tocmai după 

această dată se plasează cronologic majoritatea fortificaţiilor, cu excepţia celei de la 

Stânceşti, care este mai veche. Edificarea fortificaţiilor, în această zonă, nu răspunde, în 

esenţă, unui pericol extern lumii getice. 

În fine, o a treia posibilitate care să justifice această amplasare geografică ar 

putea fi găsită în ambiaţa mediului. Observaţiile geografice au subliniat că rama de 

contact dintre câmpie şi podiş a fost şi este cea mai intens locuită, oferind atât rodnicia 

ogoarelor din câmpie, cât şi bogăţia forestieră şi cea a păşunilor din podiş (T u f e s c u, 

1977, 72). Această explicaţie pare cea mai plauzibilă, fără să omitem însă şi celelalte 

posibilităţi, dar ca aspecte secundare. De fapt, până în epocă romană, preferinţa de 

amplasare a locuirii dacice a vizat zonele de relief înalte, cele de podiş (I g n a t, 1999, 

15). 

În consecinţă, aşezarea getică fortificată de la Cotu - Copălău este plasată întrun 

mediu ecologic prielnic, dar şi într-un punct strategic bine ales. La reconstituirea 

mediului, un rol important l-a avut studiul arheozoologic realizat de reputatul specialist 

S. Haimovici (v. cap. VII). Desigur, extensia pădurilor, spre deosebire de peisajul 

actual, mult antropizat, era apreciabilă, în care pădurile de stejar au avut probabil o 

răspândire apreciabilă, cum o dovedesc şi achenele găsite în L 6, nefiind exclusă 

posibilitatea ca acestea să fi fost utilizate şi ca un supliment de hrană (C â r c i u m a r u, 

1996, 187). 

Discutând plasarea geografică a unor aşezări getice fortificate am abordat 

tangenţial şi rolul acestora, care, în viziunea noastră, este unul multifuncţional. Acesta 

reiese parţial chiar şi din dispunerea lor în teren. 

Fortificaţiile apar în lumea tracică de la răsărit de Carpaţi încă de la debutul 

epocii fierului, cum ar fi cea de la Preuteşti - "Cetate" (P o p o v i c i, U r s u l e s c u, 

1982, 23-27) sau cea de mari dimensiuni de la Siret - "Dealul Ruina" (v. CCAR, 2003, 

293-295), ambele din Hallstattul timpuriu. Din această epocă datează, se pare, şi 

fortificaţia de la Dersca - Berezna (periegheză Adrian Florescu). Se pare că această 

practică a întăririi aşezărilor a fost reluată şi mult amplificată pe spaţii largi, către 

sfârşitul Hallstattului târziu şi la începutul celei de-a doua epocii a fierului. 

Aşezările fortificate getice îşi fac apariţia încă din sec. al VI-lea, dacă nu chiar 

de la mijlocul sec. VII a. Chr. Între cele mai vechi din spaţiul carpato-nistrian putem cita 

pe cele de la Butuceni şi Stânceşti, datate după importurile greceşti. Nu este exclus ca şi 

fortificaţia de la Ruhotin, din nordul Bucovinei (T i m o š č i u k 1974, 25-26), să 

aparţină acestei categorii. S-a încercat pe baza ceramicii lucrate cu mâna, care păstrează 

tradiţii hallstattiene şi poartă influenţe scitice, o datare mai timpurie a unor fortificaţii, 

cum ar fi cele de la Hlijeni - "La Şanţ", (K a š u b a, H a h e u, L e v i ţ c h i, 2000, 101- 

118). Opinia merită a fi reţinută. Succesiunea firească dintre monumentele hallstattiene 

târzii şi cele getice este posibilă şi demostrabilă. În acest caz, o serie de aşezări ar putea 

fi mult mai timpurii, de la mijlocul sau sfârşitul sec. al VII-lea a. Chr. (H a h e u, 2003, 

224-225), decât se credea şi ar anula acel "hiatus" atât de căutat şi afirmat de unii 

cercetători (T k a k i u k, 1994, 225-228). 




Încheieri istorice 59 

Apariţia fortificaţiilor nu este ceva specific spaţiului moldav. Este un fenomen 

european, fiind întâlnit, în această perioadă, la tracii din sudul Balcanilor, la illiri şi la 

celţi (Z a n o c i, 1998, 105). Cauza principală este una de natură internă, evoluţia 

acestor societăţi spre noi forme de organizare. Aşezările fortificate getice din Moldova 

sunt bine documentate în sec. VI. Numărul lor creşte în sec. V, ca acesta să sporească în 

sec. IV, urmând ca limita maximă (peste 100) să fie atinsă în sec. III a. Chr. (Ibidem, 

101-102). 

Apărute ca o consecinţă a progresului societăţii getice, observăm, totodată, că 

aceste fortificaţii au avut menirea, iniţial, de a constitui şi un obstacol în calea 

incursiunilor nomazilor din stepele nord-pontice (F l o r e s c u, 1980, 14-16). Plasarea 

lor ca o stavilă pe malul drept al Nistrului şi apoi în adâncime, barând căile mai 

accesibile, le conferă un astfel de rol pe care l-au avut numai fortificaţiile timpurii, cele 

din sec. VI-V. În sec. IV, cu excepţia stepei din nordul Dunării de Jos, fenomenul scitic 

scade în intensitate, ca în sec. III a. Chr. el să dispară (V u l p e, 2001, 494), aşezările 

fortificate în acest răstimp căpătând alte semnificaţii. 

În paginile precedente s-au făcut dese referiri la analogiile dintre sistemul de 

fortificare, modul de construcţie al locuinţelor şi diversele materiale arheologice de la 

Cotu cu descoperiri similare, limitându-ne cu citarea lor numai la cele din spaţiul 

carpato-nistrian. Pentru toţi cei care cunosc realităţile arheologice din sec. V-III nu 

constituie o noutate că astfel de similitudini se regăsesc pe un teritoriu mult mai larg, 

din Ucraina Transcarpatică (R u s t o i u, 2002, 47-55) până în Dobrogea (S i m i o n, 

1976, 143-163) şi din Muntenia (C o n o v i c i, 1985, 71-89) până pe Nistru (A r n ă u t, 

2003, 13-31) şi chiar în estul acestuia (N i c u l i ţ ă, 2004, 48, 51). În sec. V-III a. Chr. 

se manifestă pe acest spaţiu larg o cultură profund unitară, care nu poate fi atribuită 

decât geţilor, cei care, începând cu sec. VI a. Chr., sunt aici amintiţi în izvoarele antice, 

din ce în ce mai des, ca locuitori statornici. 

Spre deosebire de epoca anterioară, cea hallstattiană târzie, când în spaţiul 

carpato-nistrian se manifestă cel puţin patru-cinci grupe culturale deosebite, în prima 

jumătate a sec. V a. Chr. acestea se dizolvă într-o cultură profund unitară, care prin 

trăsăturile ei esenţiale dovedeşte originalitate şi un stadiu superior de progres al 

societăţii. Este perioada clasică a culturii getice din prima etapă a celei de a doua epoci 

a fierului (mijlocul sec. V - sfârşitul sec. III a. Chr.). 

Una din trăsăturile definitorii ale acestei perioade constă în proliferarea 

aşezărilor fortificate. Numai în spaţiul carpato-nistrian sunt peste 100, între care se 

înscrie şi aşezarea cercetată de noi, de la Cotu - Copălău. Pe lângă aceste forme 

superioare de organizare a spaţiului locuit, perioada se caracterizează prin definirea unui 

rit funerar unitar, cum o ilustrează şi necropolele de la Strahotin - jud. Botoşani (Ş a d u 

r s c h i, 1992, 173-189) sau de la Bosanci - jud. Suceva (I g n a t, 1973, 533-537), ca să 

cităm numai pe cele din vecinătatea aşezării de la Cotu. La o distanţă nu prea mare s-a 

descoperit, de asemenea, un mormânt princiar la Cucuteni (D i n u, 1995, 103-126) sau 

un fastuos tezaur ca cel de la Băiceni (P e t r e s c u, D i n u, 1975, 105-123). Se 

conturează astfel o zonă bogată de vestigii, ca de altfel în tot spaţiul moldav, unde există 

o cultură unitară, reflecţie a unei noi organizări sociale, superioară perioadei precedente. 

Cum putem interpreta cele peste 100 de aşezări fortificate din spaţiul carpatonistrian, 

constituia fiecare în parte, câte un sediu al unei autorităţi independente? Dacă 

se are în vedere că uneori ele sunt plasate în "cuiburi" de trei-cinci fortificaţii pe un 

spaţiu restrâns, cum sunt, de exemplu, la Saharna sau în jurul Cotnarilor, este firesc să 

deducem că aceste aşezări întărite gravitau în jurul uneia singure, acolo unde se afla o 

autoritate centrală, fapt susţinut de mai mulţi cercetători (Z a n o c i, 1998, 108-109). 

Este de presupus că apar uniuni tribale puternice în a căror componenţă intrau mai multe 




60 


aşezări fortificate ca şi numeroase aşezări deschise. Sporul demografic, efect al 

progresului societăţii getice, remarcat şi subliniat în literatura de specialitate, fiind, 

totodată, suportul real în edificarea aşezărilor întărite a căror dimensiuni şi elemente de 

apărare, în multe cazuri, sunt spectaculoase. Apariţia acestora este legată, în principal, 

de nevoia unei aristocraţii bogate şi războinice de a-şi manifesta şi menţine puterea. 

Chiar şi în cazul unor aşezări de dimensiuni mai mici, cum este cea de la Cotu, se poate 

presupune că acţionau aceleaşi cauze. Nu putem preciza însă în situaţia de faţă care era 

centrul politic în jurul căruia gravita. 

S-a afirmat că aşezările fortificate de la răsărit de Carpaţi ar fi avut rolul unor 

cetăţi de refugiu pentru locuitorii din jurul lor care îşi aveau traiul permanent în aşezări 

deschise. Situaţia nu se confirmă întru totul. Multe din incintele fortificate se dovedesc a 

fi relativ bine populate (T e o d o r, 2004, 366-369). Locuinţe, vestigii ale unor activităţi 

productive, uneori amenajări "rezidenţiale" nu pot fi puse exclusiv pe seama unei 

garnizoane permanente. Sunt totuşi pe suprafaţa lor şi spaţii mari, libere, cum este şi 

situaţia de la Cotu. Aici locuirea este distribuită în două "cartiere", posibil să reflecte 

două clanuri diferite. Spaţiul liber, lipsit de orice amenajări ar putea, mai curând, să fie 

destinat adăpostirii animalelor pe timp de noapte sau de iarnă etc., suprafaţa lui fiind în 

funcţie de efectivele turmelor ce reflectau bogăţia familiilor care trăiau aici. Desigur, la 

nevoie, nimic nu-i împiedicau pe cei aflaţi în aşezările deschise din jur să-şi găsească 

adăpost în spatele întăriturilor. Este de presupus că cei care locuiau în astfel de aşezări 

deschise să se afle în anumite raporturi (de dependenţă?) faţă de conducătorul din 

fortificaţie. 

Dimensionarea suprafeţelor cuprinse în incintele fortificate s-a dedus, şi este 

raţional să acceptăm acest fapt, că a ţinut cont şi de potenţialul demografic, fapt ce ar 

explica diferenţele dintre ariile de numai 1-2 hectare ale unor fortificaţii şi ale altora 

care cuprind zeci de hectare, potenţialul demografic fiind, deci, diferit de la caz la caz. 

S-au încercat estimări asupra acestui potenţial. Astfel, pentru cele două aşezări 

de la Stânceşti, cu o suprafaţă de 45 ha s-a apreciat că ele puteau adăposti, în caz de 

pericol, 25.000 - 30.000 de oameni (F l o r e s c u, 1980, 13). În acest caz, incinta de la 

Cotu cu 7 ha ar fi putut cuprinde, la nevoie, în jur de 4.000 - 4.800 de oameni. În ceea 

ce priveşte intensitatea de locuire permanentă, dacă la Cotnari, cu o suprafaţă de 4-5 ha 

se presupune că ar fi fost 15-20 de locuinţe, urmând aceeaşi metodă de estimare, putem 

bănui că la Cotu numărul acestora ar fi fost între 27 şi 30. Când, într-un capitol anterior, 

am caracterizat dispersia şi intensitatea de locuire de la Cotu, noi am apreciat că numai 

în zona de sud-vest s-ar putea să fi fost 30 de locuinţe (14 au fost dezvelite prin 

săpături). Nu avem nici un indiciu prin care să presupunem intensitatea de locuire în 

zona de nord-est, unde s-au surprins numai o locuinţă şi o groapă. La prima vedere, ar 

părea că la Cotu ar fi fost o densitate mai mare. Este numai o aparenţă, întrucât nu 

credem că toate aceste locuinţe au fost contemporane. Locuinţele au aparţinut unor 

generaţii succesive care au locuit în incinta de la Cotu, de-a lungul a peste 200 de ani. În 

acest caz, un număr de 30 de locuinţe ni se pare rezonabil. Calculele demografice 

estimative, care se referă la epoci mai îndepărtate, dau ca fapt foarte probabil un număr 

mediu de cinci oameni pe locuinţă, ceea ce ar însemna că aşezarea de la Cotu ar fi avut, 

în fiecare generaţie, în jur de 150 de locuitori permanenţi, fapt pe deplin posibil. În caz 

de primejdie ea putea adăposti, aşa cum s-a specificat mai sus, 4000 - 4800 de oameni, 

cei care au contribuit, din plin, la edificarea întăriturilor. 

Rolul factorilor interni în apariţia şi existenţa aşezărilor fortificate a fost 

subliniat încă de acum trei decenii (N i c u l i ţ ă, 1977, 42-43). Factorii politici şi sociali 

au fost evocaţi mai sus, dar sunt şi factori economici. Multe dintre aceste aşezări se 

dovedesc a fi centre meşteşugăreşti, urmele unor astfel de activităţi productive 




Încheieri istorice 61 

(creuzete, zgură) fiind găsite şi la Cotu. În acelaşi timp, aşezările sunt şi centre 

comerciale. Amplasarea, cu predilecţie, a aşezărilor fortificate pe cursul apelor mari, ca 

şi descoperirea obiectelor de import este o altă dovadă a rolului lor economic. 

