Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

de minimalizare („Poftim ce îmi trece prin cap”), se dezvolt` vertiginos în
gânduri de o mare poezie: „ Eu a[ vrea s` înal] un imn pânzelor albe. Acestor
formidabile pânze albe - pân` în care ne-a fost dat s` gândim”.
Iat`, deci, c`, de[i alege de bun` voie s` tr`iac` într-un labirint (izolat
[i de lumea p`mânteasc` [i de cea sacr`), spiritul nu suport` limitarea, ci
prefer` dep`[irea oric`ror limite. Dup` momentul de solemnitate, Paracliserul
adopt` un ton resemnat, con[tientizând faptul c` omul nu-[i poate dep`[i
sfera, c` oricât de departe ar ajunge, „dup` aceea c`dem jos, înfrân]i [i învin[i,
pe fundul cor`biei noastre, s` tragem la galere. Pe fundul co[ciugului
s` tragem la galere”. Condamnat la moarte, r`t`cind prin „oceanul de fum”,
omului îi este refuzat` beatitudinea, certitudinea faptului c` merge pe un drum
bun la cap`tul c`ruia prime[te r`splata efortului s`u. Paracliserul str`bate un
labirint la cap`tul c`ruia sper` s`-l afle pe Dumnezeu. Aflat în fa]a firidelor, el
„lucreaz` ca un zidar, îndesând fumul cu mâna, netezindu-l cu dosul palmei.”
Gestul lui este absurd pentru c` nu credin]a, nu lumina, ci fumul credin]ei [i
al luminii încearc` s` ]in` încheieturile pentru ca zidurile s` nu se surpe.
Monologul s`u tr`deaz` o mare sete de ideal, de certitudine c`reia s`-i
consacre via]a: „Toat` via]a mi-am visat s` luminez o aureol`”. Visul s`u
este acela de a fi acceptat de universul sacru, chiar [i la periferia acestuia:
„Sfin]ilor, primi]i-m` în rândul vostru m`car ca figurant.”
Interesant` pentru tehnica dramaturgic` a lui Sorescu este calea aleas`
de personaje [i finalitatea acesteia: Iona este animat de o irezistibil` chemare
spre libertate, dorin]` de eliberare din labirint; Paracliserul este ispitit s` dea
sens înaltului c`tre care se îndreapt`, s`-i atribuie efortul s`u epuizant lui
Dumnezeu, ca suprem corolar valoric al crea]iei sale.
În cel de-al II-lea tablou „pere]ii, pân` la în`l]imea Paracliserului, sunt înflori]i
de lumân`ri care ard. Trecerea timpului a l`sat urme vizibile atât pe chipul
cât [i pe zidurile catedralei: ctitoria se înal]` iar imaginea ei îi d` sentimentul
c` a s`vâr[it o „mic` minune”. Minunile sunt primite sus dac` sunt puse în
slujba unei idei m`re]e.” Paracliserul are impresia c` miracolul s`vâr[it de el
este o reiterare a marelui miracol cre[tin, Na[terea Mântuitorului. Condi]ia
de singur credincios care încearc` s` suplinesc` genera]ii întregi îl face s`-[i
imagineze c` ar putea fi însu[i Mântuitorul. Descoper` îns`, în curând, c` „i
s-au anchilozat organele, scântecele se articuleaz`, devin vorbire p`c`toas`”.
El simte c` este pl`m`dit dintr-o serie de p`cate uitate, iertate, capitale, care
intr` în rezonan]` de câte ori r`sare luna. Aceast` pl`mad` uman` determin`
st`ri de spirit dramatice, provocate de presentimentul c` tot efortul s`u a fost
zadarnic. Semnele divine refuz` s` i se reveleze [i, din contr`, din întuneric,
se n`puste[te asupra lui un liliac, semn al demonicului care de la început se
afla acolo disimulându-[i prezen]a. Neantul pare s`-l împresoare („Am intrat
în rezonan]` cu întunericul [i tremur pe întuneric“) iar Paracliserul devine
con[tient de tirania timpului [i a solitudinii: „Tic-tacul lucrurilor m` sperie îngrozitor.
De aceea stau treaz [i m` fac c` vorbesc sau tac, m` fac c` a[tept
pe cineva [i c` nu m` sperie deloc zgomotul.” Drama acestui personaj este
aceea c` întreaga via]` „s-a f`cut c`…”, a mimat, a dat senza]ia c` tr`ie[te,
c` ac]ioneaz` în planul faptei. A[teptarea, tem` esen]ial` în teatrul absurd,
existen]ialist, cap`t` aici o alt` valoare. A[teptând o via]` momentul revela]iei,
protagonistul s-a str`duit s` fie demn de aceast` binecuvântare urcând în întâmpinarea
lui Dumnezeu, poticnindu-se adesea în îndoieli, neputin]`, revolt`,
consecvent îns` idealului s`u.
EX PONTO NR.1, 2006
119