Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

exact` a locuitorilor Atenei în vremea aceea. Oricum, o mân` de oameni. ßi
când te gânde[ti ce a putut s` izvodeasc` în secolul al V-lea – era lor – î]i
vine s` crezi cetatea ireal`.” (p. 14). Spirit iscoditor, Marin Sorescu ar fi putut
g`si motivarea gestului personajului principal din piesa Oedip la Colonas
de a se dezvinov`]i, mai cu seam` c` aceast` crea]ie „este un lung proces
intentat zeilor.” (p. 14).
Antigona – leit` taic`-s`u este un excelent capitol, unde autorul se arat`
preocupat de tâlcurile piesei care o are ca protagonist` pe Antigona. Prima
fraz` e una admirativ` a spiritului creator, de tip inventiv, al celor trei titani ai
tragediei grece[ti care, preluând unul de la cel`lalt „povestea” Labdacizilor, [i
prin contribu]ie personal`, au f`cut din ea mit: „Dup` arderea atât de total`
a destinului lui Oedip, dup` scrumirea vederii sale, nu s-ar crede c` tragedia
mai poate bântui prin zona aceasta. Totu[i, ea reînvie ca Pas`rea Phöenix…”
(p. 15). Cu inventivitatea specific` ironistului, Sorescu se întreab`: „S` ne
închipuim ce s-ar fi întâmplat dac` blestemul nu s-ar realiza?” (p. 16). Iar
r`spunsul e unul tipic ironistului fantezist: „Mânia zeilor ar deveni foc de paie
(…) Asta se întâmpl` în tragedia modern`…” (p. 16). Tonul colocvial al adres`rii
preg`te[te expozeul pentru relevarea în]elesului gestului Antigonei de a
înc`lca interdic]ia lui Creon: „Bine c` am sc`pat de fapte (rezumatul ac]iunii
piesei – n.n.), ca s` trecem la analiz`, la semnifica]ii.” (p. 17). S` re]inem c`
formul`rile admirative fa]` de caracterul puternic al unei femei care „devine
pe nea[teptate factor politic” [i care prin frumuse]ea moral` pune în penumbr`
celelalte personaje, sunt bine cump`nite: „B`nuim o via]` sufleteasc` intens`,
o con[tiin]` înalt`!” (p. 18). Aceast` supozi]ie devine certitudine, prin raportarea
la caracterul tat`lui [i la cel al lui Creon: „Antigona e «leit` taic`-s`u»,
mo[tenitoare a neînconvoierii lui în destinul tragic (…) Spuneam mai înainte
de dou` timpuri care se înfrunt`, dou` concep]ii (…) Antigona e numai iubire
(…) Creon vrea s` fie st`pân absolut…” (p. 18). Considera]iile critice merg
mai departe, observându-se c` în partea a doua piesa pierde din dramatism,
spre a l`sa loc lirismului: „Eroina, dup` ce s`vâr[e[te ceea ce s`vâr[e[te,
epuizându-[i într-un fel destinul, parc` izbucne[te în cântec (…) Ea nu mai
are nimic de f`cut (…) care s-o distrag` de la gândurile ei, de la pornirea spre
triste]e, care are ca substrat o not` existen]ial`, poate spaima de moarte, dar
care se revars` în cuvinte unduitoare [i feminine ca ni[te plete pe um`r…”
(p. 19). S` p`str`m [i compara]ia inedit` între finalul acestei piese [i cel
din Romeo [i Julieta: „Ceea ce vede el (Creon – n.n.) în pe[tera în care
Antigona se spânzurase, iar Hemon, logodnicul june [i pur, se str`punge cu
sabia, nu e altceva decât finalul din Romeo [i Julieta (…), aceast` tragedie
se înrude[te cu cea shakespearian` [i prin adolescen]`, cu deosebirea c`
accentul e pus pe dragostea de frate.” (p. 20).
Fecioara urm`rit` de t`un este capitolul în care se gloseaz` despre
idealul de frumuse]e fizic` a femeilor din teatrul grec antic, dup` ce se va fi
vorbit despre frumuse]ea moral` a acestora, într-un limbaj u[or argotic. „Femeile
din tragediile lui Sofocle au o frumuse]e moral` mortal`. Clitemnestra
e numai foc, sublim` totu[i în p`catul ei; Electra se d`ruia iubirii de tat`, cu
un sentiment de sinuciga[`…” – s.n. (p. 21). Pentru ilustrarea exact` a idealului
de frumuse]e feminin`, detectabil în piesele lui Sofocle, Marin Sorescu
uziteaz` de dou` compara]ii. În primul caz, termenul de compara]ie e cunoscut
de majoritatea cititorilor – Venus din Milo; în cel de-al doilea caz, termenul e
foarte pu]in cunoscut, a[a încât se insist` pe descrierea lui: „Pentru Electra,
Ismena, Antigona trebuie s` avem în minte imaginea «feti]ei» de pe cana de
EX PONTO NR.1, 2006
125