Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
144
butele creaturii în imensitatea crea]iei. Punct, linie, cercuri, raze ale cercului.
Dar, cel care pleac` în linie dreapt` spre toate lucrurile (În linie dreapt`), cel
care trece dintr-un cerc în cel`lalt (Cele dou` cercuri), care vede un cerc la
cap`tul unei raze ce se mi[c` [i [tie c` lucrurile sunt raza ochiului s`u (Raza
mai multor cercuri), se raporteaz` de asemenea la fenomenele dinamicei
cosmice, lumina, mi[carea. Din ce în ce apare mai ap`sat gândul inconsisten]ei
lumii materiale, a aceleia care cade sub sim]uri. Doar gândirea mi[c`
lucrurile, „în afara ei, totul este mi[care” (Viziune asupra gândirii). Treptat,
recuren]a cuvântului din titlu (Desprinderea de aur`) cu sinonimele lui: ie[ire,
desp`r]ire, tr`deaz` natura nelini[tii fiin]ei: dorul dup` transcenden]`. ßi dorul
nu apare numai aluziv, ci se sprijin` pe o pre[tiin]`, mai mult decât o intui]ie, a
celor ce vor urma dup` desprindere. Ie[irea din mi[care [i Ie[irea din cuvinte
vorbesc direct despre moarte. Mai ales versurile celui de-al doilea poem sunt
revelatorii pentru viziunea poetului: trupul perisabil este moartea sufletului
care apar]ine ve[niciei: „desprinde-te de mine / suflet al meu / [i ascunde-te
/ s` nu te pot g`si / niciodat` / pentru c` eu / sunt moartea ta”.
Este evident c` intrarea în trup a sufletului nemuritor creaz` iluzia perisabilit`]ii
lui celor care nu [tiu sau nu cred în via]a ve[nic`.
De aici, desprinderile sau desp`r]irile încep s` capete atribute ale concrete]ei.
Desprinderea de aur` spune f`r` înconjur continuarea vie]ii, „viu
dincolo de moarte”, [i în duh cre[tin, vorbe[te despre Îngerul p`zitor care
va scrie în cele trei zile urm`toare, în locul s`u, „pân` când aura de mine se
desparte”.
Cu un aer u[or ludic se deschide Desprinderea de mine. Pe rând,
m`dularele se despart de trup, începând s` pluteasc`, rotindu-se în jur, tot
mai repede. Dup` ele, se desprind sângele [i carnea, apoi oasele „tot mai
u[oare”
Vederea, singurul sim] pe care pare s`-l ia în seam` poetul, se desprinde
[i ea „mi[cându-se fix în jurul meu”. Pare un oximoron de felul celor folosite
de Paul Valéry in Cimetiêre marin, devenite celebre: „flêche aillêe qui vibre
vole et qui ne vole pas” [i „Achille immobile â grands pas”, reunind mi[carea
[i starea pe loc, pe Heraclit [i Zenon eleatul, unul filosof al mi[c`rii, cel`lalt al
st`rii pe loc. Dar la Laurian St`nchescu, vederea pare s`-[i revele aici dubla
ei func]ie, reunit` dup` sfâr[itul trupului. Credem, dup` cele ce urmeaz`, c`
poetul ar [ti [i despre a doua vedere, nu cea a ochilor fizici, ci aceea a ochilor
inimii, prin har. Îmi îng`dui s` anticipez ultima strof`: „a r`mas numai inima /
care le ]ine pe toate în aer”, unde inima e o tainic` prezen]` în eter. ßi dac`
leg`m aceast` inim` de poemul Inima cea mare, începem a intra într-o suav`
boare isihast`. C`ci aici, toate cele patru elemente, „cele patru linii ale crucii
/ care se rotesc / pe rând în lucruri”, „pe rând / toate sunt inima lui Iisus”. A[a
încât inima fiec`ruia pulseaz` în inima lui Iisus, cuprinz`toare cât universul
[i se reg`se[te în El. ßi sugestia, foarte discret`, a comuniunii cu Mântuitorul
se reg`se[te [i în Clipa m~ntuirii, cu introducerea medita]iei ca instrument, ca
modalitate de contopire cu sângele S`u: „Doamne în pic`turile / sângelui t`u /
m` retrag în medita]ie / [i odat` cu ele picur [i eu”. De altfel o impresionant`
[i destul de nea[teptat` m`rturisire a lui Hristos, cald` [i smerit`, se ridic`
din cele [ase versuri intitulate Credin]a pietrei: „în pulberea cald` a pietrelor
/ Iisus a g`sit alinare / pentru picioarele sale obosite // de atunci eu / locuiesc
în aceast` pulbere / care se înal]` mereu”.
În chip curios, în universul poetic al lui Laurian St`nchescu, atât de departe
de materialitatea lucrurilor [i fiin]elor, apare de trei sau patru ori piatra, ca un