Prezenţa materialului ceramic de import, grecesc, ilustrează că getii de la Cotu 

nu au trăit izolaţi, ci au avut contacte relativ intense cu lumea elenă. Dispunem numai 

de materialul neperisabil, respectiv ceramica, astfel că aprecierile privind aceste 

schimburi sunt limitate. Se poate lesne intui că astfel de schimburi aveau în vedere şi 

alte produse destinate elitei sociale. În orice caz, ca în foarte multe alte aşezări 

contemporane, la Cotu, s-a importat şi ceramică de lux, cum o dovedesc două fragmente 

dintr-un kantharos datat în sec. IV a. Chr. 

Predomină cantitativ amforele importate ca recipiente pentru vinuri de calitate 

superioară, dar şi pentru uleiul de măsline. Desigur, exista şi o producţie locală de vin, 

cum o doveşte şi un fragment de cosor găsit aici. Elita comunităţii de la Cotu aprecia 

însă calitatea vinurilor meridionale. O interesantă observaţie a relevat că în lumea getică 

era preferat vinul de Thasos mai bun, dar şi mai scump, spre deosebire de mediul 

nomad, scitic, unde vinul din Heracleea Pontică ieftin, dar şi de calitate inferioră, era 

mai cerut (M a t e e v i c i, 2004, 296). În astfel de parametri de apreciere a calităţii 

vinului grecesc se înscriu şi geţii de la Cotu, unde fragmentele de amfore de Thasos au 

un procent de 25,6%, faţă de numai 7,6% al celor din Heracleea Pontică. 

Mărfurile meridionale ajunse în coloniile greceşti nord-pontice, în cazul de faţă 

Histria, Tyras şi Olbia, erau distribuite în mediul barbar de greci, dar nu putem exclude 

şi pe intermediarii autohtoni. Utilizarea căilor navigabile, exagerat subliniată, noi o 

vedem limitată la Dunărea de Jos, Nistru, în parte, Răutul şi Prutul. La Cotu, ca de altfel 

în majoritatea altor aşezări plasate în locuri unde lipsesc ape semnificative, aceste 

mărfuri erau aduse pe uscat, în samare, caz în care transportul, îndeosebi cel al 

amforelor, se efectua cu dificultăţi. Astfel, se explică diferenţele apreciabile dintre 

cantităţile de amfore aflate într-o aşezare sau alta. La Cotu fragmentele de amfore sunt 

sub 1% din totalul ceramicii, pe când la Butuceni procentul este de 20 de ori mai mare 

(N i c u l i ţ ă, 2004, 49). Desigur, în acest caz, aşezarea de la Cotu n-a reprezentat un 

centru important de distribuire a importurilor greceşti. 

Una dintre problemele neelucidate constă în stabilirea cauzelor care au 

determinat abandonarea locuirii în aşezările fortificate. După materialele arheologice de 

care dispunem, la Cotu acest fapt s-a petrecut spre sfârşitul sec. III, unde nu avem nici 

un obiect care să aparţină sec. II a. Chr. Cum am subliniat în capitolul anterior, acest 

fapt este unul general nu numai în teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru, ci pe un spaţiu mult 

mai larg. S-au căutat explicaţii, evidenţiindu-se acţiunea unor factori externi. În cazul 

aşezărilor fortificate din nordul Moldovei, unde se plasează şi cea de la Cotu, încetarea 

locuirii s-ar datora, după unii cercetători, distrugerilor provocate de migraţia bastarnilor 

(F l o r e s c u, 1971, 117). Acestei interpretări i se opun însă o serie de fapte, dintre care 

amintim că numeroase alte fortificaţii aflate în diferite zone ferite de astfel de mişcări 

etnice, alogene îşi încheie existenţa tot în acest timp. Concomitent dispar mormintele 

princiare şi nu mai sunt atestate tezaurele fastuoase caracteristice vremurilor sincrone cu 

existenţa fortificaţiilor. 

Pe baza acestor observaţii, o serie de cercetători se îndoiesc, pe bună dreptate, 

de absolutizarea factorului extern, mutând centrul de greutate pe cauze interne petrecute 

în societatea getică, pe anumite transformări din sânul ei, dificil încă de desluşit 

(R u s t o i u, 2002, 54). S-a presupus, de exemplu, uzura morală şi fizică a fortificaţiilor 

(Z a n o c i, 1998, 115). O explicaţie plauzibilă şi cuprinzătoare a fenomenului este încă 

de aşteptat. 




62 


În legătură cu abandonarea sau distrugerea aşezărilor getice fortificate, recent 

s-a emis o ipoteză ingenioasă, sprijinită de unele încercări de a schiţa o cronologie 

foarte fină (L e v i n s c h i, 2003, 261-284). Argumentele autorului citat par a fi 

convingătoare, dar numai cercetări viitoare vor fi în măsură să-i confirme ipoteza, care 

poate fi acceptată la situaţia specială de Stolniceni. Este greu să atribuim sciţilor 

distrugerea unui număr atât de mare de fortificaţii ca urmare a unor "represalii" după 

campania dezastruoasă a macedoneanului Zopyrion (despre eveniment - V u l p e, 2001, 

459-461). Mai mult chiar sunt numeroase fortificaţii care îşi continuă existenţa pe tot 

parcursul sec. III a. Chr., situaţia de la Stolniceni, în caz că v-a putea fi dovedită, fiind 

probabil una particulară. 

Sigur este că în cadrul unor transformări radicale ale societăţii getice, aşezările 

fortificate, mormintele princiare, tezaurele au constituit manifestările de prestigiu ale 

unei aristocraţii getice, puternice şi războinice, manifestări care, în sec. II a. Chr., nu 

mai sunt vizibile. Factorul extern, acolo unde s-a manifestat, a înlăturat sau a distrus, de 

fapt, nişte fortificaţii ruinate sau chiar părăsite. 

Cercetările noastre la Cotu au căutat să desluşească trăsăturile definitorii ale 

acestui monument şi rolul său în spaţiul nord-moldav. Săpăturile arheologice fiind 

limitate ca suprafaţă desigur că au reuşit numai în parte să contribuie la cunoaşterea 

acestui monument. Viitorul sperăm să aducă noi informaţii! În orice caz, aşezarea getică 

de la Cotu, într-un interval de peste două secole, a avut parte de putere şi strălucire, 

dominând zona înconjurătoare prin tăria fortificaţiilor sale. Astăzi, se mai vad doar 

urmele şanţului şi spinarea ţeşită a valului de apărare, mărturii ale unui crâmpei din 

istoria şi civilizaţia "celor mai drepţi şi mai viteji dintre traci". 




VII. STUDIUL ARHEOZOOLOGIC AL RESTURILOR FAUNISTICE DE LA 

COTU-COPĂLĂU 

de SERGIU HAIMOVICI 

Materialul faunistic descoperit în aşezare nu este prea bogat, el fiind de circa 650 

fragmente; datorită unor cauze obiective, un sol probabil foarte acid, o bună parte a 

acestuia este foarte sfărâmată şi cu suprafeţele puternic erodate încât nu s-a putut da o 

diagnoză specifică decât pentru 485 resturi. Acestea provin în totalitate de la mamifere, 

fragmentele osoase rămase nedeterminabile aparţin însă, cu precizie, în cea mai mare 

parte, tot acestui grup de vertebrate, mai ales la specii de talie mare, şi este aproape 

sigur, că nici un alt grup de animale, nu a existat în cadrul materialului luat în 

considerare. 

Resturile au fost triate, aşezate pe specii şi pe segmente osoase (vezi tabelul de 

repartiţie a lor) considerându-se apoi toate aspectele unei analize arheozoologice, 

inclusiv măsurarea acelora, la care acest lucru a fost posibil (vezi tabelele 1-4); s-a 

stabilit frecvenţa pe specii şi indivizi prezumaţi calculându-se totodată raportul între 

gruparea animalelor domestice şi cea a sălbaticilor (vezi tabelele de mai jos). 

Cotu-Copălău. Frecvenţa pe fragmente şi indivizi prezumaţi ale resturilor speciilor 

de mamifere determinate 

Specia Fragmente Indivizi prezumaţi 

Nr.abs % Nr.abs % 

Bos taurus 314 64,75 17 40,48 

Sus domesticus 11 2,26 3 7,15 

Ovicaprinae 9 1,86 2 4,76 

Equus caballus 97 20,00 9 21,42 

Canis familiaris 3 0,61 2 4,76 

Cervus elaphus 38 7,89 4 9,53 

Sus ferus 10 2,06 2 4,76 

Bos primigenius 1 0,21 1 2,38 

?Canis lupus 1 0,21 1 2,38 

Ursus arctos 1 0,21 1 2,38 

TOTAL 485 42 

Raportul dintre mamiferele domestice şi cele sălbatice 

Fragmente Indivizi prezumaţi 

Nr.abs % Nr.abs % 

Mamifere domestice 434 89,42 33 78,57 

Mamifere sălbatice 51 10,58 9 21,43 

Total 485 42 




64 


Numărul de specii determinate este de zece, pentru una determinarea, aşa cum 

vom vedea, nu este cu totul sigură ea fiind întovărăşită de semnul întrebării. Acestea 

sunt următoarele, considerând mai întâi pe cele domestice şi apoi pe cele sălbatice: 

1. Bos taurus (taurinele sau cornutele mari), 2. Sus scrofa domesticus (porcinele), 

3. Ovicaprinae (cornutele mici, reprezentate în material doar prin Ovis, adică ovine), 

4. Equus caballus (calul) şi 5. Canis familiaris (câinele); urmează sălbăticiunile: 

6. Cervus elaphus (cerbul roşu sau nobil), 7. Sus scrofa ferus (mistreţul), 8. Bos 

primigenius (bourul), 9.? Canis lupus (lupul) şi 10. Ursus arctos (ursul). 

II 

Ne vom ocupa de fiecare specie în parte, în aceeaşi ordine cum au fost stabilite 

mai sus. 

Taurinele se aşează pe primul loc având peste 60% în fragmente şi 40% în 

indivizi prezumaţi. Considerând totodată mărimea indivizilor acestei specii, trebuie să 

precizăm din start că economia animalieră a locuitorilor sitului se baza pe creşterea şi 

folosirea ei, celelalte specii domestice rămânând oarecum (poate cu excepţia calului) ca 

nişte anexe, aproape de neluat în seamă. 

Considerând repartiţia fragmentelor osoase, menţionăm că aproape nu există 

resturi de axe cornulare; ele se reduc doar la două foarte mici, una aproape pătratică, 

alta mai dreptunghiulară, dar nu mai voluminoase de aproximativ 4-5 cm 2 . 

De asemenea, aproape nu s-au găsit resturi de craniu propriu-zis şi nici de maxilar 

superior; mandibula este reprezentată însă prin 12 fragmente, dintre care doar patru au 

corpul osului, unele purtând şi dinţi jugali, restul fiind cu totul nesemnificative. Există 

însă, în material, o cantitate foarte mare de dinţi superiori (54) şi inferiori (34), izolaţi; 

acest fapt vine să arate că este destul de plauzibil că respectivele maxilare s-au 

„măcinat” în pământ, eliberând dinţii, ce sunt mult mai duri. În ceea ce priveşte 

scheletul post-cranial nu apar disparităţi ce merită a fi luate în seamă, doar că s-au găsit 

puţine coaste, care este posibil să fi fost şi ele distruse de un sol neadecvat păstrării 

materialului osos. Multiplele resturi ale extremităţilor membrelor ce nu sunt acoperite 

cu carne, mai cu seamă metapodalele (metacarpe şi metatarse) ar arăta că ele nu erau 

folosite în scopuri lucrative - de altfel, nici unul dintre acestea nu păstrează urme care să 

arate că au fost întrebuinţate. 

Dintre oasele lungi, doar trei au fost relativ întregi şi anume metapodalele, încât 

după ele s-a putut stabili oarecum sexul şi s-a calculat de asemenea înălţimea la 

greabăn. Ea arată existenţa unor taurine mici ca talie, cam tot aşa ca cele ce 

caracterizează, în general, La Tène-ul dacic. 1 Gracilitatea speciei s-a putut evidenţia şi 

cu ochiul liber, considerând materialul aparţinând taurinelor, cât şi prin măsurătorile 

executate pe resturile fragmentare, observându-se, totodată, destul de clar un dimorfism 

sexual nu prea şters, putându-se deosebi, pe de o parte, femelele şi pe de alta, masculii şi 

castraţii; cele două grupări ar fi cam egale numeric. 

Este important să specificăm după apariţia şi eroziunea dinţilor şi considerând 

prinderea epifizelor la oasele lungi şi la vertebre, vârsta de sacrificare: între dinţii găsiţi 

nu există nici unul de lapte (aceştia sunt mai puţin duri şi au putut fi eventual distruşi de 

către solul acid), iar între cei definitivi, considerând mai ales M 3 şi M3, găsim foarte 

puţini cu o eroziune incipientă iar pentru restul de la slabă până la puternică – ar fi deci 

indivizi de la adulţi la bătrâni; dintre vertebre doar trei sunt neepifizate, deci sub 4-4,5 

1 Sergiu Haimovici, Creşterea animalelor la geto-dacii (sec IV î.e.n. – sec I e.n.) din Moldova şi 

Muntenia, în "Thraco-Dacica", t. VIII, nr. 1-2, Bucureşti, 1987 p. 146. 




Studiu arheozoologic al resturilor faunistice 

ani; un scapular este lipsit de tuber, ar fi un viţel ceva mai mare, un radius cu epifiza 

inferioară neepifizată, deci individ tot sub 4 ani, o tibie neepifizată superior deci tot sub 

4 ani; două calcanee neepifizate, sub 2,5 ani şi un metatars cu epifiza inferioară 

neepifizată cam cu ceva peste 2 ani – ar fi şi aici, aşadar, indivizi aproape în totalitate 

adulţi şi maturi, însă evidenţiat, doar unul singur tânăr. 

