vernisaj - Primăria Municipiului Bârlad

BAAADUL 

Revistă trimestrială de cultură 

anul VI, nr. 3-4 (22-23), august-noiembrie 2012 

Redactor şef: Gruia NOVAC Fondator: Cezar IVĂNESCU 

Revista apare sub egida Primăriei Municipiului Bârlad 

şi a Comisiei de Cultură a Consiliului Local. 

Primar, ing. Constantin CONSTANTINESCU. 

Redactori onorifici: 

Petruş ANDREI 

Iorgu GĂLĂŢEANU 

Cristian SIMIONESCU 

Mario Castro NAVARRETE (Chile) 

Magdalena NĂSTASE (Finlanda) 

În acest număr semnează: Valentin CIUCĂ (Iaşi) Mircea M. POP (Germania) 

Lucian VASILIU (Iaşi) Silvia ADAMEK (Belgia) 

Ion MURGEANU (Bucureşti) Valeriu STANCU (Iaşi) Sergiu BRANDEA (Israel) 

Elisabeta ISANOS (Bucureşti) Bogdan ULMU (Iaşi) Andrei FISCHOF (Israel) 

Mircea COLOŞENCO (Bucureşti) Adrian VOICA (Iaşi) Marian CONSTANDACHE 

Sergiu GĂBUREAC (Bucureşti) Maria MĂNUCĂ (Iaşi) Petruş ANDREI 

Fănuş NEAGU (Bucureşti) Viorel DINESCU (Galaţi) George IRAVA 

Ioan VICOLEANU (Bacău) Vasile GHICA (Tecuci) Gruia NOVAC 

Sergiu ADAM (Bacău) Ion POPESCU-SIRETEANU (Piteşti) Gruia NOVAC jr. 

Iancu GRAMA (Bacău) Magda GRIGORE (Piteşti) Dumitru SURUGIU-COTIUGENI 

Alexandru JURCAN (Cluj-Napoca) Laurenţiu CHIRIAC (Vaslui) Diana STOICA 

Dinu BĂLAN (Cluj-Napoca) Petre IOSUB (Vaslui) Eliza ARTENE 

Menuţ MAXIMINIAN (Bistriţa) Lina CODREANU (Huşi) Mariana NEGRU 

Teodor OANCĂ (Craiova) Avram D. TUDOSIE (Huşi) Vasile DUMITRU 

Alexandru ZUB (Iaşi) Lucian RAICU (Franţa) 

Vernisaj: Valentin STOIAN (pag. 25-87) 

Versuri din volumul Florile răului de Charles 

Materialele nu se înapoiază. 

Baudelaire, în antologia Lirică franceză 

Redacţia nu cenzurează articolele, dar 

modernă, florilegiu alcătuit, tradus, adnotat responsabilitatea opiniilor cade în sarcina autorilor, 

şi cu o postfaţă de C.D. Zeletin, Editura 

Albatros, Bucureşti, 1981. 

conf. art. 206 C.P. 

Foto: Răzvan ANDRONACHE şi Mircea COLOŞENCO 

Culegere computerizată 

* 

şi tehnoredactare: Bogdan ARTENE Revista a fost tipărită de S.C. IRIMPEX S.R.L. Bârlad, 

* str. C. Hamangiu nr. 15, 

Adresa revistei: tel./fax: 0335 425302, 

Biblioteca Municipală „Stroe S. Belloescu”, 

Bârlad, Bulevardul Republicii 109, 

în ziua de 20 octombrie 2012. 

