Nr. 1 (10) anul IV / ianuarie-martie 2006 - ROMDIDAC

EX PONTO NR.1, 2006
118
Personaje solitare, Iona [i Paracliserul se afl` într-un permanent monolog
dialogat cu sinele, procedeu de tatonare permanent` a drumului în labirint
(str`baterea unui labirint este prilejul unei singure experien]e). Replicile constituie
întreb`ri, r`spunsuri la întreb`ri, comentarii, enun]uri, complet`ri ale unor
gânduri exprimate pe jum`tate. Prin intermediul acestui solilocviu, personajele
încearc` s`-[i alunge singur`tatea, î[i exorcizeaz` teama, î[i con[tientizeaz`
propria condi]ie, trec de la a[teptare la ac]iune, se încurajeaz` pentru a nu
ceda în fa]a efortului sisific la care recurg de bun` voie, î[i înfrâng temerile [i
ajung la cap`tul drumului din labirint. Se poate observa, prin urmare, c` locul
ac]iunii este luat de dialog.
Didascaliile ini]iale fixeaz` spa]iul ac]iunii, unul propriu teatrului absurd:
spa]iu închis, labirintic reprezentat de o catedral` pustie înv`luit` într-o atmosfer`
nefireasc`: „Senza]ie de prea mult spa]iu [i prea pu]in timp”. Spa]iul
larg destinat cuprinderii unei întregi comunit`]i, este mult prea mare pentru
un singur om, îns` timpul ac]ioneaz` necru]`tor chiar [i în acest topos aflat
parc` în atemporalitate.
Incipitul prezint` un om lipsit de rost în lume, „uitându-se fix la o u[`
care nu se deschide niciodat`”, un om care „a dat buzna”, „s-a pomenit” în
interiorul catedralei cu o lumânare în mân` [i cântând „Ve[nica pomenire!”
încercând s` sacralizeze acest spa]iu uitat, abandonat, refuzat de lume: „E
o catedral` uitat`. Oamenii atât s-au istovit cl`dind-o, încât cum i-au pus
mo]ul s`ge]ii în vârf, cum au uitat-o. Începuser` s-o uite de mult, de secole,
iar în clipa aceea uitarea s-a produs aproape instantaneu.∂…∑ Nu se mai fac
catedrale. Asta e ultima. Iar eu sunt ultimul”. Observa]iile Paracliserului fac
referire la un efort creator de excep]ie care, de[i finalizat în plan material,
nu [i-a g`sit finalitatea în plan spiritual. „Precizarea c` este vorba de ultima
catedral` [i de ultimul paracliser d` o not` de mister expresionist, îns` faptele
cap`t` un alt în]eles când afl`m c` paracliserul se închisese voluntar între
pere]ii unei cl`diri ce nu serve[te la nimic. Personajul s-a închis singur într-o
iluzie” (Eugen Simion, Scriitori români). Protagonistul lui M. Sorescu se
izoleaz` de semenii s`i, de un p`mânt sie[i suficient care [i-a ferecat por]ile
c`tre universul transcendent.
Intriga piesei const` în decizia personajului de a afuma zidurile catedralei
de la prima la ultima piatr`. El începe s` afume pietrele goale care „rânjesc ca
ni[te din]i de drac”, pietre care n-au r`sfrânt niciodat` lumina raiului, pentru
a consacra un loca[ de cult, pentru a-i conferi patina vremii. Supunându-se
benevol unui efort condamnat din start la inutilitate, paracliserul ignor` faptul
c` ceea ce confer` durabilitate unei biserici sunt credin]a, rug`ciunea, nicidecum
fumul sau vechimea zidurilor: „Pietrele nu au fost înc` sudate cu fum
de rug`ciune. Cr`p`turile sunt înc` vii.”
Proiectul este dificil, sublim, don-quijotesc. Omul, obsedat de o existen]`
transcendent` a lucrurilor, [i-a ales o munc` deliberat dificil` pentru a istovi o
dorin]` aprig` de crea]ie: „Exist` o voluptate a epuiz`rii. Ce extraordinar trebuie
s` se simt` l`mâia bine stoars`”. Afumând pere]ii cu flac`ra lumân`rilor, nu
cu aceea a credin]ei, Paracliserul n`zuie[te a g`si sus pe Cel c`ruia credea
c` trebuie s`-i închine efortul suprem. Printr-un joc al imagina]iei, Paracliserul
se transpune pentru un moment în ipostaza demiurgului, manevrând pârghia
cu care arunc` lumân`rile în sus: „(Solemn) Eu m` uit [i stelele r`sar pe alt`
planet`. Eu vorbesc, [i tun` [i fulger` pe alt` planet`. (…) dar for]a mea
cre[te însp`imânt`tor pe alt` planet` [i sunt Dumnezeu acolo – f`r` s` [tiu.”
Avântul spre înalt, spre dep`[irea condi]iei sale m`rginite, în ciuda încerc`rii