Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

„Am f`cut o fapt` bun`, mami, am ajutat un b`trân s`…” restul frazei se
pierdu în zumzetul pie]ei.
„Ca pe mine”, concluzion` b`trânul, dar numai pentru el.
Reu[i s` cumpere ro[ii cincisprezece minute mai târziu. Erau ultimele. Pe
fund, erau mai urâte ca acelea pe care le examinase la prima tarab`, dar nu
mai avea nici un chef s` mai caute. Sim]ea c` suport` tot mai greu temperatura,
forfota, emo]iile plutind anarhic prin aer [i care i se lipeau de suflet precum
praful. Voia pur [i simplu s` ajung` acas` [i s` se ad`posteasc`. Ie[i din
pia]` pe partea unde era umbr`. Avea de traversat un mic parc, o intersec]ie,
apoi de parcurs înc` treizeci de metri de strad` pietruit` [i avea s` se afle în
sfâr[it în fa]a u[ii vechi din lemn care se deschidea direct în trotuar.
Parcul era unul de mic` întindere, cochet [i pe b`ncile c`ruia îi pl`cea
uneori s` se odihneasc`. ßi de data aceasta p`rea îmbiat s` se opreasc`
pentru câteva minute [i s` se a[eze dar ceva indefinit îl împingea de la spate.
A[a c` î[i continu` drumul.
„Dumnezeule! Sau mai bine, la dracu!” exclam` îns` imediat. Din fa]` se
apropia domnul Boca. Nu-l mai v`zuse de mult` vreme dar p`stra în amintire
felul plicticos [i pis`log de a se comporta. Cine se întâlnea cu Boca, se putea
a[tepta la un lung monolog, f`r` cap [i f`r` coad`. Ai fi spus, de câte ori îl
reîntâlneai c`, de fapt, continua o istorie l`sat` în suspensie ultima dat` [i
c`, în tot acest r`stimp nu se oprise niciodat` din povestit.
„A, Rudi! Nu te-am mai v`zut demult, credeam c` ai murit” îl abord` brusc
pe b`trân care încerc` f`r` succes s`-l evite. Apoi râse de o asemenea glum`
bun`. „ßtii, n-o s`-i în]eleg niciodat` pe medici, m` gândesc tot mai des c`
ace[tia sunt o specie uman` aparte… uite, rememorând odat` to]i mor]ii pe
care i-am cunoscut, toate necroloagele pe care le-am citit – cred c` ]i-am
spus vreodat` c` de mic copil am avut pl`cerea ascuns` de a citi necroloage
– rememorând toate acestea, a[adar, nu am întâlnit niciodat`, dar niciodat`
un individ disp`rut care s` fi fost doctor. Pop` mort am v`zut, avoca]i, copii
nou n`scu]i, pre[edin]i de stat… dar doctor, nu, niciodat`. Unde merg `[tia
frate? Când mor? Cine-i ia? ßi unde pot fi v`zu]i?…”
„Bun` ziua, n-am murit”, îl întrerupse într-un moment în care Boca î[i
tr`gea sufletul. „Ce mai faci?” îl întreb` apoi politicos, iar când cel`lalt se
preg`tea s`-i r`spund`, mai ad`ug`, „a fost o adev`rat` surpriz` s` te v`d,
poate o s`-mi poveste[ti mai pe larg despre asta… acum, îns` trebuie s`
plec, la revedere.” ßi se îndep`rt`, nu în grab` dar ferm.
„La revedere, m` bucur c` tr`ie[ti, credeam c` te-ai dus… azi toat` lumea
se duce…” mai auzi din urm`.
„Unde se duc doctorii când mor… ce tâmpit.” F`r` îndoial` era o zi foarte
proast` [i era deja ner`bd`tor s-o termine. Un singur lucru nu î[i aminti, a[a
cum numai în vise este posibil, Boca era mort de ani buni. Îl condusese pe
ultimul drum. Acum îns` îl preocupa altceva – se sim]ea obosit. Se întâmplaser`
deja o mul]ime de lucruri, pierduse obi[nuin]a de a primi agita]ia zilei ca
EX PONTO NR.1, 2006
41