telefon: 0235 411001 

e-mail: baaadul_literar@yahoo.com 

ISSN 1843-2190

Pagina 

CUPRINS 

3 Laurenţiu CHIRIAC, Palatul Comunal Bârlad, memoria clădită a administraţiei (Editorial) 

5 Mariana NEGRU, Un mare filantrop şi dascăl al şcolii bârlădene - Stroe S. Belloescu 

6 Eliza ARTENE, Biblioteca „Stroe Belloescu” - loc al începuturilor 

8 Gruia NOVAC, Ci ni s-a dat, să păzim! Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad 

10 Ion MURGEANU, Eminescu în mileniul trei 

13 Diana STOICA, Limbajul poetic: identitatea limbaj-poezie 

17 Viorel DINESCU, Genii literare în actualitate: M. Eminescu şi I. Barbu 

22 Valentin CIUCĂ, Triptic. À tout seigneur, tout honneur! 

25 Lucian VASILIU, Convorbiri televizate. Despre cărţi şi nu numai... 

30 Adrian VOICA, Animăluţe de companie 

33 Elisabeta ISANOS, Émile Faguet şi „Discussion politiques” 

38 Gruia NOVAC, Cronici literare (despre: Ion Popescu-Sireteanu, Iancu Grama, Virgil Chiriac, Gheorghe 

A. M. Ciobanu, Mirela şi Marcel Proca, Cristinel Ariton, Mihai Eminescu) 

51 Ion POPESCU-SIRETEANU, Păstrarea şi cultivarea limbii (XV) 

54 Valeriu STANCU, Mirajul visului nevisat... 

57 Marian CONSTANDACHE, Magia întunericului şi şamanul solar 

58 Dinu BĂLAN, Alexandru Jurcan în acroşări de public, prin răsfoiri tihnite de pagini 

59 Ioan VICOLEANU, Peştele din oglindă 

64 Alexandru ZUB, Dumitru Ivănescu - documentarism şi efort integrator 

66 Magda GRIGORE, Păcală şi ai săi - un spectacol perpetuu 

70 Ion POPESCU-SIRETEANU, Profesorul Pavel Ţugui, cronicar al vieţii cultural artistice şi politice din 

secolul al XX-lea 

72 Lina CODREANU, „...Amintiri de acasă” (Vicenţiu Donose) 

75 Sergiu BRANDEA, Scriitorul Virgil Duda, „obsedat de clarificări” 

78 Avram D. TUDOSIE, Zghihara de Huşi şi Busuioaca de Bohotin... 

80 Bogdan ULMU, Ce-am mai văzut / înghiţit în sec / mâncat, prin Paris... 

82 Sergiu GĂBUREAC, Trei într-unul ! (File de jurnal) 

86 Gruia NOVAC, Reflecţiile unui ciob din oglinda vremurilor (XIII) 

87 Eliza ARTENE, Ninge suav în Palilula sau răzbunarea broaştelor 

89 Gruia NOVAC, Noaptea e un sfetnic... (VII) 

92 Lucian RAICU, Scrisoare din Paris 

93 Sergiu ADAM, Interviu cu C. D. Zeletin 

96 Vasile GHICA, Surâsuri migdalate 

97 Maria MĂNUCĂ, „...Se ţine scai de mine o idee” (poezii) 

100 Viorel DINESCU, „...Captivi în sfere lipsite de fereastră” (poezii) 

103 Gruia NOVAC jr., 2 picături + una ! (poezii) 

104 Mircea M. POP, Ein mann, ein wort ! (poezii) 

106 Menuţ MAXIMINIAN, Răstignit pe cuvinte (poezii) 

109 Andrei FISCHOF, „...Nu crezusem că voi trăi apucând viitorul” (poezii) 

110 Iancu GRAMA, Florilegiu poematic (poezii) 

113 George IRAVA, „...Să-mi aduci pe pleoape o tainică uimire” (poezii) 

114 Petruş ANDREI, „Şapte-s anii bucuriei şi nu-i uiţi o viaţă...” (poezii) 

116 Teodor OANCĂ, „E cerul sfâşiat de-o fulgerare...” (rondeluri) 

117 Silvia ADAMEK, Nunuca (proză) 

124 Alexandru JURCAN, Viaţa, totuşi, nu ne joacă feste ! (proză scurtă) 

125 Teodor OANCĂ, Căruţa cu coviltir (scenetă) 

132 Fănuş NEAGU, Autograf tardiv 

135 Petre IOSUB, Eroii de dincolo de... reviste şi cărţi 

136 Dumitru SURUGIU-COTIUGENI, Hronic cu recul fortifiant (Pamfletaria) 

138 Vasile DUMITRU, Jurnal cultural (sinteză) 

140 * , Ecouri 

141 A. R. HIVAR, Cărţi tipărite, cărţi şi reviste primite 

143 Vasile DUMITRU, Calendar (selectiv)

EDITORIAL 

Laurenţiu CHIRIAC 

În acest larg context, aniversările, bârlădene şi la afirmarea oraşului şi a 

ceremoniile, festivităţile sunt aici mereu un bun personalităţilor sale, fapt pentru care oricând 

prilej de a evoca oameni şi locuri de o însemnătate PALATUL COMUNAL din BÂRLAD îşi merită lauda şi 

vitală pentru comunitatea căreia îi aparţin. Evocăm cinstirea noastră. 

şi cinstim oameni adevăraţi, dăruiţi celor din jurul Găzduite de clădiri noi sau chiar de 

lor şi care au zidit “temelii administrative“ şi, prin monumente istorice, sediile administraţiei locale 

aceasta, au sfinţit locuri. Aici se înscrie şi demersul au constituit în timp o adevărată carte de vizită a 

nostru de a aminti câteva aspecte din istoricul aşezării şi un reper definitoriu în mentalul 

actualei clădiri a Primăriei Bârlad. colectiv. Oraşul BÂRLAD dispune încă, în ciuda 

Astfel, PALATUL COMUNAL din BÂRLAD - vicisitudinilor trecutului şi a lipsei unui plan de 

înainte de a fi o tribună a edililor bârlădeni şi un urbanizare coerent, de un important fond 

aşezământ al gospodăriei urbane - este un edificiu a construit, ca parte importantă a patrimoniului local 

cărui boltă susţine viaţa orașului. Acest palat şi naţional. Cum era şi firesc, Primăria Bârladului a 

constituie o lume a generozităţii şi a pasiunii pentru avut mai multe locaţii în decursul timpului. Printre 

trecutul gospodăresc al Bârladului şi pentru cele menţionate în diferite izvoare istorice se poate 

frumuseţea sa, plămădită pe principii morale şi pe număra cea din zona unde se află în prezent 

sugestie estetică, cu oameni care şi-au nutrit Pompieria Bârlad, care a funcţionat ca primărie la 

speranţa devenirii din seva gloriei trecute. cumpăna veacurilor XIX şi XX. Ceva mai târziu, 

