Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
126
vin a me[terului din Cleofon, p`strat` la München, în colec]ia de antichit`]i.
«Feti]a» are vreo 20 de ani, e înalt`, robust`, are un profil de o rar` distinc]ie,
din care nu lipse[te, bineîn]eles, frumosul nas grecesc. Îns`, prin zbuciumul
vie]ii lor, ele dep`[esc naivitatea u[or superficial` a acestei tinere fete, ies
vijelioase de pe smal]ul amforei [i se al`tur` cariatidelor.” (p. 23).
Alte dou` aspecte despre tragedie sunt abordate în capitolul al optulea
([i reluate succint în cel de-al treisprezecelea), [i anume structura [i motiva]ia
acesteia, cu exemplific`ri din piesa Antigona. Într-o fraz` poematic`,
Marin Sorescu explic` modul cum dramaturgul a conferit crea]iei sale accente
tragice: „Aceast` pies` a lui Sofocle e construit` cu un sim] al balan]ei – nemaipomenit.
Pe un talger st` Creon (…), pe cel`lalt Antigona (…) E de ajuns
s` pice o lacrim` din ochii acestei fete, ca balan]a s` încline dintr-o dat`
spre tragedie (…) Din punct de vedere arhitectonic, remarc`m cum ac]iunea
oscileaz` nervos, ca acul unei busole, între dou` blesteme.” – s.n. (p. 25).
Motiva]ia e dat` de fiorul tragic [i con[tiin]a damn`rii : „Fiorul tragic pe care
îl descoper` cei vechi e c` [tiu s` insufle decesului un sens tragic.”; „Aceast`
con[tiin]` a damn`rii (…) înseamn` iar`[i tragedie.” (p. 24, 25).
Urm`toarele trei capitole sunt consacrate lui Euripide, aici discutându-se
piesele Medeea [i Troienele, pentru a se eviden]ia la final particularit`]ile
dramaturgiei celui de-al treilea „p`rinte al tragediei antice”. Despre prima
pies`, opinia e aceea a fi ingenios construit`: „Asist`m la zbuciumul Medeei,
care se aude tânguindu-se în palat (…) Medeea e aprig` în toate. Î[i
ucisese fratele, sacrificându-l de dragul lui Iason. Acum, p`r`sit`, e prins`
de durerile urii ca de durerile facerii.” (p. 27). Analistul puncteaz` contribu]ia
esen]ial` a lui Euripide – desacralizarea teatrului antic, prin convertirea mitului
la via]a real`, accentul punându-se pe psihologia personajelor: „Descrierea
mor]ii fiicei lui Creon (pe care o voia de so]ie Iason – n.n.), otr`vit` de v`lul
d`ruit de ea (de Medeea – n.n.), are realismul crud pe care îl vom întâlni la
Dostoievski, cu ocazia descrierii unor crize de nebunie.” (p. 28). Cea de-a
doua pies` – Troienele – are parte de acela[i tratament realist analitic din
partea dramaturgului. Acesta porne[te de la un detaliu – la sfâr[itul r`zboiului
troian, urmeaz` dezastrul celor învin[i. De ast` dat` „Tragedia trebuie s-o
îndure femeile, mamele, so]iile, fiicele care r`mâneau înving`torilor, care erau
trase la sor]i [i obligate s` suporte robia (…) Euripide în aceast` pies` se
dovede[te din nou un realist, preocupat de psihologia durerii.” (p. 30, 31).
În capitolul al XIV-lea – Frica [i mila –, studiul e focalizat spre Poetica
lui Aristotel, considerat` „manualul de facere al tragediei” (p. 43). Ar`tând c`
Aristotel a considerat tragedia o form` de imita]ie, Marin Sorescu reproduce
defini]ia dat` de esteticianul grec [i comenteaz` apoi mijloacele pe care acela
le propune, întru s`vâr[irea imita]iei: „Se pune accentul pe fapte, pentru c`,
tragedia nu imit` oameni, ci fapte de via]`, acestea fiind rostul ei.” (p. 43).
Capitolul al VI-lea – Purificarea – ar fi trebuit s` stea în prelungirea celui
unde s-au discutat no]iunile aristotelice de fric` [i mil`. Aici, Sorescu expune
de ce Aristotel atribuia tragediei valoare curativ-vindicativ` a sufletului: „Ideea
fix` era c` de la un spectacol trebuie s` pleci u[urat, purificat. Jocul (desigur,
cel scenic – n.n.) ar fi fost o supap` prin care se elibera presiunea tragic`.”
(p. 48). Din acest punct de vedere – continu` esteticianul explica]iile – raportul
dintre imita]ie [i realitate trebuie s` încline cump`na de partea primului
element: „De aceea, tragedia de pe scen` trebuia s` fie cât mai groaznic`,
pentru ca realitatea din via]`, oricât de crud`, s` par` un fleac.” (p. 48). În
capitolul al patrulea, Sorescu g`sise motiva]ia pentru care tragedia era ofi-