Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
150
Dac` eposul umanit`]ii locurilor natale r`mâne în bun` parte tradi]ional,
privirea din interior a prezentului aceleia[i lumi descoper` progresiv „harta
halucinant` a unei alte lumi”. O lume saturat` de amintiri, cople[it` de b`trâne]e
[i z`d`rnicie: „b`trânii au timp s` tac` / [i eu m` rog s` aib` parte de
un vis f`r` clopote // în gândurile lor amintirea prinde / aripi / au vârsta când
teama e pâinea / lor de fiecare zi / parc` sunt / ni[te p`s`ri cu aripi umede
/ bucuria are / plumb în glezne / ei descoper` ce-i graba / când toamna le
bate cu pumnul în fereastr` // eu strâng amintirile de gât / pe zidurile ora[ului
/ p`ianjenii adun` firele t`cerii / acum avem ce povesti despre / harta halucinant`
a unei alte lumi / în timp ce b`trânii / stau toat` ziua de vorb` cu
câinii” (vis f`r` clopote). Umilin]a, resemnarea, renun]area [i remu[c`rile se
instaleaz` treptat în aceast` lume imaginar` a imobilit`]ii. izol`rii [i închiderii
în sine, în care nego]ul cu „amintiri” d` iluzia vie]ii: „vine anotimpul când
amintirea / î[i deschide la fiecare col] de strad` / câte o dughean`”. O lume
care î[i stivuie[te „amintirile” ca pe ni[te „lemne”, în care „întâmpl`rile” devin
repede „amintiri”, a c`rei „lini[te” este, de fapt, un „co[mar”. Împov`rat` de
lucruri [i personaje vechi, de scrisori [i fotografii îng`lbenite, reeditare parc`
a provinciei simbolismului, doar amintirile poart` aceast` lume inert` „c`tre
ziua de mâine”. Întâlnim numeroase imagini expresioniste ale „disper`rii”,
deseori inspirate din Trakl: „în umbrele ce se clatin` pe drum / parc` s-a
pitit disperarea / fug`rit` din ora[”. Derularea mecanic` a vie]ii cotidiene nu
mai las` loc decât senza]iilor confuze: „întunericul se risipea pe nesim]ite /
diminea]a era ca fluviul care nu cunoa[te / drumul înapoi // priveam ziua pe
care trebuia / s` o urmez cu fruntea / mai îngândurat` ca oricând // parc`
a[ fi pierdut un r`zboi / înainte ca el s` înceap`”. M`runta, umila umanitate
cotidian` populeaz` aceste „reverii posomorâte”, reverii ale fiin]ei „care se
imobilizeaz` într-un col]”, sesizate de Gaston Bachelard într-un roman al
poetului Milosz. Nu o dat` privirea se întoarce c`tre „cei am`gi]i” sau c`tre
r`t`ci]ii ora[ului: „drumurile celor r`t`ci]i au împânzit ora[ul”, noteaz` poetul
într-unul din multele sale versuri revelatorii. De altfel, metaforele îmb`trânirii,
pr`fuirii, împ`ienjenirii, înce]o[`rii sunt aici de fiecare dat` remarcabile. Via]a
a devenit „tulbure”, destinul î[i face din nou apari]ia: „acum nu e nimic în jur
/mai tulbure decât destinul”. E un timp în care nu mai exist` nici un loc de
refugiu: „singurul loc unde te po]i ascunde acum e un gând”. În aceast` lume
pe cât de imaginar` tot pe atât de real`, întunericul, toropeala [i somnolen]a
sporesc impresia recluziunii omului în sine însu[i „în or`[elul de provincie
nop]ile bâjbâie/ ca ni[te mâini/ în timp ce zilele trec precum o mic` turm`
de raci”. Via]a pare c` se reduce la o succesiune uniform`, automatic` de
senza]ii difuze [i vagi, pe care le mai ofer` pe rând diminea]a [i seara, ziua
[i noaptea, lumina [i întunericul. P`r`sirea, uitarea, oboseala, pustiul cap`t`
o nelini[titoare extensie: „pe unde se întoarce iarna nu mai sunt flori/ ci doar
uitare/ e pustiu ca în cuvintele/ b`trânilor// precum înserarea ne ag`]`m de
t`ceri/ un alb ]ip`tor înfioar` tot sudul”. Jurnalul poetic propriu-zis [i cronica
vie]ii cotidiene alterneaz` în aceste poeme de viziune expresionist`.
Poezia lui Iulian Talianu se men]ine constant, de[i abordeaz` poetici
diverse, în nota liricii interiorizate, a reveriei, a unui coeficient personal caracteristic.
*Iulian Talianu, Tandre]ea unor scrisori de adio (antologie, Editura Ex Ponto, Constan]a,
2004)