„Şezătoare” dătătoare de viaţă şi eternitate, cu primarul Gheorghe Vidra a hotărât să o mute în 

un tumult aparte, PALATUL COMUNAL din BÂRLAD imobilul situat pe fosta stradă Dimitrie Cantemir 

se mândreşte şi astăzi cu faima spiritului bârlădean (nr. 2-3) din cartierul Podeni. Dezastrele succesive 

şi cu sfintele fapte ale oamenilor trecutului. datorate deselor inundaţii din anii 1931-1934 au 

Datând de peste 75 de ani, Palatul Comunal impus găsirea unei noi locaţii pentru sediul 

din BÂRLAD merită şi i se cuvine să se hrănească din principalei clădiri administrative a oraşului, 

realizările edililor săi. Această clădire importantele lucrări hidrografice de strămutare a 

administrativă a rămas permanent o construcţie albiei râului Bârlad ducând la apariţia şi 

ambiţioasă pentru că a cerut mai mereu o cantitate dezvoltarea cartierelor noi, Deal şi Ţuguieta. 

enormă de viaţă şi de nobleţe încorporată în Astfel, la data de 21 octombrie 1934 a avut 

zidurile sale. În fond, Primăria Bârlad de odinioară loc festivitatea punerii pietrei de temelie a 

şi de astăzi şi-a aşezat temeinic tradiţia în Localului Primăriei Bârlad, clădire cu aceeaşi 

eternitate, căci fundamentele ei au fost concepute funcţionalitate până în prezent, dar renovată şi 

pentru veşnicie, pulsul cetăţii fiind luat de aici. redenumită de curând „Palat Comunal“ (conform 

Generaţii întregi de cărturari, oameni de bine şi, în HCL din 30 septembrie 2009). Potrivit „Actului 

special, edilii urbei au lucrat la zidirea acestor Comemorativ pentru punerea pietrei de temelie a 

fundamente, contribuind la refacerea gospodăriei Localului Primăriei Bârlad“, la festivitatea de 

BAAADUL literar 

PALATUL COMUNAL BÂRLAD, 

memoria clădită a administraţiei locale 

BÂRLADUL respiră prin plămânii săi: istoria şi cultura! Plămădit de o 

multimilenară istorie, această cetate a „vechilor zidiri” constituie o străveche 

vatră de civilizaţie, cu locuri de ancestralitate şi tradiţie civilizatoare intens şi 

permanent locuite, în care se păstrează şi azi inestimabile comori de frumuseţe şi 

spiritualitate din trecut. Numeroasele vestigii ale sale stau drept chezăşie a 

îndelungatului drum pe care istoria şi l-a croit pe aceste meleaguri, marcându-i 

existenţa cu importantele sale evenimente. Trăinicia unei vieţi administrative și 

culturale deosebite au determinat şi aici o emulaţie de valori materiale și spirituale, 

concretizate atât prin multitudinea de mărturii ale trecutului scoase la iveală, cât şi 

prin faptele de o nobleţe aparte ce probează capacitatea creatoare a oamenilor din 

acest spaţiu şi specificitatea cu care el s-a remarcat în cultura românească şi 

universală. 


3

atunci au fost prezente multe personalităţi locale, filantropul Stroe S. Belloescu. 

judeţene şi naţionale ale vremii: este vorba despre Palatul Comunal din BÂRLAD constituia o 

Ion Inculeţ (vicepreşedintele Consiliului de Miniştri construcție de cea mai mare importanță 

şi ministru de interne), Victor Slăvescu (ministrul comunitară, cu o identitate aparte și cu o denumire 

finanţelor), I. Manolescu (ministrul industriei şi care-i arăta importanța sa politică, socială, 

comerţului), I. Guriţă (prefectul judetului Tutova), edilitară și culturală pentru oraș. Prevăzută cu 

Theodor Buzescu (primarul oraşului Bârlad), instalații moderne de încălzire centralizată cu apă, 

Theodor Sglimbea (deputat) şi mulţi alţii. tehnico-sanitare și electrice, clădirea avea subsol, 

Proiectul clădirii a fost întocmit de unul din parter, două etaje, podul, acoperișul și turnul. Ea 

celebrii arhitecţi ai perioadei - Constantin C. a rezistat destul de bine cutremurului din 

Moşinschi - arhitect diplomat care a fost apoi noiembrie 1940, însă la cutremurul din 4 martie 

artizanul Pavilionului României la Expoziţia 1977 a trebuit să fie puternic reconsolidată de către 

Internaţională de la Bruxelles (1935). Alături de primarul Vicol Panainte. In timp, construcția a 

proiectul noului Abator, proiectul Palatului constituit sediul Primăriei comunale a orașului, 

Comunal a fost aprobat în 1934 de către Consiliul apoi sediul PCR și al Sfatului Popular, al Consiliului 

Tehnic Superior şi s-a trecut la licitarea lucrării. Ca Popular și al Consiliului Local, adăpostind o vreme 

atare, Societatea “Edilitatea” şi Întreprinderea chiar și Administrația Financiară și Trezoreria 

ing. GH. IGNAT din Bucureşti - care au câştigat orașului. 

licitaţia - au început executarea lucrărilor pe un Pentru a înţelege dimensiunile şi semnificaţia 

teren pus la dispoziţie de comunitatea locală şi pe prezentului, din respect pentru cei care au trăit şi 

care se găsiseră vechile ziduri ale prăvăliilor au zidit aici înaintea noastră, se impune păstrarea 

negustorilor (incendiate intenționat, pentru a urmelor trecutului, singurul element de comparaţie 

deschide actuala Piață Civică). Deși au existat dese materială între ceea ce a fost și ceea ce va fi. 

