Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
160
text de întâmpinare – ceea ce avea s` se [i întâmple, cronica sa fiind printre
primele de care am beneficiat la debut.
În misiva cu pricina conjude]eanul meu, care era o celebritate în Bac`u
[i, aveam s`-mi dau seama mai târziu, foarte apreciat în ]ar`, îmi cerea s`-i
trimit [i câteva poezii pentru a le publica în Ateneu. M-am executat imediat
(doar eram la armat` [i i-am interpretat rug`mintea aidoma unui ordin) [i, în
adev`r, poetul s-a ]inut de cuvânt: mi-a acordat o întreag` coloan` de revist`,
spre admira]ia tovar`[ilor mei de instruc]ie [i de „rigoare” militar`, care nu
erau litera]i, îns` aveau o anume stim` pentru cuvântul tip`rit [i pentru crea]ia
literar` în general.
A mai trecut ceva vreme [i am primit o nou` scrisoare de la d-l Radu
Cârneci: o invita]ie la libr`ria central` a ora[ului, unde urma s`-[i lanseze o
nou` carte. În aceea[i epistol` mi se d`deau asigur`ri c` va fi suficient s` le
spun comandan]ilor mei unde doresc s` merg [i c` mi se va elibera imediat
„bilet de voie”, f`r` de care n-a[ fi putut p`r`si unitatea militar`. ßi a[a a [i
fost. Probabil c` poetul d`duse în prealabil un telefon cui trebuia [i lucrurile
se aranjaser`.
Prin urmare, în ziua [i la ora anun]ate prin textul invita]iei m-am prezentat
la libr`rie. Acolo era mult` lume, c`ci o fi fost el Bac`ul de atunci un ora[
mare, dar lans`ri de c`r]i nu se f`ceau în fiecare zi [i momentul cu pricina
era un eveniment cultural destul de important pentru urbe.
Deschizând cu o oarecare timiditate u[a libr`riei [i p`trunzând în`untru,
m-am trezit deodat` într-o mul]ime de „civili”, cu to]ii la costum [i cravat`,
printre care eu, unul, f`ceam not` aparte fiind singurul soldat de acolo, adic`
un ins despre care s-ar fi putut crede c` a r`t`cit locul în care trebuia s` ajung`
[i cat` speriat, în toate p`r]ile, o cale de „evadare”.
C`utam, e adev`rat, o cale, dar nu de evadare, ci de a-l vedea pe d-l Radu
Cârneci. ßi nu mi-a fost greu s`-l descop`r, deoarece mai înainte îi v`zusem
fotografia publicat` prin câteva reviste culturale [i fizionomia d-sale nu putea
fi confundat` cu alta.
Poetul st`tea într-un grup de colegi, scriitori [i publici[ti, cu to]ii colaboratori
la revista pe care o conducea. çntr-un r`stimp a întors privirile c`tre locul în
care eram, l-am v`zut u[or surprins [i apoi venind direct la mine, un minut mai
târziu adresându-mi-se prietene[te: „Dumneata trebuie s` fii poetul!”.
Cred c` pe moment m-am cam fâstâcit [i n-am [tiu ce s`-i r`spund. Apoi
v`zându-m` timid [i u[or încurcat, m-a invitat în grupul scriitorilor b`c`uani
[i m-a prezentat fiec`ruia în parte, neuitând s` adauge de fiecare dat`: „E
din Buz`u, conjude]ean de-al meu!”.
Se vede treaba c` asta îi da o bucurie anume [i, cine [tie? poate se gândea
c` nu mai e singur printre moldoveni. De fapt nu cred c` mai avea un alt buzoian
lâng` el, îns` de prieteni [i de „tovar`[i de drum” nu se putea nicidecum
plânge, cum m-am convins [i atunci, dar mai ales în anii care au urmat.
Din acel moment d-l Radu Cârneci m-a onorat cu o prietenie cum pu]ini
al]i confra]i într-ale scrisului mi-au putut oferi. Dup` lansarea amintit` m-a
invitat acas`, în familia lui, dar am avut t`ria s`-l refuz fiindc`, repet, hainele
militare m` f`ceau s` m` simt cam stingher [i înstr`inat de elita intelectual`
a Bac`ului chiar [i de lumea civil`. Dup` cele [ase luni de [coal` militar`
m-am întors în Buz`u pentru o scurt` vreme, mai apoi, m-am stabilit în Bucure[ti,
iar cu d-l Radu Cârneci aveam s` m` întâlnesc abia în anul urm`tor,
1971, la prima edi]ie a Festivalului „G. Bacovia” desf`[urat` în ora[ul natal
al marelui poet.