Calul se găseşte ca frecvenţă pe locul al doilea, cam cu o cincime dintre resturi – 

destul de înaltă – dar pe primul ca mărime specifică, el întrecând uşor taurinele ca masă. 

Acesta prezintă în material doar câte un singur rest de maxilar superior şi unul de 

mandibulă, lipsind cu totul resturi de craniu; în schimb şi la această specie s-au găsit în 

cantitate relativ mare dinţi jugali izolaţi (11 superiori şi 26 inferiori), poate datorită 

aceluiaşi fapt ca şi pentru taurine. La celelalte segmente osoase evidenţiate, credem că 

nu apar disparităţi; în afară de dinţi jugali ce dau bune caracteristici morfologice, există 

şi şase falange I, dintre care patru măsurabile, ele fiind de asemenea importante. 

S-a găsit un singur os lung întreg, un metacarp, aparţinând unui matur, după care 

s-a stabilit o înălţime la greabăn de aproape 1,50m, individul respectiv fiind relativ 

gracil; el face parte, aşadar, din gruparea cailor de elită ai geto-dacilor. 2 Considerând 

dinţii jugali, mai întâi cei superiori, putem constata că cele două insule au doar 1-2 

pliuri, că pliul cabalin este mic sau şters, că protoconul este relativ scurt, dar stilii 

puternici; la cei inferiori, se distinge faptul că imediat sub suprafaţa de masticaţie se 

disting brâie de smalţ de la 3-4 – 1 (după gradul de eroziune). Toate cele de mai sus sunt 

caracteristici ale cailor estici, grupă din care fac parte şi caii geto-dacilor. 3 Falangele I 

(mai ales cele măsurate) sunt probabil una posterioară şi restul de trei, probabil, 

anterioare; unele apar mai gracile, altele mai masive, dar mai cu seamă ultima dintre ele 

prezintă triunghiul de pe faţa sa posterioară foarte puternic exprimat, iar în dreptul 

epifizei inferioare noduli laterali bine dezvoltaţi, unul prezentând şi exofite, arătând, 

credem, că individul respectiv era folosit pentru a executa munci grele. 

În ceea ce priveşte vârsta de sacrificare, în lipsa dinţilor incisivi, după care la cai 

se stabileşte, considerând gradul lor de eroziune, vârsta relativ exactă, nu o putem face 

complet. Dinţii jugali definitivi arată după doi molari abia erodaţi o vârstă de 4-5 ani iar 

la toţi ceilalţi dinţi jugali, erodarea este puternică, indivizii respectivi având de la 10-12 

ani în sus. Restul de mandibulă găsită este reprezentat de partea sa anterioară, cu simfiza 

intactă, dar, din păcate, dinţii incisivi sunt tăiaţi deliberat – nu putem spune pentru ce 

scop s-a făcut acest lucru; se găsesc însă caninii (drept şi stâng) care, prin micimea lor 

ar arăta un individ castrat (cal). Resturile oaselor lungi aparţin, toate unor maturi – 

având, astfel, discurile de creştere închise. Se ştie, că după schelet, la ecvide, nu apare 

clar dimorfismul sexual, încât nu am putut stabili deloc raportul dintre sexe. 

Porcinele vin pe locul al treilea cu doar 11 resturi şi trei indivizi, o frecvenţă 

aproape nesemnificativă faţă de primele două specii domestice, având în vedere şi 

mărimea lor specifică. Indivizii ar avea următoarele vârste: unul foarte tânăr, după un 

maxilar superior de la care abia ies incisivii, unul de cam trei ani, dar şi unul foarte 

bătrân la care un molar 1 sau 2 superior este atât de ros, încât de pe suprafaţa de 

masticaţie a dispărut complet smalţul. 

Ovinele, cu resturi şi mai puţine decât porcul, au doar dinţi jugali şi două oase: 

un fragment de cubitus şi o porţiune de tibie, cu o parte a epifizei inferioare, după care 

s-a determinat un ovin. 

Pe ultimul loc între speciile domestice se găseşte câinele cu trei resturi 

aparţinând precis la doi indivizi. Astfel, s-a găsit un fragment de maxilar superior drept, 

2 Ibidem, p. 150. 

3 Ibidem, p. 150. 



65


66 


aparţinând probabil unuia încă tânăr (după sutura deschisă) la care se găsesc alveolele 

unora dintre dinţii jugali – cea a lui P 4 (carnasiera) având 15mm. Alt individ are o parte 

a corpului mandibulei, tot drepte, provenind de la un exemplar bine matur şi mai mare – 

s-a măsurat lungimea dinţilor jugali = 69mm; se constată că premolarii nu au spaţii între 

ei, iar premolarul 4 culisează foarte slab pe carnasieră (M1), arătând un bot relativ scurt. 

După lungimea dinţilor, aplicând coeficientul lui Dahr se află lungimea bazală a 

craniului de 156mm, deci un individ de talie relativ medie; aceluiaşi individ i-ar aparţine 

şi un rest de radius, a treia piesă a respectivei specii. Menţionăm de pe acum că acest 

animal este necomestibil şi ar folosi la pază, sau deja, după mărime, drept individ de 

salon. 

Dintre sălbăticiuni putem spune, având în vedere frecvenţele, că cerbul este cel 

mai important, el fiind totodată şi o specie de talie mare; reprezintă, în fragmente cam 

8% din total resturi şi 9,5% dintre indivizii prezumaţi. Menţionăm că nu am găsit deloc 

resturi de coarne, care erau probabil folosite la facerea unor unelte şi obiecte, dar nici 

fragmente de craniu. Prezenţa aproape a tuturor segmentelor osoase ale unui schelet de 

mamifer ne arată că cerbul era vânat în preajma sitului. Nu putem evidenţia clar 

dimorfismul sexual, care se ştie că este puternic, dar probabil cele două falange I 

măsurate, considerând masivitatea lor, aparţin masculilor. Faptul că toate oasele găsite 

provin aproape sigur de la maturi, ne-ar face să credem că, la vânătoare, se prezerva 

tineretul şi posibil chiar femelele. 

Mistreţul se clasează pe locul al doilea între speciile sălbatice, cu 10 fragmente 

aparţinând la doi indivizi cam de 3-4 ani; unul este sigur un mascul, căci s-a găsit un 

fragment de canin (defensă) inferioară foarte puternică. 

Bourul are un singur rest, o vertebră lombară destul de întreagă; considerăm că 

aparţine lui Bos primigenius şi nu unui individ de taurin, tocmai datorită masivităţii sale. 

Nu putem preciza dacă specia era de acum pe panta descendentă a stingerii sale, dar el 

se găseşte frecvent între materiale faunistice din La Tène-ul dacic. 

Ultimele două specii sălbatice sunt reprezentate prin lup (?) şi urs, fiecare doar 

cu câte un singur fragment osos, fapt ce nu est deloc de mirare pentru animale carnivore 

mari, ce stau evident în vârful piramidei eltoniene. 

Lupului îi aparţine un fragment de diafiză a osului femur; restul ar putea să 

provină şi de la un câine de talie foarte mare, dar noi credem că este mai degrabă de lup. 

Ursul este reprezentat printr-o mică porţiune de maxilar superior de la care a 

rămas partea posterioară a alveolei foarte mari a caninului, o scurtă bară şi apoi alveola 

unui premolar; îl găsim şi pe el, destul de frecvent între resturile din aşezări geto-dace. 

Trebuie să amintim că lupul este eurioec; în schimb, celelalte patru specii de 

mamifere sălbatice sunt stenoece, făcând parte din gruparea ecologică de „pădure”. 

Având în vedere toate cele arătate mai sus, considerând de asemenea tabelele 

amintite, trebuie să ne oprim la problema cea mai importantă pentru arheologi, şi anume 

aceea de a pune în evidenţă, pe larg, caracteristicile economiei animaliere, legată însă şi 

de alte faţete ce sunt puse în valoare, referitoare la viaţa locuitorilor din aşezarea getodacică 

de la Cotu-Copălău. Înainte de toate însă, trebuie să lămurim un alt aspect al 

problemei noastre şi să considerăm ce fel de material este cel reprezentat prin resturile 

faunistice, avute în vedere de către noi. 

Aşa cum am arătat, materialul paleofaunistic este într-o stare de puternică 

fărâmiţare, care doar într-o oarecare măsură se datorează condiţiilor şi caracteristicilor 

pedologice în care el a fost păstrat veacuri întregi, doar după ce locuitorii aşezării s-au 

III 





debarasat de acesta. Resturile au fost găsite în trei formaţiuni (locuinţe, gropi, şanţuri), 

evidenţiate prin săpături arheologice, ele fiind cu totul asemănătoare, în ceea ce priveşte 

frecvenţa principalelor specii şi însuşi a modului său de mărunţire. Acest material este 

deci reprezentat prin resturi tipic menajere, nefăcându-se deloc, la origine, sustrageri 

deliberate a unor părţi ale sale, în nici una dintre cele trei formaţiuni menţionate. 

Datorită acestui fapt, pentru a nu lungi la nesfârşit textul scris, am considerat că este mai 

bine să sumăm întregul material osteologic, considerându-l ca atare, în expunerea 

noastră. 

Economia, la nivelul unei aşezări geto-dace este de acum, ca în tot La Tène-ul 

european, destul de avansată, cu multe faţete, care scapă reprezentării lor prin studiul 

făcut de arheozoologi; totuşi, una dintre cele mai importante, economia animalieră, este 

susţinută din plin prin date rezultate tocmai datorită studiului resturilor de faună, scoase 

la iveală de săpături arheologice. 

Frecvenţele speciilor găsite de noi în materialul osteologic de la Cotu-Copălău, 

alături de alte caracteristici fie morfologice, fie de altă natură, despre are am vorbit mai 

sus, vin să pună clar în evidenţă această economie. 

Se constată foarte uşor că specia cea mai importantă pentru economia staţiunii în 

cauză este cea a taurinelor, locuitorii sitului putând fi numiţi crescători de vite cornute 

mari. 

Taurinele, se ştie, sunt polivalente. Ţinerea lor, a adulţilor şi maturilor (am văzut 

că sacrificarea tineretului este aproape nulă), duce către două opţiuni: pe de o parte, prin 

femele, se obţine lapte (ca atare şi transformat în varii produse) iar pe de alta, prin 

castraţi, se stabilesc „motoare” animale cu caracter multiplu – tracţiune pe roţi, mai ales, 

dar şi alte felurite funcţionalităţi de acest tip. De asemenea, prin sacrificare atât femelele 

cât şi castraţii (amintim din nou că sacrificarea se executa la maturitate şi chiar ca 

indivizi ajunşi la bătrâneţe, când nu mai puteau fi productivi), dacă vom considera 

acoperirea necesităţilor de proteine animale şi în mică măsură chiar grăsime animală, 

mai ales smântână şi unt, constatăm că taurinele acopereau până la aproximativ 65% din 

necesităţi. 

Într-un fel, tot polivalent este şi calul, a doua specie ca frecvenţă, „motor” 

animal prin excelenţă, sub multiple aspecte (caii „de elită” erau folosiţi pentru călărie în 

mod obişnuit, dar desigur şi în lupte); erau oare caii întrebuinţaţi şi la tipul de tracţiune 

pentru a fi înhămaţi la aratrul primitiv?, sau acest lucru îl făceau doar castraţii de taurine 

(boii), sau, eventual, chiar şi unii şi alţii. Este clar, de asemenea, dat fiind modul în care 

sunt tăiate şi sparte resturile osoase ale acestei specii că şi carnea ei era precis 

consumată în alimentaţie (se observă şi aici nesacrificarea tineretului). Astfel, circa 20% 

din necesităţile de proteine animale erau furnizate de către cal. 

Urmează, la o distanţă considerabilă însă, porcinele şi ovinele. Primele sunt 

monovalente, folosite doar ca producătoare de carne dar şi de grăsime (mai fluidă decât 

cea de la taurine, şi deci cu valenţe mai mari), iar secundele dau şi ele atât lapte cât şi 

lână, iar prin sacrificare, mai ales carne, fiind astfel oarecum polivalente. Cele două 

specii împreună nu acoperă mai mult decât 5% din necesarul de proteine animale 

necesare locuitorilor sitului. Oare frecvenţa foarte scăzută a ovinelor arată că nu se prea 

folosea lâna, ci probabil mai mult fibre de origine vegetală? 

Pe lângă ocupaţia de creştere a mamiferelor domestice, ce contribuiau din plin la 

asigurarea hranei locuitorilor din aşezare (excluzând câinele), dar având şi alte varii 

întrebuinţări, trebuie să ne oprim şi la o a doua ocupaţie, arhaică, de altfel, pentru 

societatea umană, dar exercitată din plin şi în cadrul sitului de la Cotu-Copălău şi anume 

vânătoarea sălbăticiunilor. Trebuie avut în vedere că, cu excepţia lupului, toate celelalte 

specii (inclusiv ursul) sunt comestibile şi ele ar contribui cam cu 10% la acoperirea 



67


68 


necesităţilor de proteine animale şi cu mult mai puţin pentru grăsimea necesară 

locuitorilor. Ponderea lor, cu o frecvenţă de circa 10% din fragmente dar cu 20% din 

indivizi prezumaţi (cifrele în acest din urmă caz sunt cam umflate datorită faptului că 

trei dintre speciile sălbatice au doar un singur rest la care se socoteşte implicit câte un 

individ), este într-adevăr cam ridicată, dar asemănătoare totuşi, cu cea şi din alte aşezări 

geto-dace. 

Trebuie să menţionăm că sacrificarea sau/şi vânarea mamiferelor, pe lângă 

faptul că sunt producătoare de hrană mai aduc şi alte produse animaliere necesare 

societăţii omeneşti, care sunt de altfel din plin exploatate; este destul să enumerăm piei 

şi blană, coarne, dinţi, oase ca atare, dar şi produse moi diverse, care putrezesc şi nu mai 

sunt găsite între resturile faunistice evidenţiate de către arheologi. 