întreruperi în finanțarea lucrării, totuși la 20 Procesul de renovare a clădirilor cu rezonanţă 

august 1935 s-a putut face recepția parțială a istorică din Bârlad este benefic şi trebuie continuat, 

clădirii, iar la 27 mai 1937 a avut loc recepția primii paşi fiind deja remarcaţi cu uşurinţă în orașul 

finală a lucrării, întreaga investiție costând 9 contemporan, sub conducerea actualului primar - 

milioane de lei. ing. constructor Constantin Constantinescu. 

Arhitectura noii clădiri era destul de sobră, cu Astfel, după ce s-a aprobat Proiectul tehnic de 

vădite intenţii de reprezentare a unei soluţii modernizare a sediului Primăriei Bârlad la 30 mai 

constructive caracteristică perioadei interbelice şi 2007, la 26 iunie 2008 a avut loc recepția finală a 

definită prin claritate şi simplitate formală. Ea acestor lucrări de modernizare, executate de firma 

denotă un mod original de decodificare şi bârlădeană SC URBAN PROIECT și care au costat în 

prelucrare a canoanelor stilistice. Astfel, căpătând final peste 2 milioane lei noi. 

numele de Palatul Comunal, au fost găsite soluţii La 21 octombrie 2009, când clădirea 

constructive prin îmbinarea betonului armat în Palatului Comunal împlinea 75 ani de existenţă, 

cadre şi planşee, iar pereţii au fost executaţi din ceasul de gală i-a aparţinut în totalitate, căci 

cărămidă. Tencuielile exterioare au fost executate instituţia a coagulat în timp ideile şi nobilele 

în praf de piatră de Başchiria, holul principal fiind năzuinţe ale edililor, legând destine ale oamenilor 

prevăzut cu plăci mari din praf de marmură, din şi iubitorilor de spirit, dar - mai ales - autentificând 

beton armat şi apoi acoperit cu stucomarmură. Nu efervescenta viaţă cotidiană a cetăţii. Întru mulţi 

în ultimul rând, a mai fost realizată şi o instalaţie ani acestui edificiu al grijii pentru noi toţi! 

proprie de apă, alimentată de o fântână arteziană În fine, despre BÂRLAD, oamenii, străzile şi, 

executată special pentru Primărie. Perioada era cu precădere, “vechile sale zidiri” nu putem decât 

una marcată de importante transformări în să rămânem cu plăcute amintiri şi să lăsăm celelalte 

planimetria urbană a oraşului. lucruri mărunte la marginea lumii! Trebuie să 

În decurs de numai câteva luni, se poate recunoaştem că oraşului merită să-i admirăm şi 

remarca inaugurarea a două clădiri impozante şi acum senectutea tradiţiei şi vioiciunea culturală! 

monumentale: Palatul Comunal şi Liceul de Fete Sanctuar al luminii bârlădene și emblemă a 

„Iorgu Radu“, dar şi refacerea ansamblului statuar statorniciei, unde inimoşii slujitori ai vechilor 

din Piaţa Domnească ca urmare a strămutării statuii tradiții încă veghează şi trudesc ca flacăra să nu se 

lui Neculai Roşca Codreanu pe amplasamentul stingă, PALATUL COMUNAL a demonstrat că la 

actual, în faţa instituţiei ctitorite de acesta – Şcoala BÂRLAD trecutul şi prezentul trăiesc și acum într-o 

Secundară Profesională de Fete. Parcul Domneasca CURTE “poleită” de un continuum armonios, sub 

a fost din nou amenajat, ca dovadă a interesului forma unei permanenţe cu valoare de simbol pentru 

pentru mobilarea stradală, iar în centrul lui a fost un viitor care obligă la mai mult şi la mai bine! 

ridicat un bust din bronz, reprezentându-l pe 

4 anul VI, nr. 3-4 (22-23), august-noiembrie 2012 BAAADUL literar

COMEMORARE OMAGIALĂ 

BAAADUL 

Mariana NEGRU 

Prima lui fişă bibliografică apare în Albumul munţilor Oituz, pe care se ridică pereţii din 

Parlamentului Român, pe când îşi exercita mandatul cărămidă. Pe frontonul ei scria: „Şcoala Stroe S. 

de senator de Tutova, ca preşedinte de vârstă. S-a Belloescu”. La intrare pe peretele din dreapta sunt 

născut la 20 martie 1838, la Câmpina, judeţul încrustate pe o placă din marmură următoarele 

Prahova, părinţii lui fiind originari din Săcelele cuvinte: „Ridicat-am această şcoală pentru 

Braşovului, unde şi-a făcut studiile primare, apoi cele luminarea ţăranului român, Stroe S. Belloescu 1892”. 

