Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

VIOREL DINESCU
I
„Am`gitoarele cuvinte ale veghei”
on Beldeanu, cu proasp`tul s`u volum intitulat: Indiferen]a textului, ne
întâmpin` cu o poezie de dup`-amiaz`, sau de înserare, în care cititorul
retr`ie[te acele clipe de reverie, când cafeaua sau ceaiul se iro[e[te
în ce[ti cu fiecare clip` [i ai vrea ca „nime-n u[a ta s` bat`”. Cu acest
volum, autorul revine destul de repede în arena literar`, ar`tându-se
interesat de destinul cuvintelor care îi exprim` sau uneori îi tr`deaz`
elanurile sale poetice. Iar` [i iar` revine în discu]ie ve[nica întrebare în
leg`tur` cu valoarea artistic` esen]ial` a versului, pe care unii o admir`
f`r` rezerve, în timp ce al]ii, mai ales dintre autorii contemporani, cred
c` „totul este scriitur`”, reducând astfel semnifica]ia cuvântului poetic la
un simplu joc, fie el [i secund, ceea ce ar duce la concluzia c` întreaga
literatur` nu e altceva decât o jonglerie verbal`, form` f`r` fond a unui
demers gratuit.
Dar, autorul volumului Indiferen]a textului este departe de a gândi
în acest mod. A[a cum îl arat` nu numai recenta sa carte, dar [i cum îl
cunoa[tem din întreaga sa oper`, Ion Beldeanu este un devotat al incanta]iei
lirice, convins c` versul este haina unor tr`iri foarte adânci, imposibil
de exprimat altfel, în ecua]ii sau în silogisme, a unor sentimente de rang
superior, f`r` de care fiin]a omeneasc` nu ar fi putut ie[i din statutul de
animalitate. De aceea, cuvântul, acest dar al providen]ei, nu trebuie nici
o secund` dispre]uit, c`ci el deschide largi [i infinite perspective c`tre o
lume superioar`, aceea a credin]ei, a visurilor nobile, a marilor proiecte
de viitor. Nimeni nu poate crea un lucru înainte de a-l visa. Iar eficacitatea
cuvântului depinde în mare m`sur` de harul cu care e înzestrat
purt`torul lui, c`ci în aceste domenii, scala valorilor r`mâne deschis` la
amândou` capetele.
Îl întâlnim, a[adar, pe Ion Beldeanu, meditând cu o inevitabil` team`
existen]ialist` la timpul care se scurge inexorabil; la dup`-amiezele care
se pierd în vânt, f`r` a mai reveni vreodat`, la „clipa cea rece” care se
apropie din ce în ce mai mult. Sau, cum spune el însu[i: „Totdeauna
dupa amiezile / m` poart` singur printre coridoare / [i tunele de vat` /
aud cum cad blândele biserici ale mor]ii / alcooluri în dizgra]ie / [i ora[ul
despre care / nu-mi place s` vorbesc / ora[ul ie[ind dincolo / pe podurile
EX PONTO NR.1, 2006
141