Trebuie să ne oprim, la sfârşit, asupra unui alt aspect al importanţei 

arheozoologiei şi anume acel de a creiona, considerând particularităţile etoecologice ale 

speciilor de mamifere găsite şi chiar a frecvenţei lor, caracteristicile ambientale în care 

s-a desfăşurat activitatea locuitorilor aşezării de la Cotu-Copălău, ştiut fiind că mediul 

geografic are, mai ales pentru civilizaţiile vechi, un rol de prim ordin. 

Situl de la Cotu, comuna Copălău se găseşte situat în partea sud-vestică a 

formaţiunii geografice denumită Câmpia de NE a Moldovei, care are o altitudine la 

nivelul de bază a aşezării, destul de joasă, zona sitului făcând parte din bazinul pârâului 

Miletin. Aproape, către apus, apare un abrupt care desparte împrejurimile aşezării de 

porţiunea estică a Podişului Sucevei, mai înalt. 

La nivelul aşezării, actualmente se găseşte un peisaj, în mare măsură cu o 

vegetaţie antropizată, alcătuit, mai cu seamă, din diverse culturi agricole şi de pajişti 

secundare mezoxerofile. Pe înălţimile dinspre vest există însă şi păduri destul de întinse 

formate din stejărişuri, la care se alătură şi alte specii lemnoase de foioase. Acum mai 

bine de două mii de ani, pădurile ce alcătuiesc biocenoza cunoscută cu numele de 

Quercetum mixtum, erau cu mult mai întinse ocupând şi înălţimile din vestul bazinului 

pârâului Miletin, încât speciile sălbatice din ecosistemul de pădure (cerbul, mistreţul, 

ursul) erau la ele acasă. Chiar şi speciile domestice, mai ales taurinele şi porcinele trăiau 

în largul lor în acest mediu păduros. Clima, datorită mediului forestier foarte întins, era 

mai dulce, mai umedă şi nu existau atât de mari diferenţe de temperatură între 

anotimpuri ca actualmente. Locuitorii sitului aveau la dispoziţie lemnul necesar 

economiei lor destul de diversificată, iar pădurea se refăcea, în timp, de la sine. 

IV 





Tabelul nr. 1 

I. Mamifere domestice – Tabele cu măsurători (în mm) 

Specia / segment Bos taurus Ovicaprinae Sus Equus caballus 

osos 

domesticus 

nr var M nr var nr var nr var M 

M 3 lungime 4 27-28 27,50 1 16 1 40 

M3 lungime 7 32-36 34,00 1 22 1 (53) 

Lung. Simfizei 

HUMERUS 

1 (56) 1 93 

Lărg.epif.inf 2 68; 72 1 40 2 73;76 

Lărg.supr.art 

RADIUS 

2 64;68 1 33 2 68;70 

Lărg.epif.sup 4 62-73 66,25 

Lărg.supr.art 4 58-66 62,25 

Lărg.epif.inf 4 48-60 53,52 3 67-75 71,33 


COXAL 

3 56-64 60,66 

Diam acetab. 

FEMUR 

1 23 1 65 

Lărg.epif.inf 

TIBIA 

1 71 

Lărg.epif.sup 1 76 

Lărg.epif.inf 6 51-60 55,50 


ASTRAGAL 

6 45-49 1 67 

Lung.max 7 55-63 59,85 3 54-64 60,00 

Lărg.trochlee inf 7 36-40 38,28 

Diam.ant-post 

CALCANEU 

3 60-60 60,00 

Lung.max 1 112 

Lărg.max 

CENTROTARS 

1 36 

Lărg.max 

METACARP 

2 44;53 

Lărg.epif.sup 8 43-56 48,50 1 50 


METATARS 

7 46-60 53,14 

Lărg.epif.sup 3 43-51 46,33 


METAPODAL 

3 44-60 53,66 

Lărg.epif.inf 2 48;50 



69


70 


Tabelul nr. 2 

Metapodale relativ întregi 

Segment osos / specia Bos taurus Equus caballus 

Metacarp Metatars Metacarp 

Lungime maximă 162 167 180 237 

Lungime laterală (K) 230 

Lărgime epifiză sup. 54 49 44 57 

Lărgime epifiză inf - 56 - 48 

Lărgime minimă diafiză 32 34 25 37 

Indice I 33,35 29,43 24,44 - 

Indice II - 33,53 - - 

Indice III (gracilitate) 19,75 20,35 13,88 15,61 

Sex Mascul Mascul Castrat? 

Înălţimea la greabăn 1025 1057 990 1474 

Tabelul nr. 3 

Equus caballus - falanga I 

1 2 3 4 

Lungime maximă 72 82 83 83 

Lărgime epifiză sup. 47 47 52 58 

Lărgime epifiză inf 42 44 46 52 

Lărgime supr.art.inf 40 40 42 56 

Lărgime minimă diafiză 33 34 35 38 

Indice gracilitate 45,83 41,46 42,16 45,78 

Indicele epifizei sup. 65,27 57,31 62,65 69,87 





Tabelul nr. 4 

II. Mamifere sălbatice – Tabele cu măsurători (în mm) 

Specia / segment 

osos 

Cervus elaphus Sus ferus 

Nr var nr var 

M 3 lungime 1 40 

M3 lungime 

OMOPLAT 

1 49 

Lung .cap artic. 1 55 

Lung .supr.artic 

Lărg.supr.artic. 

1 45 

Lărg .min.gât 

HUMERUS 

1 45 

Lărg.epif.inf 1 58 


RADIUS 

1 48 

Lărg.epif.sup 1 (47) 

Diam. ant-post 

ASTRAGAL 

1 37 

Lung.max 1 54 

Lărg.trochlee inf 

CALCANEU 

1 35 

Lung.max 1 109 

Lărg.max 

FALANGA I 

1 (28) 

Lărg.max 2 58;59 

Lărg.epif.sup 2 22;23 

Lărg.min.diaf 2 19;20 

Indice gracilitate 2 32,75; 33,89 



71


SPECIA 

co 

arn 

e 

neu 

roc 

ran 

iu 

Cotu, Copălău - repartiţia pe segmente osoase ale resturilor speciilor de mamifere determiante 

spl 

ah 

no 

cra 

niu 

ma 

xil 

ar 

su 

p 

din 

ti 

su 

p 

ma 

ndi 

bul 

e 

din 

ti 

inf 

hio 

id 

ver 

teb 

re 

coa 

ste 

ste 

rn 

sca 

pul 

a 

hu 

me 

rus 

rad 

ius 

Bos taurus 2 1 54 12 34 18 3 2 18 19 6 2 35 7 10 1 12 10 16 3 1 26 5 14 2 

1 

Sus scrofa 

domesticus 

1 4 1 1 1 2 1 

Oovicaprine 3 4 1 1 

9 

Equus caballus 1 11 1 26 3 3 11 3 1 1 3 3 4 5 1 1 1 7 6 3 

1 

1 

97 

Canis familiaris 1 1 1 

3 

Cervus elaphus 1 1 1 1 2 2 3 2 2 2 2 1 3 2 2 4 3 3 1 

Sus scrofa ferus 1 2 2 1 2 2 

Bos primigenius 1 

?Canis lupus 1 

Ursus arctos 1 

TOTAL 

cu 

bit 

us 

car 

p 

me 

tac 

arp 



cox 

al 

fe 

mu 

r 

rot 

ula 

tibi 

a 

per 

on 

eu 

cal 

ca 

ne 

u 

ast 

rag 

al 

ce 

ntr 

ota 

rs 

alt 

e 

oas 

e 

tar 

s 

me 

tat 

ars 

me 

tap 

od 

ale 

fala 

nga 

I 

falanga II 

falanga III 

sesamoide 

total 

38 

10 

1 

1 

1 

485 

314 

11

arheologie www.cetateadescaun.ro 


2012 



73


L'HABITAT GÉTIQUE FORTIFIÉ DE COTU - COPĂLĂU 

- Résumé - 

I. Notes préliminaires. L'habitat gétique fortifié de Cotu (la commune Copălău, 

département de Botoşani) a été identifié en 1973 et sa recherche s'est déroulée le long de cinq 

campagnes de fouilles archéologiques dont les résultats ont constitué l'objet de plusiers rapports 

de fouilles ou études (voir la note de la page 11). 

L'habitat se trouve à la limite de Câmpia Moldovei et de Podişul Sucevei, sur un 

sommet dominant (23,30 m altitude absolue), qui appartient au plateau et qui est plus haut que 

l’herbage de Miletin de presque 130 m; son emplacement offre un large horizon visuel vers 

Câmpia Moldovei. Le sommet sur lequel se trouve l’habitat gétique est appelé par les 

autochtones “Poiana Costăchel” (selon le nom d’un propriétaire foncier, qui a eu son manoir à 

cet endroit-ci) et se présente sous la forme d’un plateau triangulaire, avec deux côtés marqués 

par des pentes très abruptes, peu accessibles; il s’agit, donc, des éléments favorables à une 

défense naturelle. Les seuls chemins d’accéder sur le plateau se trouvent soit sur le côté sud, soit 

sur le sommet du triangle formé par le plateau; celui-ci se trouve dans le nord de l’hauteur, où 

on peut distinguer une crête étroite de seulement trois-quatre mètres, avec les côtés escarpés; 

cette crête a été barrée par un fossé et un vallum; d’ailleurs, les constructeurs de la fortification 

ont édifié, aussi, un fossé et un vallum sur le côté sud. 

La surface de l’enceinte fortifiée a été utilisée pendant les derniérs deux siècles 

comme terrain arable; après 1960, cette surface, ainsi que l’Est et l’Ouest de l’habitat ont été 

boisés. Cela a entraîné des modifications de l’ancien paysage, des dérangements et même la 

destruction de quelques complexes d’habitation. Seulement une petite surface du sud-ouest de 

l’habitat n’a pas été couverte par le bois; c’est justement dans cette région que se sont 

concentrées nos recherches. 

II. La description des fouilles. Le terrain couvert d’une forêt jeune et touffue n’a pas 

permis l’exécution des fouilles systématiques, qui comprennent des surfaces amples. Tracer des 

sections de dimensions variables, voilà l’unique possibilité; d’ailleurs, ces sections ont été 

executées en fonction de la végétation arboricole. On a pu effectuer une investigation plus 

ample seulement dans le sud-ouest de l’habitat; dans cette zone-là, maintenant se trouve une 

clairière, avec quelques arbres dissipés. On a découvert à cet-endroit le plus grand nombre de 

complexes d’habitation. En ce qui concerne le reste de l’habitat, nos fouilles se sont concentrées 

dans des espaces tant soit peu libres et ont essayé de couvrir, dans la limite des possibilités, 

presque chaque zone de celui-ci. 

Pendant les cinq campagnes de fouilles systématiques, on a investigué une surface 

d’approximatif 2000 mètres carrés, ce qui représente à peine 2,85 % de l’aire de l’enceinte, qui 

comprend 7 hectares; ce pourcent n’est pas, évidemment, satisfaisant, mais, on n’a pas des 

possibilités réelles de l’accroître d’une manière substantielle. 

Ainsi, le long des cinq campagnes, on a fouillé 45 sections, de dimensions différentes, 

38 sur la surface de l’enceinte et là où, il a été nécessaire et les conditions ont été favorables, on 

a creusé 23 cassettes adjacentes. Autres sept sections ont visé l’étude des éléments constitutifs 

des fortifications. 

En ce qui concerne la situation stratigraphique de Cotu, on distingue deux zones. La 

première se recontre sur la petite surface qui n’est pas boisée, sur le côté sud-ouest, où les 

labours répétés, mécanisés ont modifié la structure du sol et ont détruit, aussi, une série 

d’habitations. En ce qui concerne la reste du territoire de l’habitat, la couche végétale actuelle, 

parfois très mince, se trouve directement sur le sol jaune; on peut distinguer une couche de 

culture proprement-dite aux alentours des habitations; celle-ci forme dans les profils des 

lentilles qui se présentent sous la forme d’un sol noir-compact. 




74 


Les vestiges découverts à Cotu appartiennent à plusieurs époques, mais le matériel 

archéologique le plus concluant et le plus important du point de vue quantitatif appartient à 

l’habitation gétique. Celle-ci est représentée par 15 habitations et trois fosses. 

Les habitations gétiques peuvent être classifiées en deux types: de surface et demienfouies. 

On a observé que les premières, d’ailleurs majoritaires (13), avaient le plancher en 

terre piétinée, un peu plus basse que l’ancien niveau d’habitation. Les destructions provoquées 

par les labours répétés, ainsi que la présence de quelques arbres ont permis l’appréciation 

approximative du contour et des dimensions de certaines habitations; pourtant malgré cela, leur 

forme rectangulaire a été évidente. Les habitations profondes avaient soit une forme 

rectangulaire (L 15), soit une ronde (L 9). 

On n’a surpris à aucune des habitations de Cotu les fosses des pieux ou les traces des 

poutres qui soutenaient leur structure et leur toit. Le bois, illustré par les traces massives de 

charbon, surpris seulement en quelques habitations, les verges et la terre glaise ont constitué les 

matériaux de construction. On n’a pas utilisé, la pierre parce que celle-ci manque de la zone 

étudiée. On a supposé que leur structure se basait sur des solives en bois disposées 

horizontalement, directement sur l’ancien niveau d’habitation; sur ces poutres devaient 

s’appuyer les murs et les toits réalisés en matériaux légers; cette conclusion se base sur le fait 

qu’on n’a pas observé les fosses pour les piliers. On peut supposer que les poutres horizontales 

ont souffert ensuite un processus lent de dégradation, sans laisser des traces visibles. 