secundare la Bucureşti. Merge în Belgia pentru a-şi Într-una din săli, pe peretele din faţa băncilor, sunt 

completa studiile, în anul 1863 vine în ţară cu etalate portretele împăratului Traian şi ale celor doi 

diploma de inginer. În anul următor, a fost numit corifei ai culturii neamului, Gheorghe Asachi şi 

profesor de matematică şi director la o şcoală reală Gheorghe Lazăr. În cancelaria şcolii, pe lângă 

din Brăila, iar în anul 1866 a trecut la Liceul portretele familiei regale, se găsea şi un portret din 

„Codreanu” din Bârlad, unde a funcţionat până în 1860 al celui dintâi Domn al românilor, Alexandru Ioan 

anul 1898, când a ieşit la pensie. Cuza, donat de însuşi domnitorul, prietenului său 

Stroe S Belloescu a trăit în acelaşi timp cu Costache Costachi, cu prilejul unei vizite făcute de 

fruntaşii unei generaţii entuziaste, care a realizat acesta la Bârlad. La rândul său, fiul lui Costache 

marile acte revoluţionare de la 1848 şi 1859, Costachi, Lupu Costachi, care avea moşie la Dealu 

transformându-se într-un adept al ideilor patriotice Mare, l-a dăruit acestei şcoli prin fondatorul ei, Stroe 

şi naţionale. El şi-a desăvârşit cultura la lumina S. Belloescu. Tot în cancelarie se afla expus actul 

romantismului lui Ion Heliade Rădulescu şi a comemorativ scris cu o pană de maestru. Alături de 

patriotismului înflăcărat al lui Simion Bărnuţiu. şcoală, se înălţa turla bisericii, dărâmată în urma 

Dacă învăţământul românesc a avut pe cutremurului din 1940. Biserica ctitorită de Stroe S. 

organizatorul şi animatorul Spiru Haret, Belloescu a fost ridicată în 1904, reprezentând astăzi 

învăţământul din Tutova, după marii donatori şi un adevărat monument de artă. 

ctitori de şcoli, Codrenii, după calda iniţiativă a Acelaşi devotament şi dragostea de ţara îl fac pe 

Societăţii pentru învăţătura poporului român, căruia Stroe S. Belloescu să ridice, în anul 1909, în Bârlad, 

i se datoreşte Şcoala Normală, după marele aşezământul cultural „Casa Naţională”, înzestrat cu 

însufleţitor Ioan Popescu, a avut pe realizatorul cu o bibliotecă, cu sală de expoziţii pentru artiştii locali, 

mici mijloace, dar cu scopuri şi efecte mari, Stroe S. sală de conferinţe şi festivaluri artistice şi literare ale 

Belloescu. Ligii culturale din Bârlad. 

În partea de sud-est a oraşului nostru, pe Cu câteva luni înainte de a fi ucis, la 20 

şoseaua ce duce spre Galaţi, este situat satul Griviţa, octombrie 1912, de către Piele Neagră din Bereşti, şisat 

care a luat fiinţă în anul 1879. Aici a construit a scris testamentul. Stroe S. Belloescu a hotărât ca 

Stroe S.Belloescu o şcoală (1892), o biserică (1904), din economiile sale să se ofere Casei Şcoalelor 12.000 

iar în mijloc statuia lui Alexandru Ioan Cuza, lei, cu destinaţia de a servi drept cinci burse elevilor 

reprezentând primul act al recunoştinţei ţăranului săraci de la Liceul „Codreanu”. 

faţă de cel mai mare binefăcător al său. De o parte şi Bârlădenii l-au onorat cu încrederea lor pentru 

de alta a statuii sunt două basoreliefuri ale celor doi calităţile şi meritele sale, însărcinându-l să-i 

sfetnici credincioşi, ce l-au ajutat la îndeplinirea reprezinte în corpurile legislative, în consiliile 

marilor acte patriotice ce le-a săvârşit, Mihail comunale şi judeţene, în diferite societăţi, comitete 

Kogălniceanu şi C. Negri. A mai ridicat din proprii bani şi epitropii fiind nelipsit. Casa Naţionala, care astăzi 

şcolile din satele Pleşa (1907) şi Palerma (azi îi poartă numele, îi cinsteşte memoria, ea 

Trestiana, în 1912). reprezentând şi acum, la 100 de ani de la moartea 

Construită în 1892, şcoala din satul Griviţa are ctitorului ei, o făclie nestinsă în viaţa culturală a 

temelia şi soclul din piatră trainică ruptă din coasta oraşului nostru. 

literar 

Un mare filantrop şi dascăl 

al şcolii bârlădene 

STROE S. BELLOESCU 

(1838-1912) 


5

VEROSIMILITĂŢI 

Eliza ARTENE 

BIBLIOTECA „STROE BELLOESCU” - 

LOC AL ÎNCEPUTURILOR 

Unde ni sunt visătorii ? 

1915 este anul în care Academia Bârlădeană clipa inspirată... Şi continua, vorbind despre acaîncepe 

să prindă contur în oraşul salcâmilor şi al demia întemeiată fără elaborări, planuri, 

brânduşelor. Pe atunci se întâmpla ca tinerii să aprobare, state de plată ş.a.m.d.: „...unde să 

creadă în poezie, în puterea cuvântului, în ne putem comunica ideile şi să ne amestecăm 

creativitate şi emoţie, în cartea cea sfântă expansiunea sufletească (...) Ne-a apucat 

dătătoare de lumină pentru suflete întunecate. războiul cel mare în plină şedinţă ! ... Pe unii i- 

Aceşti tineri – George Tutoveanu, Toma Chiricuţă, a luat cu dânsul, pe alţii i-a adus!” 

