Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

nem`rturisit: „ßi eu am venit s` te v`d într-un singur fel” (Marian Popescu,
Chei pentru labirint, p.64). El va recunoa[te lucrarea lui Dumnezeu în tot
ceea ce îl înconjoar`, iar drumul s`u devine o metafor` epistemologic`.
Romulus Diaconescu interpreteaz` flac`ra drept simbol al arderii în
procesul crea]iei, în vreme ce fumul este semnul umbrelor, al îndoielilor, al
nelini[tilor devoratoare ce înso]esc calvarul crea]iei.(Dramaturgi români contemporani,
Scrisul românesc, Craiova, 1983, p. 110). Dup` opinia aceluia[i
critic, catedrala este semnul goticului care, în viziunea lui Lucian Blaga, „cu
formele sale abstractizate, cu materia sublimat`, liniile ]â[nite spre cer, cu
articula]ia sa spa]ial` desc`mat`, înseamn`, înainte de orice, un elan de jos
în sus, o transformare a vie]ii în sensul transcenden]ei.” (op.cit., p. 111) Gestul
afum`rii zidurilor poate sugera faptul c` truda creatoare este o permanent`
confruntare, o sfâ[ietoare exorcizare, incompatibil` cu no]iunea de finit.
La fel ca [i cazul altor piese soresciene, Paracliserul prezint` numeroase
elemente ce ar justifica încadrarea piesei în literatura absurdului: confruntarea
dintre om [i t`cerea ira]ional` a lumii, proiectarea fiin]ei umane într-un
univers labirintic [i angajarea acesteia într-un efort sisific în vederea dep`[irii
condi]iei umane. La fel ca [i alte personaje ale teatrului absurd, protagonistul lui
M. Sorescu nu are nume, nu este individualizat prin repere biografice, sociale,
caracterologice. Dup` cum afirm` [i N. Balot`, „teatrul absurdului consider`
omul în afara ambian]ei sale sociale, în afara timpului în care tr`ie[te (spa]iul
[i timpul par puse într-o parantez` fenomenologic`)”.
Eugen Ionescu preconiza folosirea metodic` a [ocului în teatru: „În teatru
totul e permis: intriga e vag` ori inexistent`, libertatea de ac]iune e atât de
larg`, încât, putându-se întâmpla orice, nu se mai întâmpl` nimic, personajele
nu sunt caractere umane, ci, tr`ind adesea într-o lume de co[mar, au între
(cu ele) dialoguri bizare.”
Dup` cum apare evident, nici unul dintre personajele lui Sorescu nu va
îmbr`]i[a pân` în final solu]ia absurd`. Aflat într-un univers labirintic sau într-o
lume devastat`, personajul caut` cu îndârjire drumul spre lumin` – libertate,
revela]ie, justi]ie, via]` - , înfruntând pentru aceasta for]e mai puternice decât
ele: destinul (Iona), stihia naturii (Matca), t`cerea divin` (Paracliserul), intrigile
din cancelariile marilor puteri europene (A treia ]eap`). Moartea personajelor
în deznod`mânt, în fiecare dintre aceste opere, dezv`luie for]a moral`, capacitatea
de sacrificiu în numele unui principiu, al unei valori umane, al iubirii [i
al datoriei. Toate acestea confer` personajelor o aur` tragic`.
O tem` esen]ial` a literaturii existen]ialiste, implicit a teatrului absurd,
este singur`tatea. Dup` cum afirm` Romul Munteanu, „niciodat` literatura
dramatic` nu a înf`]i[at un om mai singur decât noneroul din teatrul contemporan.
Singur cu co[marurile [i angoasele sale, singur în fa]a mor]ii, a crimei
[i a durerii, singur în familie, în mul]ime, noneroul are t`iate toate pun]ile
de comunicare cu ceilal]i.” Aici se poate ad`uga faptul c` în dramaturgia
lui Sorescu de[i omul trebuie s` se descurce singur, pentru c` societatea
este fie surd`, fie mut`, indiferent` fa]` de semen, el are drumul închis c`tre
„geam`nul” s`u, dar deschis c`tre ideal. Aten]ia scriitorului se îndreapt` c`tre
surprinderea eternului uman prin evitarea faptelor incidentale [i transfigurarea
cotidianului.
De regul`, aceste personaje se afl` într-o situa]ie-limit`: Iona se treze[te
înghi]it de un pe[te uria[, Paracliserul se treze[te într-o catedral`, în care
singur a intrat, nu se [tie când, Irina trebuie s`-[i salveze pruncul de furia
apelor.
EX PONTO NR.1, 2006
121