Plus difficile est l’identification du système constructif de L 9, de forme ronde, sans 

traces de pieux. On peut supposer que sur les murs arrondis, constitués d’un réseau tressé de 

verges grosses s’appuyait le toit conique soutenu par des chevrons qui se rencontraient au 

sommet; une série d’habitations daces de plus tard et même des constructions paysannes de nos 

jours présentent un système pareil de réalisation. 

On a découvert des âtres (ou leurs traces) en seulement sept habitations. Le manque 

des âtres dans les autres habitations peut s’expliquer de la manière suivante: certaines 

habitations n’ont pas été découvertes intégralement ou les labours les ont détruit. Dans la 

majorité des cas, les âtres étaient placés vers le nord, le nord-ouest ou le sud-ouest des 

habitations. Tout en tenant compte de l’emplacement des âtres, on pourrait déduire que les 

portes se trouvaient dans la partie opposée. On a identifié deux types d’âtres: uns composés d’un 

collage simple en argile et d’autres, dont le contour ovale était délimité par des pierres. 

On a découvert à Cotu trois fosses, ayant des formes et des profondeurs différentes. 

Leurs inventaires ne suggèrent pas leur utilisation. 

Comme on vient de mentionner dans les paragraphes ci-dessous, les fouilles de Cotu 

ont été contraintes se dérouler sur des espaces limités. La dispersion de nos sections peut 

sembler, à un premier coup d’oeil, désordonnée, mais cet éparpillement des surfaces 

recherchées a visé l’investigation de plusieurs zones différentes. 

Après avoir fait des précisions concernant les complexes archéologiques (habitations, 

fosses), on a suivi du point de vue quantitatif la dispersion du matériel mobile (céramique, 

autres objets). De cette manière, on a pu identifier la disposition sur le terrain des vestiges 

gétiques. En ce sens, on a précisé pour chaque section non seulement les complexes 

d’habitation, mais aussi le nombre des pièces trouvées sur la surface respective. De cette 

manière, on croit qu’on peut identifier approximativement les zones habitées plus intensément, 

ainsi que celles restées libres, où les vestiges archéologiques sont insignifiants ou même 

manquent. Tout en suivant d’une façon constante la quantité de céramique trouvée en chaque 

section, on a constaté que la présence d’un nombre plus grand ou plus petit de fragments est en 

liaison directe avec l’existence des habitations. L’application de cette méthode a relevé 

plusieurs situations qui doivent être interprétées distinctement. 

Les sections avec un riche matériel archéologique sont celles qui ont intersecté les 

complexes d’habitation. Par exemple, S 7 avec 318 fragments ou S 35 avec 296 fragments 

céramiques ont surpris L 3, respectivent L 13 et L 14. 

Mais on a identifié, aussi, des sections qui ont fourni une quantité appréciable de 

matériel archéologique et dans lesquelles on n’a pas trouvé des habitations. C’est le cas de S 14 

avec 303 ou de S 18 avec 254 fragments céramiques. Il est vraisemblable de supposer qu’à 

droite ou à gauche existaient de tels vestiges, mais ils n’ont pas été surpris par nos fouilles. 




Résumé 75 

La dispersion du matériel sur des autres surfaces se présente d’une manière totalement 

différente. Ainsi, S 27 (1 fragment) et S 33 (5 fragments céramiques) comprennent des traces 

insignifiantes. En échange, S 26, S 28, S 34, S 36, S 43 et S 44 sont complétement manquées de 

matériel archéologique. Toutes ces surfaces se placent exclusivement au sud-est de la 

fortification; elles contournent une zone laissée libre intentionnellement; peut-être que celle-ci 

était impropre à l’habitation ou était destinée à l’hébergement des animaux. 

Pratiquement, selon le plan général des fouilles, l’habitat gétique se concentre dans le 

sud-ouest du plateau, où on a surpris 14 habitations et deux fosses. Évidemment, selon la 

densité des habitations dans cet espace et selon la fréquence de la céramique trouvée dans les 

sections, il est fort probable que leur nombre soit beaucoup plus grand, d’environ 30. 

Une autre zone habitée se trouvait dans le nord-est du plateau, où on a découvert 

seulement une habitation et une fosse; malheureusement, cette zone n’a pas pu être recherchée 

plus intensément et on n’a aucune possibilité d’apprécier la densité de ces complexes. En tout 

cas, il semble qu’entre ce secteur et celui de sud-ouest avait été un autre espace inhabité; S 37 et 

S 38, manquées de dépôts archéologiques suggéreraient justement cette chose. 

Cette disposition de l’habitation dans l’enceinte fortifiée en deux secteurs différents, 

séparés par un espace libre peut conduire à deux hypothèses, toutes les deux avec un degré égal 

de vraisemblance. Ces deux secteurs (ou plusieurs?) reflètent soit des étapes chronologiques 

distinctes, soit des gents différentes qui constituaient la communauté gétique de Cotu. 

Malheureusement, les deux hypothèses, dans l’état actuel de nos recherches ne peuvent pas être 

verifiées, bien qu’on incline vers la deuxième. 

III. La système défensif de la fortification gétique. La forme triangulaire du plateau 

sur lequel se trouve l’habitat de Cotu, plateau borné à droite et à gauche par des pentes abruptes, 

avec des différences de niveau très grandes a favorisé la construction des fortifications. Les 

pentes latérales d’est et d’ouest, de 400 m, respectivement de 350 m ont été consolidées 

probablement seulement avec des simples palissades; on n’a pas trouvé les restes de celles-ci, 

probablement à cause des éboulements de terrain. 

En échange, les deux chemins d’accès plus faciles, l’un au nord et l’autre sur le côté 

sud, ont été intensément fortifiés. Au nord, sur le sommet triangulaire du plateau se distingue 

encore le vallum dont la hauteur actuelle ne dépasse pas un mètre; mais sa base a une épaisseur 

de 12 m. Devant le vallum se trouve le fossé de défense avec un profil triangulaire-arrondi avec 

une profondeur de 3 m, mesurée de l’ancien niveau d’habitation, où son ouverture est de 11 m. 

Le côté sud a été fortifié par un vallum et un fossé adjacent qui a un tracé arrondi, avec 

la base de 450 m sur la corde. À ce point, les éléments défensifs ont été sectionnés par cinq 

surfaces et on a pu observer, surtout en S 5, mais aussi en S 2, deux phases distinctes dans 

l’édification des fortifications. La première phase est représentée seulement par une simple 

palissade, construction qui n’a pas pu répondre aux besoins de défense. En conséquence, dans la 

deuxième phase, les constructeurs, tout en respectant le tracé de l’ancienne palissade, ont élévé 

un vallum en terre, devant lequel ont excavé un fossé. Celui-ci a dans le profil une forme 

trapézoïdale avec le côté supérieur de 10 m et celui inférieur de 1,50 m; sa profondeur mesurée 

de l’ancien niveau d’habitation a 3,50 m. Le vallum a à sa base 10,50 m et son hauteur vis-à-vis 

l’ancien niveau est aujourd’hui de 1,50 m. On souligne le fait qu’à l’édification du vallum, on 

n’a pas utilisé la pierre qui manque de la zone; on n’a utilisé ni le bois; d’ailleurs, ses traces 

n’ont pas apparu dans les fouilles; on a tiré la conclusion que le noyau du vallum a été réalisé 

seulement en argile bien tassée. Dans les surfaces fouillées, on n’a pas surpris encore, 

probablement grâce à des diverses causes, les traces d’une palissade qui aurait été construite sur 

la crête du vallum. 

On peut reconstituer l’efficacité des lignes défensives de Cotu selon la différence de 

niveau entre le fond du fossé et la cime du vallum, qui, maintenant, mésure cinq mètres, mais il 

ne faut pas obblier, que la structure de vallum a favorisé son aplatissement. À cette différence, 

biensûr, plus grande à cet époque-là, s’ajouterait la palissade; donc, les fortifications de Cotu 

étaient impréssionantes, difficiles à conquérir pour les possibilités offensives de l’époque. 

IV. L’inventaire de l’habitat. L’habitat de Cotu se caractérise par un inventaire varié; 

malheureusement, à l’exception de la céramique, les autres catégories typologiques sont 

représentées par un nombre restreint de pièces. 




76 


L’abondance de la céramique est impréssionante: seulement pendant la campagne 

2003-2004, on a trouvé plus de 9700 fragments, mais son émiettement excesif à la suite des 

travaux agricoles nous a empêché d’établir des rapports entre la pâte des vaisseaux et leur 

formes, entre celles-ci et le décor. Comme dans tous les habitats de l’époque, on a découvert de 

la céramique gétique travaillée à la main et à la roue, mais aussi de la céramique importée. La 

céramique travaillée à la main est majoritaire, représentant approximativement 98%. 

La pâte des vases, ainsi que leurs formes se rencontrent à tous les monuments de 

l’époque. En ce qui concerne les dernières, on mentionne qu’on a trouvé des amphores, des 

vases en forme de cloche, des vases-pot, des tasses, des écuelles et des bols, des poêles, des 

plateaux et des égouttoirs. Biensûr, la fréquence de ces formes est différente. Le décor plastique 

ou en relief (le cordon alvéolaire et les proéminences) domine; le décor profond (des rangées 

d’alvéoles, la cannelure et les impressions obliques) est plus rare, pendant que l’incision 

manque. On a observé que les vases en pâte couleur brique sont plus souvent ornementés (80% 

des fragments décorés) à l’encontre de la céramique foncée, ayant des nuances grisâtres-noires. 

Les vases qui imitent des formes grecques sont travaillés à la main et sont réalisés 

surtout selon les vases de type lekane. Dans la catégorie des imitations, on peut encadrer aussi, 

les fragments de bols avec une cannelure sous le bord invasé, fini par un rebord aigu. 

Comme partout, la céramique travaillée à la roue, est réduite du point de vue 

quantitatif; à Cotu, elle représente sous 1% du total. Malheureusement, on n’a pas des fragments 

significatif qui illustrent un répertoire varié de formes, à l’exception de quelques pots et des 

anses en bande large de quelques tasses. 

La céramique d’importation du monde grec comprend des vases de luxe (deux 

fragments d’un kantharos avec firnis noir, daté le IV-e siècle av. J.-C.) et une quantité plus 

grande de fragments d’amphores. Celles-ci appartiennent aux centres suivants, tout en 

respectant l’ordre de leur fréquence: Thassos (25,6%), Sinope (23%), Chios (10,2%), Mende 

(8,9%), Heracleea Pontica (7,6%), Rhodos (3,8%) et Cnidos (1,2%). 

Non seulement la céramique d’importation, mais aussi certaines formes céramiques 

travaillées à la main (les vases en forme de cloche, les imitations selon les vases de type lekane, 

ainsi que quelques types de bols ou d’écuelles) nous ofrent des informations sur l’encadrement 

chronologique de l’habitat de Cotu; les formes qu’on vient d’énumérer sont datées entre le V-e 

et le III-e siècle av. J.-C. 

À Cotu, on a découvert des outils (plusieurs couteaux, une petite pelle à nettoyer le 

versoir et une serpe en fer), des armes (deux pointes de flèches en bronze, avec trois ailettes et 

douille courte) ou des objets de parure (un bracelet en fer ayant les têtes ouvertes et une pièce 

ajourée en tôle de bronze). 

On a découvert, aussi, d’autres objets, desquels on mentionne deux creusets 

fragmentaires en terre cuite, plusieurs instruments à affiler les faux en pierre, deux embauchoirs 

(instruments servant à lustrer), dont un confectionné d’une anse d’amphore de Cnidos et 39 

fusaïoles de forme différentes. Biensûr, tous ces objets illustrent la diversité des activités 

productives pratiquées dans l’habitat de Cotu. Une série de perles ou pendentifs qui ont eu le 

rôle d’objets de parure a été confectionnée en terre glaise brûlée; on remarque un pendentif 

réalisé d’un fragment d’amphore de Thassos. 

Finalement, on veut mentionner la découverte de plusieurs pièces de culte. De cellesci, 

se détachent cinq figurines anthropomorphes, les plus typiques étant celles découvertes en L 

15. On peut encadrer, aussi, dans cette catégorie une série d’objets en terre cuite, de petites 

dimensions qui ne présentent pas des détails anatomiques humains. Ces pièces se présentent 

sous la forme de rouleaux ou de sphères et des exemplaires semblables ont été trouvés dans des 

autres habitats. Associées à ce qu’on a appelé “des trousses magiques”, elles ont été rendues 

connexes, tout comme les figurines anthropomorphes, à des pratiques cultuelles. Une “cliquette” 

et plusieurs vases en miniature ont les même significations. Il faut souligner le fait que de telles 

pièces ont été découvertes seulement en six habitations des 15 recherchées à Cotu, mais on ne 

peut pas préciser la cause de cette répartition inégale. 

V. La chronologie des découvertes. On peut aborder plusieurs aspects lorsqu’on 

discute la chronologie des vestiges de Cotu. Le premier concerne la datation des complexes 

d’habitation les uns en rapport avec les autres, le deuxième se rapporte aux possibilités d’établir 




Résumé 77 

une synchronisation entre ces complexes et les deux phases d’édification des fortifications et 

finalement, le troisième se réfère à l’encadrement chronologique des découvertes en ensemble. 

En ce qui concerne les premiers deux aspects, on souligne le fait que nos observations, 

ainsi que les matériaux archéologiques dont on dispose ne permettent pas de nuancer de telles 

précisions. 

L’encadrement chronologique de l’habitat, tenant compte de toute une série de formes 

céramiques typiques, travaillées à la main, des amphores importées, ainsi que des deux pointes 

de flèches en bronze nous indique le fait que l’habitat de Cotu inscrit son existence dans un 

large intervalle temporel: le milieu du V-ème siècle et la fin du III-ème siècle av. J.-C. Un tel 

encadrement chronologique n’est pas une exception; il est général pour la majorité des 

monuments de ce genre à l’est des Carpates et même pour des espaces plus larges. 

VI. Conclusions historiques. L’habitat fortifié de Cotu, selon le système constructif 

des fortifications, des habitations, et surtout selon le matériel archéologique découvert s’inscrit 

parmi les plus de centième habitats similaires identifiés entre les Carpates et le Dniestr attribués 

aux Gètes, qui sont mentionnés de plus en plus souvent dans les sources historiques littéraires 

comme habitants constants de cet espace. 

