Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
120
Punctul culminant în planul tr`irii este reprezentat de momentul în care,
ajuns la altar, constat` c` icoanele sunt goale, c` pe pere]i nu se afl` decât
rama. Dup` momente de descurajare, personajul în]elege c` nu poate abandona
ctitoria, nu se poate opri înainte de a-[i înf`ptui lucrarea.
Cel de-al III-lea tablou ofer` imaginea unor pere]i înnegri]i pân` spre cupol`,
unde a mai r`mas o fâ[ie alb`. La fel ca [i Iona, care se sim]ea asemeni
lui Hristos obosit, c`ruia i-au reu[it toate minunile, dar nu mai poate învia,
Paraclierul tr`ie[te voluptatea epuiz`rii.
Când ajunge la ultima lumânare, strig` la paznic pentru a-i aduce „ un
car-dou`” în vederea finaliz`rii operei sale. Paznicul este îns` surd, iar Paracliserul,
asemeni altor personaje soresciene, trebuie s` se descurce singur.
Rug`ciunea sa c`tre Dumnezeu se transform` într-un ]ip`t disperat, într-un
rechizitoriu la adresa atotputerniciei divine: „Ce trebuie s` facem noi, ceilal]i?
Cei mul]i, dar ceilal]i? Dup` ce tu le-ai f`cut pe toate singur, ce ne-a mai
r`mas [i nou`, celor de pe fundul lucrurilor f`cute? De-am putea cel pu]in
ploua înapoi m`car potopul, s`-l arunc`m în sus în patruzeci de zile [i un
miliard de nop]i, pedepsindu-te pentru p`catele tale! ∂…∑ ßi s` ne gânde[ti
pe fiecare în parte de la început. ßi s` ne r`zgânde[ti de la început. ßi s`
nici nu ne mai faci! ßi s` ne la[i în pace! (¥ipând) S` ne la[i în pace! S` ne
la[i dracului în pace, Doamne!”
Apari]ia paznicului [i gestul acestuia de a demonta schelele confer`
deznod`mântului un fior tragic de sorginte mitic`, deoarece se realizeaz`
analogia cu mitul jertfei pentru crea]ie. Paracliserul ctitore[te, vrea s` lase un
semn al trecerii sale prin via]`, un semn care s`-l înduplece pe Dumnezeu s`-i
acorde harul. În final, implorând apari]ia lui Dumnezeu, Cel c`ruia i-a închinat
edificiul s`u, Paracliserul, la lumina lumân`rii, se va vedea pe sine ca demiurg
al ctitoriei.Vrând s` coboare, el constat` c`, de[i schelele nu mai exist`, el
nu se pr`bu[e[te, asupra lui nu mai ac]ioneaz` legile p`mântului: „C`ci nu
mai e nimeni mai sus decât mine. Iar eu plutesc, Doamne, pe nori, ca tine.
(Revela]ie) ßi nu mai pot s` cad, ca [i tine. Lumea e de-a dreapta [i de-a
stânga mea. Iar eu sunt în mijloc…(În]elegând) Atunci…(Strig`) Eu! (Plângând)
Atunci…îmi pare r`u [i de mine. (Pauz`) ßi mucul `sta de lumânare… S` v`d
dac` mai e bun de ceva…(Î[i aprinde ve[mintele) O s`- l las s` ard`… pân`
la cap`t…A[a, de sufletul meu…(…) A[a… de sufletul… meu”.
Similitudinile în construc]ia fiec`reia din cele dou` tragedii sunt mai pregnante
în scenele finale. ßi Iona, [i Paracliserul, la cap`tul drumului lor prin
labirint se v`d, se recunosc datorit` luminii. Recunoscându-se, Paracliserul
realizeaz` absurdul vie]ii sale sacrificate [i încearc` s`-i dea un sens. Astfel,
personajele lui M. Sorescu apeleaz` la ultima posibilitate de a da sens vie]ii
pentru a înl`tura absurdul ca singura leg`tur` dintre om [i lume. Jertfa Paracliserului
este singurul fapt care poate asigura durabilitatea ctitoriei. Pe de alt`
parte, dac`, pentru un moment, eroul s-a identificat cu îns`[i puterea divin`,
curând [i-a con[tientizat gândul blasfemiator [i î[i reconsider` statutul: fiin]a
sa îmb`trânit`, stoars` de vlag`, se transform` într-un „muc de lumânare” pe
care îl aprinde spre lauda lui Dumnezeu [i pentru sufletul s`u.
„Ajuns sus, cu ultima lumânare aprins` în mân`, f`r` s` fi c`p`tat semnul,
recunoa[te identitatea de fapt (ctitorirea), identitatea de drept, de fiin]`
(Demiurgul). Pe parcursul aventurii sale spirituale, eroul s-a revelat ca un
homo actans care îl exclude pe homo religiosus. Abia în final se adreseaz` lui
Dumnezeu, „aproape plângând”, acelui Dumnezeu care î[i r`sfrânge chipul în
icoane, într-un „ munte, ba o ap`, ba o pâine.” Cutezan]a sa a constat în faptul