Tudor Pamfile - trei arhangheli, visători şi Tot ceea ce înaintaşii noştri au făcut, s-a 

încrezători în frumuseţea vârstei şi a aspiraţiilor făcut cu credinţă şi cu dorinţa de a li se urma 

lor, au dat startul unui fenomen unic la nivel exemplul în viitor. Suntem datori să ducem mai 

local şi naţional. departe, prin puterea visului şi a dragostei 

Academicienii Bârladului se întâlneau în pentru cunoaştere, prestigiul ambelor instituţii 

jurul lungii mese de la Casa Naţională „Stroe de cultură din micul nostru oraş. 

Belloescu” ori peripatetizau pe aleile dintre Dacă secolul acesta va fi religios sau nu va fi 

liliecii înfloriţi din grădinile lui Tutoveanu, întâi deloc, ne permitem să parafrazăm: va fi cultural 

din cea de pe strada Vornicul Sturdza, apoi din sau nu va fi deloc. Nu avem voie să lăsăm nivelul 

cea de pe bulevardul Manolache Costache calitativ al faptului cultural a se duce în jos, cu 

Epureanu..., aflăm din volumul III (albastru) astfel de deschizători de drumuri de la care 

Bârladul, odinioară şi astăzi. Oare unde să fie un a v e m , s l a v ă D o m n u l u i , c e î n v ă ţ a . 

alt loc mai potrivit pentru poezie, elan sufletesc, Re/Descoperirea şi valorificarea moştenirii 

visare, decât printre cărţi - vechi prieteni de primite trebuie să fie, pentru noi, cei de azi, 

nădejde - într-o bibliotecă? într-o casă a culturii, prioritare linii de ghidaj. 

cum şi-a dorit-o patronul spiritual Stroe S. Ne întrebăm retoric, şi cunoaştem răspunsul 

Belloescu. Niciun alt locaş nu ar fi fost mai amar, dacă mai au putere cultura, cartea, 

potrivit pentru dezideratele înalte ale tinerimii educaţia în lupta cu ignoranţa cruntă, 

de atunci. Iată cum rezistă peste timp valoarea şi analfabetismul „răsplătit” cu diplome 

cum se întâlnesc oamenii cu aceleaşi înclinaţii şi cumpărate la universităţi de subsol, suficienţa, 

concepţii! semidoctismul şi epatările cu iz de conştiinţe 

- „Ne-a venit aşa...“ răspundea G. înalte? 

Tutoveanu într-un interviu, numind cu graţie 

6 anul VI, nr. 3-4 (22-23), august-noiembrie 2012 

BAAADUL literar


Evanghelia slavonească (Lemberg, 1644), 

cea mai veche tipăritură aflată la secţia documentare a bibliotecii 


7

VIRTUALITĂŢI 

Gruia NOVAC 

TEATRUL 

„VICTOR ION POPA” 

BÂRLAD 

1955-2012 

CE NI S-A DAT, SĂ PĂZIM ! 

Cuvântul TEATRU este fundamental în limba colectivului prin sporirea satisfacţiei că actorul 

română – ca de altfel în toate limbile pământului –, dăruit cuvântului dramatic ştie să vină în 

numind şi cea mai veche şi mai ilustrativă însuşire întâmpinarea dorinţei de bine, adevăr şi frumos a 

umană. Încă de la primele rudimente de legături spectatorului, mai ales, rural. Apoi, clădirea 

familiale, individul în formare îşi orânduieşte teatrului a fost, ani buni, în reparaţie capitală, 

stările printr-un joc al privirilor, gesticii şi sunetelor absenţa sălii proprii obligând la un program dur de 

în momente (scene) variate la care, iniţial deplasări. În asemenea împrejurări, totuşi, n-au 

inconştient, ia parte. Aşa că, Teatrul lui Dionysos la lipsit premierele, care, alături de reluări 

Atena, la Epidaur sau Siracuza se „construia” deja meritorii, au contribuit la împrospătarea 

pe un teren cu sămânţă ancestrală. repertoriului şi menţinerea la înălţime vizibilă a 

Unii vor zice că exagerez, şi e dreptul lor s-o realizărilor scenice individuale. 

facă; dar dincolo de o polemică fără obiect rămâne Tradiţia înscenărilor eclatante se păstrează la 

valabil acel ceva nevăzut şi, sigur, născocitor de Teatrul din Bârlad; nu în sensul montărilor epocale, 

iluzii, „al patrulea perete” al scenei, prin care însă curate, de bun simţ, gândite, racordate la 

(prin care!?) spectatorii pătrund şi devin părtaşi la cerinţele unui public suficient format şi la 

„întâmplările” din proskenion (locul de mişcare a posibilităţile artistice reale ale trupei momentului. 

actorilor). Că sălile sunt pline, adesea arhipline, este un 

Bârladul are un asemenea noroc; se bucură de răspuns al spectatorului la întrebările pe care, 

Teatru, născut din îmbrăţişarea celor două muze, implicit, piesele jucate le pun. Dovezile nu sunt 

