Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
124
marea descoperire a lui Sofocle? C` istoria este în ultima instan]` mit. Eschil
a dorit s` fac` teatru istoric, cum l-am boteza noi ast`zi, dup` cum Homer (…)
bâjbâind cu b`]ul pe urmele lui Ulise, dorea s` cânte cronica exact`.” (p. 5).
Într-un fel sau altul, tragedia greac`, precum [i epopeile homerice ilustreaz`
mânia împotriva destinului.
Începând cu al doilea capitol – Tragoi –, se face sim]it spiritul sorescian,
detectabil aici prin ironie [i adresarea colocvial`. Dorind s` l`mureasc` etimologia
cuvântului tragedie, Sorescu va constata cu aceast` ocazie prezen]a
a numeroase cuvinte grece[ti în cultura lumii. Prin intermediul ironiei, autorul
studiului va puncta contrastul evident dintre spiritul vechilor greci [i cel al modernilor;
dac` primul este inventiv, cel de-al doilea e mimetic: „Facem comedie
dup` ei, filosofie a[i[derea, ne afl`m pe scena lor. Plângem cu lacrimile lor,
n-am inventat nimic, ar trebui s` ne plesneasc` obrazul de ru[ine. Am ajuns de
râsul lumii antice.” (p. 6-7). În ample compara]ii, ironia devine ustur`toare, mai
cu seam` c` se face sim]it` pornind de la premise cât se poate de serioase.
„Cred c` trebuie s` ne gândim foarte serios la jelaniile care se produceau cu
ocazia numeroaselor decese. Tragedia trebuie v`zut` cu fa]a schimonosit`
de durere (…) Pe lâng` spontaneitatea [i sinceritatea acestor bocete, genul
modern al tragediei apare l`b`r]at [i incolor, ca un cântec de pahar.” (p. 7-8).
Vorbind despre obiceiul din unele sate de munte de la noi ca la priveghi în
loc de bocet s` se spun` „m`sc`ri”, Sorescu aminte[te un ritual funebru: pe
la miezul nop]ii, o ceat` de „mo[negi cu b`rbi de cânep`” sose[te spre a lua
în st`pânire sufletul decedatului, executând [i ni[te mi[c`ri scenice: „încep
s` ]op`ie [i s` sar` peste cadavru, agitând caraghios un falus enorm.”
(p. 8). Adresarea colocvial` – cealalt` modalitate de manifestare a spiritului
sorescian – se întâlne[te pe un v`dit suport ironic: „Ideea na[terii tragediei,
r`mâne înc` un punct turistic neexplorat suficient (…) M` mir c` Nietzche, în
avântul s`u poematic, n-a putut face decât distinc]ia între apolinic [i dionisiac,
o adev`rat` comoar` pentru spiritele didactice. A[a c` nu-l vom mai cita [i
noi, de[i ne st`tea pe limb`.” (p. 7).
În capitolul al treilea, Sorescu e preocupat de însu[irile corului. Vizionând
spectacole cu piese de teatru antice, el observ` dou` lumi: personajele [i
corul, f`r` de care „teatrul antic e de neconceput” (p. 9). Trei caracteristici sunt
detectabile pentru aceast` a doua „lume”: omniscien]a („Corul [tie ac]iunea
pân` la cap`t” – p. 9); schematismul [i monotonia („…nu ]i-ar ie[i din
ni[te tipare, uzate de experien]` (…) [i interven]iile lui sunt adormitoare ca
un murmur de valuri…”); rezervorul de lirism („…didacticile înv`]`minte sunt
aruncate în l`turi, pentru a izbucni spre zei mânia f`c`toare de lirism.”).
Dup` ce mai întâi g`se[te o explica]ie a faptului c` Eschil „a organizat
pr`p`dul în trilogii” (p. 11), în capitolul urm`tor Marin Sorescu formuleaz` pe
un ton ironic o concluzie asupra st`rii de destin: „Medical, cred c` tragedia
antic` se explic` printr-un surplus de fiere, cauzat` de iritarea produs` de
starea de destin.” (p. 12). Recunoa[tem din acest citat aluzia la revolta lui
Prometeu împotriva zeilor, pedepsit de olimpieni ca vulturul lui Zeus s`-i
sfâ[ie ficatul.
În capitolul al [aselea – Oedip –, fraza sorescian` relev` dou` atitudini
– regretul împins pân` la iritare : „Se vorbe[te de un num`r de 120 de opere
∂ale lui Sofocle – n.n.∑ (…) Cele mai multe, bineîn]eles, s-au pierdut. Î]i vine
s` te iei cu mâinile de p`r de disperare în fa]a acestei neglijen]e a antichit`]ii,
bogat` în opere ca-n frunze de toamn`, pierdute ca [i frunzele toamnei.”
(p. 13); admira]ia fa]` de spiritul creator al vechilor greci: „Nu cunosc cifra