La fortification de Cotu est placée dans un milieu écologique favorable, à la limite de 

Podişul Sucevei et Câmpia Moldovei, mais dans un endroit stratégique bien choisi. L’apparition 

de tels habitats est en principal, une conséquence du progrès de la société gétique de la nécessité 

d’une aristocratie riche et guerrière qui devait manifester son pouvoir. Les enceintes appartenant 

à des fortifications semblables, comme celle de Cotu, ont été relativement bien peuplées. On y a 

observé que l’habitation était disposée en deux “quartiers”, qui pourraient refléter deux clans 

distincts, pendant que le reste de l’espace libre était probablement destiné à l’hébergement des 

animaux. Biensûr, le cas échéant, dans cet espace pouvaient se réfugier les habitants des 

établissements ouverts des alentours. 

Les dimenssions des surfaces occupées par les fortifications étaient en liaison directe 

avec le potentiel démographique, qui a été différent d’un cas à l’autre; cela explique leurs 

surfaces différentes. Selon la méthodologie qui a contourné quelques estimations concernant le 

nombre des habitans de tels établissements de Moldova, on apprécie qu’à Cotu, qui a une 

surface de 7 hectares, pourraient exister 27-30 habitations, avec un nombre de 150 habitants 

permanents; en cas de dangers, l’établissement pouvait abriter presque 4000 gens; les chiffres 

énnoncées semblent être raisonables. 

Tenant compte de l’existence des plus de 100 habitats fortifiés dans l’espace carpatodnistrien, 

on ne peut pas s’imaginer que chacun de ceux-ci représente le siège d’une autorité 

indépendante. Le groupe des établissements fortifiés suggérerait l’existence des centres 

puissants aux alentours desquels gravitaient des autres, auxquels s’ajoutaient ceux ouverts, plus 

nombreux. Faute de détails topographiques, on ne peut pas soupçonner la situation de l’habitat 

de Cotu. 

On croit que le rôle des fortifications a été multifonctionel, conséquence de l’évolution 

de la société gétique vers de nouvelles formes d’organisation de l’espace habité. Le phénomène 

est général dans une aire très large, dans laquelle se manifeste une culture originelle et 

profondément unitaire. Parmi les facteurs qui ont influencé le progrès de la société gétique et la 

réalisation de son unité culturelle, se trouve, aussi, l’influence grecque manifestée partout, fait 

démontré, d’ailleurs, par les fragments céramiques de Cotu. La quantité réduite d’amphores de 

cet établissement, tout comme dans des autres, placés dans des endroits où manquent les eaux 

importants et dans lesquels le pourcentage des fragments d’amphores est réduit (sous 1%), est 

due probablement au fait que leur transport terrestre présentait des difficultés majeures. 

L’établissement de Cotu s’inscrit du point de vue chronologique dans les même 

limites que la majorité des monuments similaires de l’espace carpato-dnistrien. Comme on vient 

de souligner, les débuts de l’habitation de Cotu peuvent être placés dans la deuxième moitié du 

V-ème siècle et sa fin le long de la seconde moitié du III-ème siècle av. J.-C. Si sur la nécessité 

de l’édification et de l’existence de ces monuments, on a pu formuler toute une série d’opinions 

avec un degré acceptable de vraisemblance, en ce qui concerne les causes et les conditions de 

l’abandon et de la destruction des habitats fortifiés, on ne peut pas émettre que des hypothèses 

vagues. On pense que le facteur extérieur n’a pas joué un rôle essentiel. 




78 


On est convaincu que la recherche de l’établissement gétique de Cotu, malgré ses 

limites, a apporté une contribution modeste à l’étude de ce genre de monuments, ayant une 

importance majeure pour la civilisation gétique. 

VII. Étude archéozoologique sur les restes fauniques. Il y a 10 espèces des 

mammifères, 5 domestiques et 5 sauvages (voir le tableau avec la répartition des restes et celui 

des fréquences des espèces). On fait une étude morphoscopique et biométrique de chaque 

espèce (voir les tableaux 1-4 avec les mensurations). Ensuite, on discute sur l’importance 

économique de chaque espèce et on résume les caractéristiques de l’ économie animalère des 

habitants du site. Finalement on estime l’environnement de jadis. 

EXPLICATIONS DES FIGURES 

Traduit par VIOLETA-ANCA EPURE 

Fig. 1. L'emplacement topographique de l'habitat fortifié de Cotu. 

Fig. 2. Cotu - Copălău. Le plateau de la fortification vers “Creasta Cocoşului”. 

Fig. 3. Cotu - Copălău. Aspect de fouille archéologique. 

Fig. 4. Cotu - Copălău. Tasse qui peut être reconstituée, trouvé in situ. 

Fig. 5. Cotu - Copălău. Le contour de L 9. 

Fig. 6. Cotu - Copălău. Quelques pièces représentatives énéolithiques, des III-e - IV-e 

siècles av. J.-C. et de l’époque moderne. 

Fig. 7. Cotu - Copălău. Le traces de la palissade de la première phase. 

Fig. 8. Cotu - Copălău. Le vallum du côté sud de la fortification. 

Fig. 9. Cotu - Copălău. Section par le vallum du côté sud de la fortification. 

Fig. 10. Cotu- Copălău. Le fossé et le vallum du côté sud de la fortification. 

Fig. 11. Cotu - Copălău. Bords représentatifs de vases pour provisions. 

Fig. 12. Cotu - Copălău. Types et variantes de vases en forme de cloche. 

Fig. 13. Cotu - Copălău. Types et variantes de vases-pots. 

Fig. 14. Cotu - Copălău. Types de tasses. 

Fig. 15. Cotu - Copălău. Types de bols/d’écuelles. 

Fig. 16. Cotu - Copălău. Types de poêles, de plateaux et d’égouttoirs. 

Fig. 17. Cotu - Copălău. Imitations selon des formes céramiques grecques. 

Fig. 18. Cotu - Copălău. Types de fusaïoles. 




LISTA PRESCURTĂRILOR 

AMM Acta Moldaviae Meridionalis. Anuarul Muzeului Judeţean Vaslui 

ArhMold Arheologia Moldovei, Iaşi 

ArhUkrain Arheologija Ukrajns'koj RSR, vol. II, Kiev, 1971 

CCAR Cronica Cercetărilor Arheologice din România 

CAANT Cercetări Arheologice în Aria Nord-Tracică, Bucureşti 

CCDJ Cultură şi Civilizaţie la Dunărea de Jos, Călăraşi 

CI Cercetări Istorice, Iaşi 

Dacia Dacia. Revue d'archéologie et d'histoire ancienne, Nouvelle Série, 

Bucureşti 

Materiale Materiale şi Cercetări Arheologice 

MemAntiq Memoria Antiquitatis, Piatra Neamţ 

RAJB Al. Păunescu, P. Şadurschi, V. Chirica, Repertoriul Arheologic al 

Judeţului Botoşani, vol. I-II, Bucureşti, 1978 

RAJI V. Chirica, M. Tanasachi, Repertoriul Arheologic al Judeţului Iaşi, vol. I, 

1984; vol. II, 1985, Iaşi 

RMM Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti 

SAA Studia Antiqua et Archaeologica, Iaşi 

SCIV(A) Studii şi Cercetări de Istorie Veche şi (Arheologie), Bucureşti 

The Trancians The Thracian world at the crossroads of civilisations, Bucureşti, 1996 

World 

Thracians and 

circumpontic World 

Gr - Groapă/fosse 

L - Locuinţă/habitation 

S - Secţiune/section 

Thracians and circumpontic World, Proceedings of the Ninth 

International Congress of Thracology, vol. I-III, Chişinău, 2004 




80 


B I B L I O G R A F I E 

Apolzan, 1981 Lucia APOLZAN, Aspecte etnografice de pe platforma Luncanilor - 

complex cu caracter unitar, în "Sargetia", Deva, XV, p. 435-491. 

Arnăut, 2003 Tudor ARNĂUT, Vestigii ale sec. VII-III a. Chr. în spaţiul de la 

răsărit de Carpaţi, Chişinău. 

Banaru, 2004 V. Banaru, Echter Handel oder einfacher Warentausch? 

Űberlegungen zu den Austausch- und Distributionsformen, în 

"Thracians and circumpontic World", vol. II, p. 263-289. 

Bazarciuc, 1980 Violeta BAZARCIUC, Cetatea geto-dacică de la Buneşti (jud. 

Vaslui), în "AMM", II, Vaslui, p. 61-80. 

Băcăuanu, 1968 Vasile BĂCĂUANU, Câmpia Moldovei - Studiu geomorfologic, 

Bucureşti. 

Belotcaci, 2004 Ala BELOTCACI, Spaţiul sacru şi obiectele cu semnificaţie magică 

de la aşezarea getică Hansca "Toloacă", în "Thracians and 

circumpontic Worlad", vol. II, p. 323-331. 

Buzdugan, 1968 Constantin BUZDUGAN, Necropola getică de la Slobozia, în 

"Carpica", I, Bacău, p. 77-94. 

Cârciumaru, 1996 Marin CĂRCIUMARU, Paleobotanica, Iaşi. 

Conovici, 1985 Nicolae CONOVICI, Aşezări fortificate şi centre tribale geto-dacice 

din Muntenia (sec. IV î.e.n. - I e.n.), în "Istros", IV, Brăila, p. 71-88. 

Idem, 1986 IDEM, Repere cronologice pentru datarea unor aşezări geto-dacice, 

în "CCDJ", II, Călăraşi, p. 129-141. 

Crişan, 1969 I. H. CRIŞAN, Ceramica daco-getică cu specială privire la 

Transilvania, Bucureşti. 

Diaconescu, 1994 Maria DIACONESCU, Aşezarea cucuteniană de la Răzima - Copălău, 

judeţul Botoşani, în "Hierasus", Botoşani, IX, p. 125-133. 

Dinu, 1995 Marin DINU, Quelque considérations sur la nécropole tumulaire 

daco-gétique décuverte à Cucuteni (dép. de Iassy), în “SAA”, II, p. 

103-126. 

Florescu, 1971 Adrian C. FLORESCU, Unele consideraţii asupra cetăţilor tracogetice 

(Hallstattiene) din mileniul I î.e.n. de pe teritoriul Moldovei, în 

"CI", NS, Iaşi, II, p. 103-118. 

Idem, 1980 IDEM, Aspecte noi privind fortificaţiile traco-geto-dacice din a doua 

jumătate a mil. I î.e.n. descoperite în Moldova, în "RMM", I, p. 11-18 

Florescu, Raţă, 1969 Adrian C. FLORESCU, Simion RAŢĂ, Complexul de cetăţi tracogetice 

(sec. VI-III î.e.n.) de la Stânceşti-Botoşani, în "Suceava", I, p. 9- 

21. 

Glodariu, 1983 Ion GLODARIU, Arhitectura dacilor, Cluj - Napoca. 

Haheu, 1998 Vasile HAHEU, Cercetări arheologice la cetatea traco-getică Alcedar 

- La Cordon din raionul Şoldăneşti, în "Revista Arheologică", 

Chişinău, 2, p. 111-135. 

Idem, 2003 IDEM, Manifestările etnoculturale la est de Carpaţi în perioada 

hallstattian târzie, în "Interferenţe cultural-cronologice în spaţiul nordpontic", 

Chişinău, p. 220-230. 

Haimovici, 1987 Sergiu HAIMOVICI, Creşterea animalelor la geto-daci (sec. IV î.e.n. 

- sec. I e.n.) din Moldova şi Muntenia, în "Thraco-Dacica", VIII, p. 

Iconomu, 1978-1979 Constantin ICONOMU, Cercetări arheologice din locuirea 

hallstattian târzie de la Curteni-Vaslui, în "CI", NS, Iaşi, IX-X, p. 

177-236. 

Ignat, 1973 Mircea IGNAT, Descoperirile din Laténul timpuriu de la Bosanci 

(jud. Suceava), în "SCIV", 3, p. 533-537. 




Bibliografie 81 

Idem, 1999 IDEM, Dacii liberi din Moldova. Contribuţii arheologice. Necropolele 

de la Podeni şi Zvorâştea, Iaşi 

Idem, 1983 IDEM, Vestigiile geto-dacice de la Zvorâştea şi semnificaţia lor, în 

"Suceava", X, p. 99-108. 

Idem, 2004 IDEM, Cronologia vestigiilor grupului podolo-moldav din Bucovina 

în contextul descoperirilor hallstattiene târzii din spaţiul carpato- 

dunărean, în "R. F. Kaindl i Ukpajns'ka istorična nauka", Vijniţa 

Kašuba, Haheu, Leviţki, Maia KAŠUBA, Vasile HAHEU, Oleg LEVIŢIKI, Vestigii traco- 

2000 

getice pe Nistrul Mijlociu, Bucureşti. 

Levinschi, 2003 Alexandru LEVINSCHI, Limita cronologică superioară a fortificaţiei 

getice din zona Saharna - Rezina, în "Interferenţe cultural-cronologice 

în spaţiul nord-pontic, Chişinău, p. 261-284. 

Mateevici, 2004 Natalia MATEEVICI, Difuzarea amforelor thasiene în spaţiul de 

nord-vest al Pontului Euxin în sec. IV - mijlocul sec. III a. Chr., în 

"Thracians and circumpontic World", vol. II, p. 290-312. 

Meliukova, 1989 A.I. MELIUKOVA, Stepi Evropejskoj Časti SSSR v skifo-sarmatskoe 

vremja. Arheologija SSSR, Moscova 

Moscalu, 1983 Emil MOSCALU, Ceramica traco-getică, Bucureşti. 

Niculiţă, 1977 Ion NICULIŢĂ, Gety IV-III vv. do n. e. v Dnestrovsko-Karpatskih 

zemlijah, Chişinău 

Idem, 2004 IDEM, Thraco - Getica. Studii şi materiale, Chişinău. 