Thalia şi Melpomene – comedia şi tragedia –, ezitante, ci necontestabile. 

instituţie care, în iarna viitoare, va rotunji Chiar dacă ocazionată de „Anul I.L. 

viguroasa vârstă de 57 ani (fondat: 28 decembrie, Caragiale”, ba poate din această pricină, comedia 

1955). perenă O noapte furtunoasă, a ilustrului Nenea 

Tot ce depăşeşte jumătate de veac e, fără Iancu, a înregistrat un succes clar, cu premiera din 

îndoială, matur. seara zilei de sâmbătă, 26 mai, 2012. Marcel 

O arată şi stagiunea de spectacole 2011-2012 a Anghel, de data aceasta în postură curajoasă de 

Teatrului bârlădean, care, prin eforturi continuate, regizor, a intuit că spectatorul doreşte să (re)vadă 

discret şi gospodăreşte proporţionate de un cap „O noapte furtunoasă”, dar şi pentru că „aveam 

limpede şi decis, a ţinut nestinsă gândirea scenică a distribuţia necesară”. Aşa se face că interpreţii 

„patronului” Victor Ion Popa, „spiritus rector”. s-au întrecut pe ei înşişi. Am văzut, de pildă, un 

Se cuvine, hic et nunc, o precizare. Jupân Dumitrache „altfel” decât ne obişnuise 

Această stagiune din urmă, deşi condiţionalele istoriografia scenică românească: în locul celui 

sunt aproape identice cu câteva anterioare, a fost mătăhălos, unul slab de constituţie (structură 

un fel de probă de foc a întregului buchet de scheletico-anatomică), contrastând cu imaginea 

slujitori ai scenei bârlădene. Foarte multele, dar cherestegiului care, musai, să aibă burtă... 

necesare, deplasări în localităţi, dintre care Viziunea îndrumătorului artistic a fost transpusă 

destule nu ofereau condiţii, nici măcar minime, de perfect de actorul Gruia Novac jr., configurând, 

înfăţişare a spectacolului, au mărit coeziunea magistral în unele scene, un jupân ridicol şi naiv, 


asemenea unei părţi a lumii pe care o relevează. măsura intenţiilor intuite din didascaliile autorului. 

Lângă interpret, ceilalţi actori au durat, cu talent şi Tripleta Sorin Ghiorghe (Tache), Marcel Anghel 

inteligenţă, imaginea „vremilor acelora când (Ianke), Gruia Novac jr. (Cadîr) ridică hazul la nivel 

scriitura se făcea cu mintea şi peniţa muiate în de artă fără cusur, o bilă albă în plus primind 

cerneala inspiraţiunii” (Teodora Spânu, secretar... „Cadîr”, pentru bonomia şi naturaleţea 

literar). Cine-s „eroii”? Alex Savu (bun-bun), manifestate în relaţia cu „conflictualii” şi cu... 

George Sobolevschi (măreţ), Cella Croitoru (un spectatorii. Restul trupei a contribuit masiv la 

travesti colorat), Dumitru Ciubotaru (un organizarea spectacolului: Alex Savu (Iţic alias 

Venturiano invers celui imprimat în memoria Ilie), Simon Salcă jr. (Ionel), Cella Croitoru (Ana) şi 

noastră de Radu Beligan), Petronela Ene (serafică), Lili Popa Alexiu (Baba Safta), fiecare având 

Otilia Huzum în dublură cu Irina Grăjdeanu momente delectante, apreciate spontan unanim de 

(zglobie). Scenografia, inspirată şi funcţională, a „martorii” buclucului scenic. Îl regăsim printre 

semnat-o maestrul Sandu Maftei. realizatori şi pe maestrul Sandu Maftei, scenograf. 

În toamna lui 2011, pe scena „împrumutată” Toate au făcut – în ciuda unor trecătoare 

de la Casa de Cultură „G. Tutoveanu”, am asistat la vicisitudini, dar mai ales a bucuriei revenirii 

o premieră... mai aparte: Delir nocturn... în „acasă” – ca acest anotimp teatral să se detaşeze, 

mahala, adaptare de Alexandru Savu, în calitate prin câteva exemplarităţi, de toate celelalte. 

de regizor, după I. L. Caragiale. Până în cele din Stagiunea 2011-2012 este o garanţie, în 

urmă a ieşit un spectacol agreabil, vioi, cu viitorul mediu şi lung, că Teatrul „V. I. Popa”, 

stângăcii... geniale, dar şi cu crispări asemenea instituţie de cultură autentică, emblematică 

celor ale regizorului încă (vorba dumisale!) pentru municipiul Bârlad, ştie, va şti şi în 

neşlefuit. Actorii, a căror strădanie n-o putem trece continuare să profileze drumul regal spre 

cu vederea, în ordinea indicată de autor, sunt: Oana CENTENARUL DIN 2055 (!). 

