Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
146
„Excesele” emo]ionale specifice poe]ilor „naivi” nu lipsesc din discursul
acestui liric retractil, dar ele sunt a[a de bine mascate de reflexivitatea aparent
impersonal` încât sunt foarte greu de depistat.
Manifest`rile directe ale afectului se înscriu, la el, mai totdeauna, în câmpuri
semantice nea[teptate, intens culturale, f`r` ostenta]ie enciclopedic`
îns` [i cu destul de pu]ine trimiteri livre[ti. Modelele îndep`rtate ale unor
asemenea atitudini ar putea fi americanii Pound (par]ial) ori Eliot (invocat, de
altfel, de D.B.H. pe coperta a patra), cel din Quartete.
O discre]ie structural` îl împiedic` parc` pe poetul ie[ean s` accepte
conven]ia confesiunii ca principiu fundamental al lirismului. De aici i se trage,
probabil, tenta]ia spre amânare, spre divaga]ie, pe de o parte, grija pentru
construc]ie (a eului [i a poemului) pe de alta, tenta]ie sesizat` de Al. Cistelecan
în atenta [i comprehensiva prefa]`: „Lungi [i late, arborescente [i atotdeviante,
poemele lui Dan Bogdan Hanu sunt, de fapt, monodice, procesând aceea[i
nostalgie a fiin]ei în c`utarea unei teme; o nostalgie cu aparen]e imediate, dar
cu finalitate profund` [i cu r`d`cini discret metafizice. Discret mai degrab`
din perspectiva retoricii, joas` [i cotidian`, ferindu-se cât se poate de emfaz`,
decât din perspectiva substan]ialit`]ii lirice”. Edificiul se vinde, cum ar veni,
cu cel pu]in o cheie la îndemâna cititorului…
C` epitetele de la început con]in [i umbra unui repro[ – nu încape nici o
îndoial`. Repro[ul se adreseaz` îns`, presupun, mai mult formulei adoptate
de poet, decât modului în care acesta o execut`. Incompatibilitatea, reclamat`
de mul]i, dintre amplitudinea textului [i intensitatea lui liric` este cu siguran]`
real`. Dar s` nu uit`m c` lirismul este doar o component` (fie ea [i cea mai
adecvat` statutului ei ontologic) a Poeziei.
Mitul poetului spontan, firesc în emotivitatea lui, genial [i acultural îi este
str`in ([i probabil antipatic) lui D.B. Hanu. Arhitectura poemelor lui, complicat`
[i supus` evident unor rigori intelectuale, presupune o lectur` dispus` a-[i
rea[eza mereu centrele, direc]iile de interes, bifurcat`. Cititorului prins în arcanele
emo]iei i se reaminte[te, c` ra]iunea trebuie s`-[i exercite cenzura, c`
lumea care este în noi se intersecteaz` mereu cu aceea din afar`, ipostaziat`
atât în realitate imediat` cât [i în cultur`. Iat` incipit-ul poemului Ocaziile: „via]a
/ asta este / o camer` cu vedere spre alte [i alte drumuri / toate duc invariabil
spre acela[i zid / se iau pe t`lpi [i dispar / despre zid nu se pot spune prea
multe / nimeni nu l-a v`zut / de[i bântuie prin vise [i închipuiri / ca un vânt
înghe]at / se aude c` dincolo de el / ar fi condi]ii mai bune de circula]ie / [i ca
atare de a recunoa[te deznod`mintele / a le înnoda la timp / [i a le ag`]a la
brâu / OCAZII de întoarcere exist` doar în oglinzi / iar cum iarna se las` ca o
albea]` pe ochi / începi s` visezi c` întregul orizont / este (ocupat de) Cel`lalt”
– în care s-ar sugera, parc`, un orizont tematic (implicit al a[tept`rilor în acest
sens – amintindu-ne de celebrul zid din Tokyo al lui Claudel) [i emo]ional.
Perspectiva, preponderent ontologic` se schimb` în secven]a urm`toare,
autoreferen]ial`, pentru ca surprizele s` se înl`n]uie, apoi, ame]itor, într-un joc
al emo]iilor: „dar mai bine întoarce-te / s`-]i vezi urmele / au crescut au ajuns
gropi / sunt morminte”, al viziunilor cu substrat cultural: „… acum, Madona
lui Munch, în /ofensiv`, simplu ab]ibild post(er)modern, / str`bate, lipit` de
tramvaiele de import, orele tot mai înguste / [i cuvintele tot mai reci, iar din
ochii ei / scap` noaptea [i se împr`[tie pe str`zi, for]eaz` ferestre, / intr` în
case [i nu se mai ia cu nimic, / strig`tul nu se mai aude demult [i nimic nu
mai doare”, ori al senten]elor crâncene, deloc expiatoare: „când m` gândesc
c` moartea / este doar un apendice al lini[tii, cel mai accesibil, îmi amintesc