Niculiţă, Banaru, 1997 Ion NICULIŢĂ, Valeriu BANARU, Les importations greques de la 

fortresse gétique de Butuceni, République de Moldavie, în "The 

Thracian World at the crossroads of civilizations", vol. I, Bucureşti, p. 

373-383. 

Palade, 2004 Vasile PALADE, Aşezarea şi necropola de la Bârlad - Valea Seacă, 

Bucureşti. 

Petrescu, Dinu, 1975 Mircea PETRESCU - DÎMBOVIŢA, Marin DINU, Le tresor de 

Băiceni (dép. de Iassy), în "Dacia" N.S., XIX, p. 105-123 

Popovici, Ignat, 1981 Dragomir POPOVICI, Mircea IGNAT, Cercetările arheologice din 

"Cetăţuia" de la Mereşti (com. Vultureşti, jud. Suceava), în "Suceava", 

VIII, p. 545-551. 

Rustoiu, 2002 Valentin VASILIEV, Aurel RUSTOIU, Eduard A. BALAGURI, Călin 

COSMA, Solotvino - "Cetate" (Ucraina Transcarpatică). Aşezările 

din epoca bronzului, a doua vârstă a fierului şi din evul mediu 

timpuriu, Cluj - Napoca. 

Sanie, 1999 Silviu SANIE, Din istoria culturii şi religiei geto-dacilor, ed. a II-a, 

Iaşi. 

Schacht, 1981 Robert M. SCHACHT, Estimating past population trends, în "Annual 

Review Antropology", 10, p. 119-140. 

Simion, 1976 Gavril SIMION, Les Getes de la Dobrudja septentrionale en VII-I er 

s.a. ère, în "Thraco-Dacica", I, p. 143-163. 

Sîrbu, 1979 Valeriu SÎRBU, Consideraţii privind importul amforelor elene şi 

elenistice pe teritoriul României (sec. VI - I î.e.n.), în "Danubius", 

Galaţi, VIII-IX. 

Idem, 1993 IDEM, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea 

geto-dacilor, Galaţi. 

Idem, 1987 IDEM, Figurinele antropomorfe şi zoomorfe traco-geto-dacice din 

prima şi a doua epocă a fierului, în "Istros", V, Brăila, p. 91-157. 

Idem, 1996 IDEM, Dava getică de la Grădiştea (jud. Brăila), I, Brăila. 

Sîrbu, Arnăut, 1995 Valeriu SÎRBU, Tudor ARNĂUT, Incinta fortificată de la Stolniceni, 

r. Hânceşti, Republica Moldova, în "CAAT", I, Bucureşti, p. 378-400. 

Smirnova, 1998 Galina SMIRNOVA, Din nou despre ceramica cenuşie lucrată la 

roată descoperită în siturile scitice timpurii din zona Nistrului 

Mijlociu, în "SCIVA", 1, p. 23-37. 




82 


Şadurschi, 1992 Paul ŞADURSCHI, Necropola getică de la Strahotin-Dângeni, în 

"Materiale - Ploieşti, 1983", Bucureşti, p. 173-185. 

Şadurschi, Băltuţă Paul ŞADURSCHI, Steliana BĂLTUŢĂ, Figurinele antropomorfe la 

geto-daci şi unele ritualuri etno-folclorice la români, în "Symposia 

Thracologica", 6, Piatra Neamţ, 1988, p. 180. 

Şadurschi, Moscalu, 1989 Paul ŞADURSCHI, Emil MOSCALU, O nouă cetate getică 

aparţinând aspectului cultural Canlia la Ibăneşti (judeţul Botoşani), în 

"Hierasus", VII-VIII, Botoşani, p. 183-200. 

Şadurschi, Şovan, 1986 Paul ŞADURSCHI, Octavian Liviu ŞOVAN, Cetatea getică de la 

Cotu - Copălău, în "Hierasus", VI, p. 33-39. 

Idem, 1986 IDEM, Date preliminare privind locuirea geto-dacică din cetatea de 

la Cotu - Copălău în "Symposia Thracologica", 4, Oradea, p. 80. 

Idem, 1989 IDEM, Cetatea getică de la Cotu-Copălău, jud. Botoşani, în 

"Symposia Thracologica", 7, Tulcea, p. 284-285. 

Idem, 1994 IDEM, Aşezarea getică întărită de la Cotu-Copălău, în "ArhMold"., 

XVII, p. 169-181. 

Şovan, Ignat, 2004 Octavian Liviu ŞOVAN, Mircea IGNAT, Cotu, în "CCAR", Cluj- 

Napoca, p. 105-107. 

Tătulea, Vicoveanu, 1973 Corneliu TĂTULEA, Dan VICOVEANU, Depozitul de piese de cult 

de la Poiana, în "CI", IV, p. 143-150. 

Teodor, 1981 Silvia TEODOR, Aşezarea geto-dacică de la Huşi-Corni, în "Thraco- 

Dacica", II, p. 169-195. 

Eadem, 1999 EADEM, Regiunile est-carpatice ale României în secolele V-II î.d. Hr. 

- Consideraţii generale şi repertoriu arheologic, Bucureşti. 

Eadem, 2004 EADEM, Contribuţii la cunoaşterea spaţiului de locuit în aşezările 

geto-dacice, în "Thracians and circumpontic World", Chişinău, vol. II, 

p. 366-369. 

Timoščiuk, 1974 Boris TIMOŠČIUK, Întâlnire cu legenda, Ujgorod. 

Tkakiuk, 1994 Mark TKAKIUK, Manifestări culturale din sec. V-I a. Chr., în 

"Thraco-Dacica", XV, p. 215-256. 

Tufescu, 1977 Victor TUFESCU, Judeţul Botoşani, Bucureşti. 

Vulpe, 1970 Alexandru VULPE, Cercetări arheologice şi interpretări istorice 

privind sec. VII-V a. Chr., în "MemAntiq", II, p. 1115-214. 

Idem, 2001 IDEM, în Istoria românilor, vol. I - Moştenirea timpurilor îndepărtate, 

p. 451-500. 

Zanoci, 1998 Aurel ZANOCI, Fortificaţiile geto-dacice din spaţiul extracarpatic în 

secolele VI-III a. Chr., Bucureşti. 




Agighiol - 41 

Albeşti - 46 

Alcedar - "La Cordon" - 25, 42, 43, 49, 50, 51, 

52 

Apolzan, Lucia - 24 

Arnăut, Tudor - 24, 29, 31, 32, 43, 46, 48-51, 

59 

Avram, Alexandru, 47 

Balcani - 59 

Banaru, V. - 46, 47, 55 

Basarabia - 48, 57 

Basarabi-Şoldăneşti - 41 

Bazarciuc, Veturia - 51 

Băcăuanu, Vasile - 11 

Băiceni - 59 

Băltuţă, Steliana - 24, 51 

Băluşeni - 11 

Bârlad - "Valea Seacă"- 49 

Belotcaci, A. - 51 

Bosanci - 59 

Botoşani - 11, 13, 27 

Bucovina - 57, 58 

Buneşti - 51, 52 

Butuceni - 46, 49, 58, 61 

Buzdugan, Costache - 41 

Carpaţi - 45, 51, 55, 58, 60, 61 

Câmpia Jijiei Superioare - 11 

Câmpia Moldovei - 11, 29 

Câmpia Prutului - 57 

Cârciumaru, Marin - 21, 58 

Chios - 47, 55 

Chişinău - 54 

Cnidos - 47, 49 

Conovici, Nicolae - 55, 59 

Copălău - passim 

Cotnari - 29, 57, 59 

Cotu - passim 

Creasta Cocoşului - 11, 26, 29, 33 

Crişan, Ion-Horaţiu - 37, 43 

Cucuteni - 18, 19, 25, 27, 59 

Curteni - 46 

INDICE GENERAL 



Diaconescu, Maria - 27, 28 

Dobrogea - 59 

Dinu, Marin - 59 

Draxini - "Cânepişte" - 11 

Dunărea – 41, 45, 54, 59, 61 

Florescu, Adrian - 31, 48, 57, 59-61 

Glodariu, Ioan - 24 

Haheu, Vasile - 24, 29, 33, 41, 43, 48, 50-52, 

54, 55, 58 

Haimovici, Sergiu - 58, 63-78 

Hallstatt final/târziu, Ha D - 47, 49, 54, 58 

Hallstatt timpuriu - 41, 58 

Hansca - 41, 51 

Hansca - "Pidaşca" - 51 

Hansca - "Toloacă" - 52 

Heracleea Pontică - 47, 54, 61 

Histria - 45, 61 

Hligeni - 41, 58 

Hunedoara - 24 

Huşi - Corni - 23, 24, 39, 42, 43, 44, 48 

Iaşi - 11, 57 

Ibăneşti - 57 

Iconomu, Constantin - 46 

Ignat, Mircea - 13, 14, 41, 43, 57-59 

Imperiul habsburgic - 28 

Irimia, Mihai - 47 

Jorovlea - 11, 29 

Kašuba, Maia - 29, 33, 41, 43, 48, 51, 54, 55, 

58 

Kuţurub I - 51 

La Tène - 64-66 

Levinschi, Alexandru - 62 

Leviţki, Oleg - 29, 33, 41, 43, 48, 51, 54, 55, 

58 

Lunca - "Morişca" - 11 

Lungu, Vasilica - 47


84 

Marea Neagră - 55 

Mateevici, Natalia - 61 

Mateuţi - 48, 49 

Mănucu-Adameşteanu, Mihaela - 47 

Meliukova - 55 

Mende - 16, 47 

Mereşti - 58 

Miletin - 11, 29, 33, 67 

Moldova - 47, 48 

Monah, Felicia - 21 

Moscalu, Emil - 37, 41, 42, 43, 45, 46, 55, 57 

Muntenia - 59 

Munţii Orăştiei - 24 

Niculiţă, Ion - 41, 46, 47, 51, 59-61 

Nistru - 59, 61 

Olbia - 61 

Opaiţ, Andrei - 47 

Orbeasca de Sus - 46 

Orlovka - Cartal - 24 

Palade, Vasile - 49 

Petrescu-Dîmboviţa, Mircea - 59 

Piciorul Cocoşului - 11, 29 

Pidgirţi - 49 

Podişul Central Moldovenesc - 57 

Podişul Sucevei - 11, 57, 58, 67 

Poiana - 47 

Poiana Costăchel - 11, 12, 27, 28, 29 

Poiana Jorovlea - 11, 12, 29, 33 

Popovici, Dragomir - 58 

Prut - 57, 61 

Raţă, Simion - 31, 48, 57 

Răut - 61 

Rhodos - 47,55 

Ruhotin - 58 

Rustoiu, Aurel - 46, 59, 61 

Aşezarea de la Cotu 

Saharna – 59 

Saharna Mare - 31 

Sanie, Silviu - 51, 52 

Satu Nou - 47 

Scobinţi - 57 

Sfântu Gheorghe - 43 

Simion, Gavril - 59 

Sinope - 47, 54 

Siret - 58 

Sîrbu, Valeriu - 32, 47, 51, 52 

Slobozia-Oneşti - 41 

Solotvino - 46 

Smirnova, Galina - 31, 32, 46, 48 

Stânceşti - 31, 48, 57, 58, 60 

Stolniceni - 31, 32, 62 

Strahotin - 59 

Şadurschi, Paul - 13, 14, 24, 51, 57, 59 

Şovan, Octavian-Liviu - 13, 14 

Tătulea, Corneliu - 52 

Teodor, Silvia - 23, 24, 39, 42, 43, 44, 48, 60 

Thasos - 16, 47, 49, 54, 55, 61 

Timoščiuk, Boris - 57, 58 

Tkakiuk, Mark - 58 

Trohani, George - 43 

Tufescu, Victor - 11, 57, 58 

Tyras - 61 

Ucraina Transcarpatică - 46, 55, 59 

Ursulescu, Nicolae - 58 

Vânători - 58 

Vicoveanu, Dan - 52 

Victoria-Stăuceni - 57 

Vulpe, Alexandru - 59, 62 

Zanoci, Aurel - 29, 48-50, 57, 59, 61 

Zimnicea - 41, 51 

Zopyrion - 62 

Zvorâştea - 41, 43 




EXPLICAŢIA PANŞELOR EXPLICATION DES PLANCHES 

Pl. 1. 1 - Chirpicul şi materialul arheologic 

împrăştiat aparţinând L 10; 2 - Limita estică 

a şanţului şi valului. 

Pl. 2. Aspecte de săpătură: 1 - Conturul L 9; 

2. Valul de pământ şi şanţul adiacent din 

zona estică a fortificaţiei, cu poarta de 

intrare. 

Pl. 3. Elemente ale fortificaţiei: 1 - Limita 

estică a şanţului şi valului; 2 - Limita 

vestică. 

Pl. 4. Vestigiile unor locuinţe: 1. împrăştierea 

de chirpic aparţinând L 17 

(cucuteniană); 2 - Vestigiile unor locuinţe: 

L 15 (getică), în dreapta şi L 19 

(cucuteniană), în stânga. 

Pl. 5. 1,5 - Fusaiole, 4,6-13 - fragmente 

ceramice, 2 - disc miniatural de lut, 

descoperite în L 1; 3 - fragment de pipă din 

stratul de cultură (1-3 = 1/1; 5 = 1/2; 4,6-13 

= 1/4). 

Pl. 6. 1-2 - Ceramică din L 1; 7-8 din L 2; 

10-13 din L 3; 3-4,6 - fusaiole şi 5 - 

"zornăitoare" din L 2 (1-2,7-11 = 1/4; 3-6, 

12-13 = 1/2). 

Pl. 7. 1,3 - Ceramică getică lucrată cu mâna, 

5 - lucrată cu roata, din pastă fină, cenuşie, 

2 - toartă de amforă, 4 - fusaiolă, 

descoperite în L 3; 6-9 - piese cu 

semnificaţii cultice, 10-12 - fusaiole, 14 - 

cute, găsite în L 4 (1-3, 10-14 = 1/2; 4-9 = 

1/1). 

