Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

dragostea // pentru totdeauna r`mas` în urm` precum ceasul / o turm` de
cer[etori îneac` ora[ul cu valuri / de rug`min]i [i umilin]`” (amanta).
Poezia lui Iulian Talianu evolueaz`, a[adar, de la „iluzie” la „adev`r”.
Confesiunea [i rememorarea autobiografic` a vie]ii tr`ite implic` exigen]a
adev`rului vie]ii îndeob[te. Rezult`, poate [i sub influen]a profes`rii ziaristicii,
o art` poetic` mai pu]in aservit` subiectivismului personal, în care adev`rul
trece pe primul plan în defavoarea „iluziei”, în termenii eminescieni tradi]ionali.
Nevoia presant` de adev`r este particularizat` de Iulian Talianu într-o
c`utare a întâmpl`rilor adev`rate care au loc în interioritatea uman`: „de câte
ori scriu despre întâmpl`ri adev`rate / m` gândesc la lacrimile mamei // într-o
zi îmi voi aminti zilele br`zdate / ale câmpiei [i nimic nu mi se va p`rea / mai
înfrico[`tor decât s` alungi cu mâna / un semn de întrebare”. Atras o vreme
de mitologia ora[ului, pe care îl cânt` în maniera lui Whitman [i Sandburg,
dialogând familiar cu „ora[ul”, Iulian Talianu îmbr`]i[eaz` jurnalistic umanismul
integral whitmanian: „mai aproape de adev`r ar fi / s` scriu despre tine ca
despre cer[etorii / din col]ul str`zii/ [i triste]ea lor/ merit` un cântec”. Ceea ce
conteaz` e via]a de dincolo de litera poemului. Poetul urmeaz` s` transcrie [i
s` redea nealterat adev`rul vie]ii tr`ite de el [i de ceilal]i, respectând întrutotul
adev`rul interior al tr`irilor, st`rilor [i sentimentelor, f`r` a ocoli vreun relief al
psihicului, chiar dac` acesta reclam` descump`nirea, îndoiala ezitarea sau
întreb`rile f`r` r`spuns. Fluxul rememor`rii vârstei pierdute a „inocen]ei” î[i
asum`, în virtutea acestui program poetic nu neap`rat rigid, de privire l`untric`
a vie]ii str`b`tute împreun` de umanitatea spa]iului din care însu[i face
parte, pluralul eposului poetic: „câte amintiri str`ine mai aveam / [i în fiecare
gest era atâta c`in]` / atâta lini[te / departe câmpia se înghesuia sub umbre
/ eram toropi]i ca o amiaz` / seara trecea ca un tren / auzeam un strig`t / de
parc` era un om la ap` // ziua ne împingea pe drumurile ei lungi / [i nu aveam
ochi decât pentru mâinile / care ne f`ceau semne / ora[ul / parc` se r`sturna
în mare”. Fiorul, tres`rirea, nehot`rârea, primejdia sunt alte „semne” pe care
poetul le cite[te în sufletul s`u [i în sufletele oamenilor locului, a c`ror via]`
o evoc` acest epos fabulos desf`[urat cu lentoarea fluviului: „nehot`râte
femeile a[teptau s` ias` / nop]ile din p`dure / fluviul fl`mând / visa pâinea
îneca]ilor / [i b`trânii / î[i îngropau am`girea [i t`cerea în cuvinte // întoarse
parc` dintr-o mare pribegie / drumurile se adunau ca furnicile / lâng` fluviu
/ [i umbrele pescarilor se în`l]au în inima apei”. Exist` la Iulian Talianu „o
ardoare de a povesti”, dar [i o frân` a tenta]iei istorisirii, întrucât „emo]ia” nu
poate fi povestit`. Într-un autoportret, bucuria, teama, fr`mântarea [i ner`bdarea,
constituie în câteva cuvinte, cu o expresie a lui Gaston Bachelard, „un
concentrat al întregului psihism”: „presimt c` lacrimile îmi vor tr`da bucuria/
noaptea coboar` ca o pas`re peste satul amintirii / [i mi se face team` // sufletul
meu ca o vioar` se fr`mânt` / acum / cuvintele c`l`ului [i-au cuib`rit /
ner`bdarea în inima mea” (autoportret). Un alt complex de st`ri psihice descrie
universul l`untric al înot`torului aventurat în traversarea fluviului: crisparea,
mu]enia, nesiguran]a culmineaz` în finalul poemului: „o adânc` nelini[te /
m` f`cea s` cred c` bra]ele mele / vor da semne de sl`biciune în curând”.
Universul Câmpiei [i al Sudului nu este aici cel tradi]ional. Tabloul câmpiei e
mai degrab` sumbru, expresionist: „precum o ap` curge înserarea / în sud /
pe drumul c`tre cas` / nelini[tea seam`n` cu un urlet / asurzitor în adânca
t`cere / ce s-a a[ternut precum ninsoarea / [i zorii sunt ca iepurii sc`pa]i /
din captivitatea nop]ii // casele au ceva din singur`tatea / p`durii unde luna
este uluitoare/ ca p`rul lung al unei femei”.
EX PONTO NR.1, 2006
149