Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
46
Acestea erau g~ndurile de atunci ale lui Petreanu. Ele nu atentau cu nimic
la convingerea popular` a genialit`]ii sculptorului, din contr`, dar g`seau [i
alte forme ale aceleia[i genialit`]i… Inclusiv situarea lui Brâncu[i în aten]ia
[i în în]elesul gorjenilor îi argumenta convingerile. Pentru ei, aceste obiecte
erau a[ezate pe p`m~nturile Prim`riei c~t se poate de obi[nuit, de firesc, de
meritat… Nu îi contrariau, nu îi provocau, nici nu le stimulau aten]ia. Orice ar
fi fost, ele r`m~neau tot acolo. Dac` zic to]i c` s~nt importante, bineîn]eles
c` s~nt importante, dar asta se înt~mpl` numai pentru c` s~nt ale noastre.
Mult` vreme, la Târgu-Jiu, s-au numit „pietroaiele din parc”. Marin considera
c` aceast` denumire generic` era, la r~ndul ei, genial`: prin al`turarea
parcului, surogat modern al p`durii, cu pietroaiele noastre… Bun` titulatur`
de simpozion [tiin]ific! În Occident, ar fi f`cut furori! S-ar fi demonstrat toate
nuan]ele…
Pe Masa T`cerii, p~n` mai acum, prin anii ’70, cei care veneau din pia]a
mare a ora[ului î[i desf`ceau plasele cu m~ncare, poposind [i m~nc~nd
pe capodopera sculpturii lumii, cu un firesc genial, la r~ndul lor. Scoteau
c~rna]ii din geacuri, br~nza, sl`nina, ro[ii, castrave]i [i litru]a de ]uic`. M~nc~nd,
încercau s` interpreteze… Chiar Petreanu, cu numai un an înainte,
îi surprinsese pe unii în aceea[i ipostaz`. Desf`cuser` m~ncarea pe o parte
a Mesei T`cerii, cu o dezinvoltur` care nici nu mai putea s` fie considerat`
astfel, at~t era de firesc gestul lor, iar pe-o alt` parte î[i a[ezaser` copiii mici
în fund. Se amuzase copios, de pe o banc` învecinat`, mai ales c~nd ace[tia
comentau de zor ansamblul, av~nd perspectiva… Ziceau c` „Masa nu e terminat`,
c` s-a dus pe ici încolo f`r` s` îi fac` finisajul, c` scaunele de piatr`
de pe Alee ar fi trebuit s` fie mai multe, c` a[a cum s~nt se v`d prea rare, c`
s~nt mai mitutele dec~t e l`rgimea [i c`, la finalul demersului critic, ce poart`
este aia dac` nu se poate niciodat` închide. Nici nu are garduri împrejur, o
poart` f`r` nici un rost, de-a surda… Ce mai, lume nebun`!” La un moment
dat, doi gardieni s-au apropiat [i le-au spus s` plece de acolo, altfel o s`-i
amendeze. Mesenii au spus c` s~nt aproape gata cu masa, c` mai au pu]in
[i termin`, iar gardienii au fost de acord… Mai mult, au fost [i apostrofa]i de
unul din grup, mai b`tr~n: M`, b`ie]i, voi nu vede]i ce scrie icea, pe t`bli]`,
„Masa T`cerii”… P`i, dac` scrie a[a, nu trebuie s` m~nc`m pe ea dac` ne
e foame [i ne prins` pr~nzu’ la ora[?! Ce z~ce]i voi, ai? De t`cut, e drept, nu
prea t`cur`m, dar s` nu ne z~c`, Brâncu[i `sta, nou` c~nd s` t`cem…„ Apoi,
gardienii s-au scuzat [i le-au adresat rug`mintea de a face curat [i de a nu
l`sa pungile pe Mas`. „Eee, mai încape vorb`, p`i nu [tim noi asta?!…”, au
r`spuns acei oameni, s`teni din vreo comun` mai apropiat`.
Pentru oamenii de r~nd, Masa f`cut` de unu’, Brâncu[i, avea acela[i rost,
aceea[i utilitate, precum f~nt~nile puse la r`scruce de drumuri. Ca [i acestea,
masa larg` era destinat` lor, existen]ei naturale. „O oper` de art`? Bine, [i o
oper` de arta..., dac` a[a vor unii..., dar mas`, în primul r~nd!” Apoi, ]`ranii
luau rata [i plecau la mesele lor, de acas`. De Poarta S`rutului [i de infinit,
nu mai aveau timp, oricum erau pe o alt` direc]ie, dec~t aceea pe care se
întorceau de la ora[… Iar prin biseric` treceau în fiecare s`pt`m~n`...
Petreanu sim]ea o mare simpatie pentru sculptor, o prietenie suferind` prin
imposibilitatea de a fi împ`rt`[it`. Cu adev`rat, fusese unul de-al nostru! Uite,
m`car de asta ar trebui s` existe Dumnezeu, s` avem prin El posibilitatea de
a ne împ`rt`[i prietenia oamenilor pe care nu i-am prins l~ng` noi!