Pl. 8. 1-10 - Ceramică din L 4; 11,13-14 - 

fusaiole, 12 - figurină antropomorfă, 15 - 

vârf de săgeată din bronz din L 5 (1-10,12, 

15 = 1/1; 11,13-14 = 1/2). 

Pl. 9. 1 - Vas miniatural, 2-6,8-9 - ceramică 

lucrată cu mâna, 7 - ceramică lucrată cu 

roata, 10 - fragment de zgură, din L 5; 11- 

13 - fragmente ceramice din L 6 (1,10 = 

Pl. 1. 1. La brique en argile et le matériel 

archéologique dispersé, appartenant à L 10; 

2.. La limite est du fossé et du vallum. 

Pl. 2. Aspects de fouille archéologique: 1. 

Le contour de L 9; 2. Le vallum en terre et 

le fossé adjacent de la zone est de la 

fortification, avec l’entrée 

Pl. 3. Éléments de la fortification: 1. La 

limite est du fossé et du vallum; 2. La limite 

ouest. 

Pl. 4. Les vestiges de quelques habitations: 

1. L'éparpillement des briques en argile 

appartenant à L 17 (Cucuteni); 2. L 15 

(gétique) à droite et L 19 appartenant à la 

culture Cucuteni. 

Pl. 5. 1,5 - Fusaïoles, 4,6-13 - fragments 

céramiques; 2 - disque miniatural en terre 

glaise, découverts en L 1; 3 - fragments de 

pipe de la couche de culture (Echelle: 1-3 = 

1/1; 5 = 1/2; 4,6-13 = 1/4). 

Pl. 6. 1-2 - Céramique de L 1, 7-8 de L 2, 

10-13 de L 3, 3-4,6 - fusaïoles et 5 - 

“cliquette” de L 2 (1-2,7-11 = 1/4; 3-6, 12- 

13 = 1/2). 



Pl. 7. 1,3 - Céramique gétique travaillée à la 

main; 5 - céramique travaillée à la roue en 

pâte fine, grisâtre, 2 - anse d’amphore, 4 - 

fusaïole, découverte en L 3; 6-9 - pièces 

ayant des significations cultiques, 10-12 - 

fusaïoles, pierres à affiler, triovées en L 4 

(1-3,10-14 = 1/2; 4-9 = 1/1). 

Pl. 8. 1-10 - Céramique de L 4; 11,13-14 - 

fusaïoles, 12 - figurine anthropomorphe, 15 

- pointe de flèche en bronz de L 5 (1- 

10,12,15 = 1/1; 11,13-14 = 1/2). 

Pl. 9. 1 - Vase miniaturel, 2-6,8-9 - 

céramique travaillée à la main, 7- céramique 

travaillée à la roue, 10 - fragment de scorie 

de L 5; 11-13 - fragments céramiques de L


86 


1/1; 2-9,11,13 = 1/2; 12 = 1/4). 6 (1,10 = 1/1; 2-9,11,13 = 1/2; 12 = 1/4). 

Pl. 10. 1 - Fusaiolă, 2-8 - ceramică din L 7; 

9-15 - ceramică; 16-17 - fusaiole din L 8 (1- 

8,10,12-13,15-17 = 1/2; 9,11,14 = 1/4). 

Pl. 11. 1 - Fusaiolă, 2 - fragment ceramic 

din L 8; 3 - brăţară din fier, 4-12 - fusaiole, 

13 - picior de amforă, 14-15 - fragmente de 

tipsii din L 9 (1-13 = 1/2; 14-15 = 1/4). 

Pl. 12. 1 - Creuzet; 2-13 - ceramică din L 9 

(1-6,8-13 = 1/2; 7 = 1/4). 

Pl. 13. 1-17,19-21 - Ceramică lucrată cu 

mâna şi 18 - lucrată cu roata din L 9 (1-2,5- 

6,8-9,18,20 = 1/2; 3-4,7,10-17,19,21 = 1/4). 

Pl. 14. 1-4,6-7 - Ceramică lucrată cu mâna 

din L 9; 11-13 - ceramică lucrată cu mâna 

din L 10; 5 - ceramică lucrată cu roata din 

pastă fină, cenuşie din L 9; 10 - ceramică 

lucrată cu roata şi 8-9 - piese cu semnificaţii 

cultice din L 10 (1-13 = 1/2). 

Pl. 15. 1 - Vârf de săgeată din bronz, 3-6 - 

fusaiole, 2,7-8,10-15 - ceramică lucrate cu 

mâna; 9 - lucrate cu roata din pastă 

cărămizie din L 11 (1 = 1/1; 3-11,13-15 = 

1/2; 2,8,12 = 1/4). 

Pl. 16. 1-3 - Ceramică din L 12; 4,6 - din L 

13; 7-8 din L 14; 13 din L 15; 5 - cuţit din 

fier din L 13; 9-10 - figurine antropomorfe; 

11, 14 - fusaiole, 12 - lustruitor, 15 - piesă 

cu semnificaţie cultică găsite în L 15 (1,6,9- 

12,14-15 = 1/2; 5 = 1/1; 2-4,7-8,13 = 1/4). 

Pl. 17. 1 - Fragment ceramic din L 15; 3 - 

sulă de fier din stratul ce acoperea L 18; 2,7 

- ceramică getică din stratul ce acoperea L 

17 şi L 18. Piese eneolitice: 5-6,16 din L 18 

şi 8 din L 19; 9-14 - fusaiole,15 - fragment 

ceramic getic din S 1 (1,3-6,9-16 = 1/2; 2,7- 

8 = 1/4). 

Pl. 18. Piese găsite în secţiuni: fragmente de 

amforă (1 din S 4, 4 din S 6); fusaiole (2 din 

S 4, 5-6 din S 7); 3 - cuţit din fier din S 6; 

fragmente ceramice lucrate cu mâna (8 din 

S 8, 14-15 din S 13) şi cu roata (10 din S 10, 

12 din S 12); fragmente de strecurători (9 

din S 10 şi 11 din S 11); 13 - profil de 

kantharos cu firnis negru şi 16 - piesă cu 

semnificaţie cultică din S 13; 7 - aşchie de 

silex din S 7 (1-2,4,5-7,9-10,14-16 = 1/2; 

Pl. 10. 1 - Fusaïole, 2-8 - céramique de L 7; 

9-15 - céramique, 16-17 - fusaïoles de L 8 

(1-8,10,12-13,15-17 = 1/2; 9,11,14 = 1/4). 

Pl. 11. 1 - Fusaïole, 2 - fragment céramique 

de L 8; 3 - bracelet en fer, 4-12 - fusaïoles, 

13 - pied d’amphore, 14-15 fragments de 

plateaux de L 9 (1-13 = 1/2; 14-15 = 1/4). 

Pl. 12. 1 - Creuset, 2-13 céramique de L 9 

(1-6,8-13 = 1/2; 7 = 1/4). 

Pl. 13. 1-17,19-21 - Céramique travaillée à 

la main et 18 travaillé à la roue de L 9 (1- 

2,5-6,8-9,18,20 = 1/2; 3-4,7,10-17,19,21 = 

1/4). 

Pl. 14. 1-4,6,7 - Céramique travaillée à la 

main de L 9; 11-13 - céramique travaillée à 

la main de L 10; 5 - céramique travaillée à 

la roue en pâte fine, grisâtre de L 9; 10 - 

céramique travaillée à la roue et 8-9 - pièces 

à signification cultique de L 10 (1-13 = 

1/2). 



Pl. 15. 1 - Pointe de flèche en bronze, 3-6 - 

fusaïoles, 2,7-8,10-15 céramique travaillés à 

la main, 9 - fragments travaillé à la roue en 

pâte brique de L 11 (1=1/1, 3-11,13-15 = 

1/2; 2,8,12 = 1/4). 

Pl. 16. 1-3 - Céramique de L 12; 4,6 - de L 

13; 7-8 de L 14; 13 de L 15; 5 - couteau en 

fer de L 13; 9-10 - figurines anthropomorphes, 

11,14 - fusaïoles, 12 - objet 

servant à lustrer, 15 - pièce à signification 

cultique, truovée en L 15 (1,6,9-12,14-15 = 

1/2; 5= 1/1; 2-4,7-8,13 = 1/4) 

Pl. 17. 1 - Fragment céramique de L 15; 3 - 

objet à piquer en fer; 2,7 - cèramique qui 

couvrait L 17 et L 18. Pièces énéolithiques: 

5-6,16 de L 18 et 8 de L 19; 9-14 fusaïoles, 

15 - fragment céramique gétique de S 1 

(1,3-6,9-16 = 1/2; 2,7-8 = 1/4). 

Pl. 18. Pièces trouvées en sections: 

fragments d’amphore (1 de S 4, 4 de S 6); 

fusaïoles (2 de S 4, 5-6 de S 7); 3 - couteau 

en fer de S 6; fragmernts céramiques 

travaillés à la main (8 de S 8,14-15 de S 13) 

et à roue (10 de S 10, 12 de S 12); 

fragments d’égouttoirs (9 de S 10 et 11 de S 

11); 13 - profil de kantharos avec firnis noir 

et 16 - pièce à signification cultique de S 13; 

7 - ècharde de silex de S 7 (1-2,4,5-7,9


Planşe 87 

3,11-13 = 1/1; 8 = 1/4). 10,14-16 = 1/2; 3,11-13 = 1/1; 8 = 1/4). 

Pl. 19. Materiale din secţiuni: 1-4 - 

fragmente ceramice lucrate cu mâna din S 

14; 10,15 din S 16; 12 - lucrate cu roata din 

S 16; 8 - cană întregibilă,din S 16; fusaiole 

(5 din S 15 şi 14 din S 17); 6-7 - piese cu 

semnificaţie cultică din S 15; 9 - piesă 

ajurată din tablă de bronz din S 16; 13 - 

toartă de amforă din S 17; 11 - fund de vas 

din sec. III p.Chr. din S 16 (1,3 = 1/4; 2,4- 

5,8,11-15 = 1/2; 6-7,9 = 1/1). 

Pl. 20. Piese descoperite în secţiuni: 

fragmente ceramice (1 în S 19; 6-7 în S 23; 

8 în S 24; 9 în S 25; 11 în S 26; 12 în S 27; 

14,16 în S 35; 18 în S 39), fusaiole (2 în S 

20; 3 în S 22; 4-5 în S 23); 10 - fragment de 

cosor din S 25; 13 - fragment dintr-o piesă 

de fier din S 33; 15 - fragment de cute din S 

35; 17, 19-20 - piese eneolitice (1-5,8- 

15,17-18 = 1/2; 6-7,16 = 1/4; 19-20 = 1/1). 

Pl. 21. Diverse materiale arheologice: 1 - 

fragment de lustruitor din S 40; fragmente 

ceramice (2-5 din S 40, 6-7 din Gr. 1; 8-9 

din Gr. 3); 10-12 - cutii şi cuţit din fier din 

Gr. 3; 13 - creuzet din piatră (?), 14 - 

mărgică de lut ars - passim (1-4,7,12-13 = 

1/2; 5-6,8-9 = 1/4; 10-11,14 = 1/1). 

Pl. 19. Matériaux des sections: 1-4 - 

fragments céramiques travaillés à la main de 

S 14; 10,15 de S 16; 12 - fragments 

travaillés à la roue de S 16; tasse qui peut 

être reconstituée, de S 16; fusaïoles (5 de S 

15 et 14 de S 17); 6-7 - pièces à 

signification cultique de S 15; 9 - pièce 

ajourée en tôle de bronze, de S 16; 13 - anse 

d’amphore, de S 17; 11- fond de vase du IIIe 

siècle ap. J.-C., de S 16 (1,3 = 1/4; 2,4- 

5,8,11-15 = 1/2; 6-7,9 = 1/1). 

Pl. 20. Pièces découvertes en sections: 

fragments céramiques (1 en S 19; 6-7 en S 

23; 8 en S 24; 9 en S 25; 11 en S 26; 12 en 

S 27; 14,16 en S 35; 18 en S 39), fusaïoles 

(2 en S 20; 3 en S 22, 4-5 en S 23); 10 - 

fragment de serpe de S 25; 13 - fragment 

d’une pièce en fer de S 33; 15 - fragment de 

pierre à affiler de S 35; 17, 19-20 - pièces 

énéolithiques (1-5,8-15,17-18 = 1/2; 6-7,16 

= 1/4; 19-20 = 1/1). 

Pl. 21. Divers matériaux archéologiques: 1 - 

fragment d’objet servant à lustrer de S 40; 

fragments céramiques (2-5 de S 40; 6-7 de 

Gr. 1; 8-9 de Gr. 3; 10-12 pierres à affiler 

et 11 - couteau en fer de Gr. 3; 13 - creuset 

en pierre (?), 14 - perle en terre cuite - 

passim (1-4,7,12-13 = 1/2; 5-6,8-9 = 1/4; 

10-11,14 = 1/1). 

Pl. 22. Planul şi profilul L 9. Pl. 22. Le plan et le profil de L 9. 

Pl. 23. Planul aşezării getice fortificate, cu 

marcarea suprafeţelor cercetate şi a 

complexelor descoperite (scara: 1/50). 

Pl. 23. Le plan de l'habitat gétique fortifié, 

sur lequel on a marqué les surfaces 

recherchées et les complexes découverts 

(Echelle: 1/50). 

Pl. 24. Profilul peretelui sud-estic al S 2. Pl. 24. Le profil du paroi sud-est de S 2. 

Pl. 25. Profilul peretelui nord-estic al S 5. Pl. 25. Le profil du paroi nord-est de S 5. 

Pl. 26. Profilul peretelui estic al S 3. Pl. 26. Le profil du paroi est de S 3. 




88 









90 









92 









94 









96 









98 









100 









102 









104 









106 









108 









110 


Planşa 23 









112

Asezarea getica fortificata de la Cotu Copalau - Editura Cetatea de ...

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?