Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

DUMITRU MUREßAN
D
up` o prim` perioad`, etap` sau vârst` poetic`, în care par s` predomine
deschiderea spre exterior, extravertirea [i comunicarea, limbajul liber, necenzurat,
nonconformist (v. selec]ia de poeme reproduse în addenda antologiei,
subsumate Iluziei unui ceai fierbinte), Iulian Talianu urmeaz`, cu bun` [tiin]`,
o cale opus`. Poezia lui se interiorizeaz` lent, dar decisiv, un alt fel de poet
luând na[tere în urma acestui demers reflexiv de cunoa[tere [i autocunoa[tere.
Raport`rile la perioada anterioar`, pozitive sau negative, declan[eaz`
o mi[care continu` de du-te vino între trecut [i prezent, între „odinioar`” [i
„acum”. Fiindc` interiorizarea aduce cu sine, o dat` cu examenul autoscopic
de con[tiin]`, retrospectiva propriei vie]i, dar [i a vie]ilor celorlal]i, intersectate
cu a sa, [i, în cele din urm`, o privire a vie]ii în general, o reconsiderare a
în]elegerii oamenilor [i a lumii. Poemele devin precump`nitor contemplative,
tonul elegiac [i nostalgic înso]e[te mi[carea spre interior, involu]iei începute
printr-o repliere îi urmeaz` curând însingurarea, retragerea, ascunderea [i închiderea
în sine. Orice retoric` este anulat`, t`cerea ia locul cuvintelor. Poezia
începutului a r`mas în urm` [i este evocat` cvasi-ironic: „Doamne cum mai
recitam poeme/ c`l`rind ni[te pietre”. „Zborul” înalt de alt`dat` r`mâne doar
o „ispit`”, o dat` cu aceast` maturizare produs` de trezirea la realit`]ile zilei:
„acum degeaba vrei s` zbori / în trupul t`u fluturii au ostenit”. Lumina rece
a lucidit`]ii diurne destram` „iluziile” [i „himerele” iubirii, ac]iunea eroziv` a
timpului asupra sufletului uman arunc` într-un trecut revolut, [i aici viziunea
eminescian` a trecutului definitiv r`mas în urm` este con[tient reiterat`, de[i
poetul respinge pseudo-lec]iunile cotidiene, vulgarizate ale acesteia: „gata gata
mi se va spune / ai copil`rit destul lâng` cuvinte / s` fii preg`tit s` întâmpini
un anotimp cernit”; „prive[te în jur [i înva]` arta / de a tres`ri în fa]a t`cerii /
s` nu î]i faci iluzii c` pe petecul t`u de cer vor mai sclipi stele / sângele t`u
nu mai cânt`”. Aproape fiecare poem e o balan]` care oscileaz` necontenit
între prezent [i trecut, înclinându-se alternativ înspre unul sau cel`lalt dintre
acestea. Un trecut hilar, zgomotos [i goliardic este recuperat retrospectiv
în autoportrete necru]`toare: „aveam o tob` [i strigam lume lume / azi scriu
despre lumina pe care o las` / ultima frunz`”; „oho, ce vremuri tr`iam pe aici /
fiecare avea ceva din chipul singur`t`]ii / [i azi o lumin` vl`guit` se strecoar`
/ pe lâng` ziduri ce ne-au ascultat cândva // cu frun]ile noastre [tergeam
trotuarele/ ora[ului nop]i la rând”. Alteori îns`, acela[i trecut invalideaz` prezentul
anost, dezv`luit brusc de lumina flash-ului jurnalistic: „cum ne în[eal`
timpul ca pe femei [i prietenii / sunt acum departe ca vara / amintirea î[i face
/ biseric` în noi [i se roag` / amant` fidel` / moartea-i preg`tit` s`-mi fure
148
EX PONTO NR.1, 2006
Involu]ia „con[tiin]ei vis`toare”