Tofan, Gruia Novac jr., Geta Cacevschi, Lucian Vă rog: nu zâmbiţi,ci, încrezători, aclamaţi şi 

Arhire, Simon Salcă jr., iar în rol de scenograf: protejaţi viitorul TEATRULUI NOSTRU, mai ales că, 

Sandu Maftei. toţi împreună, nu suntem nişte conducti mancipes 

Spre sfârşitul stagiunii, în luna iunie, o altă („angajaţi pentru a aplauda la teatru”), ci doar cei 

premieră, spectacol „dirijat” de tânărul Cătălin care-l sprijinim iubindu-l. De ce-l iubim? Pentru că 

Cucu (din Iaşi), caietul de sală menţionând „debut TEATRUL NOSTRU a „devorat” piese cu titluri 

regizoral”, cu comedia Adunarea femeilor a fabuloase de la noi şi de aiurea, stagiuni şi vacanţe, 

poetului comic elin Aristofan (446-386 î.Hr.). nume, nume, nume care s-au jertfit pe scândura 

Personajele antice ale comediei au fost înfăţişate scenei bârlădene, în numele frumosului şi al 

de Cella Croitoru, Gruia Novac jr., Sorin Ghiorghe, respectului pentru Măria Sa Spectatorul. 

Alex Savu, Dumitru Ciubotaru, Petronela Ene, Stagiunea teatrală a murit. Trăiască Teatrul! 

Ramona Părpăliţă, Irina Grăjdeanu, Geta * 

Cacevschi, Cătălina Rusu, Eudoxia Volbea, Post scriptum... optimist 

George Sobolevschi, Oana Pavalache, care, Sâmbătă, 6 octombrie, 2012, ora 18:00, a 

alături de Sandu Maftei (scenografia) şi Beatrice avut loc premiera spectacolului cu prea cunoscuta 

Volbea (coregrafia), au pus în evidenţă arta piesă a dramaturgului rus Maxim Gorki, Vassa 

dialogului, vorbirea savuroasă („Femeilor le linge Jeleznova. Distribuţia: 

din străchini pân' în fund!”), pitorescul, Vassa Borisovna - Lily Popa Alexiu 

înţelegerea interioară, impecabila formă a unei Raşel - Oana Pavalache 

construcţii dramatice bazate pe intrigă facilă, dar Prohor Borisovici Hrapov- Marcel Anghel 

ale căror ecouri trimit în contemporaneitatea de Natalia - Petronela Ene 

care o despart nu mai puţin de 25 de secole. Ludmila - Ramona Părpăliţă 

Reluarea unor spectacole din stagiunile Serghei Petrovici - Sorin Ghiorghe 

anterioare au mărit expresivitatea repertoriului. Anna Onoşencova - Otilia Huzum 

Mătrăguna lui Niccolò Machiaveli (în care se Melnicov - Gruia Novac Jr. 

detaşează net creaţia personală a actriţei Lili Popa Piaterchin - Dumitru Ciubotaru 

Alexiu), Două femei deştepte şi nebune, nebune de Liza - Cătălina Rusu 

legat de Ştefan Dumitrescu, Jocul cu adevărul Polia - Irina Grăjdeanu 

(Prinţesa şi porcarul) de D. Solomon, Dănilă Evgheni - Lucian Arhire 

Prepeleac, dramatizare după Ion Creangă, şi mai cu Guri Crotchih - Alex Savu 

seamă Tache, Ianke şi Cadîr, comedia de marcă a lui Regia: Dorin Mihăilescu 

V. I. Popa, din repertoriul permanent („etern”) al Scenografia: Marfa Axenti 

teatrului, distribuţia acestei celebrităţi fiind pe Stagiunea 2012-2013 a început. Succes ! 

BAAADUL 

literar 


9

CENTRUL “EMINESCU” 

Ion MURGEANU 

Ion Murgeanu 

EMINESCU ÎN MILENIUL TREI 

„Nu m-am gândit să învăţ 

a muri vreodată” 

IUBITA DIN IPOTEŞTI 

Prima versiune a meditaţiei funerare Mortua amplă la Un roman. Cînd, în 1873, moşia tatălui va fi 

est! pare a fi din 1866, octombrie: Elena ameninţată cu vânzarea / “am un tată zădarnic” va 

(meditaţiune), descoperită de poetul şi scrie poetul , probabil lui Samson Bodnărescu, şi 

eminescologul Ion Roşu ( 1940-1997), după ce aceluiaşi : “mi-ar părea rău dacă ţărâna aceea, 

existenţa “iubitei din Ipoteşti” mai fusese unde zace ce-am avut mai scump pe lume, ar 

semnalată de G. Bogdan-Duică, într-o conferinţă încăpea pe mâni streine.” În 1876 participă la 

ţinută la Cluj în 13 februarie 1923, cu ocazia Ipoteşti la înmornmântarea mamei sale (“dulcea 

sărbătoririi semicentenarului societăţii “România mamă”) şi tot atunci “îl năpădesc amintiri vechi”. 

Jună” din Viena. Ion Roşu va aduce noi şi mult mai Iubita de care s-ar vrea pus “-n încăperea aceluiaşi 

concrete precizări. Va fi fost o Ileană ( pe care sicriu” e poate, în hiperbolă, sau metamorfozată 

poetul o consemnează Elena după modelul muzei poetic, aceeaşi iubită a amintirii… clar evocată “în 

lui Alecsandri Elena Negri. Elena lui Eminescu va fi poemul cel mai transparent din punct de vedere 

fost “Ileana, fiica lui Vasili a Nechiti”, ţăran din autobiografic şi cel mai suav, care merită, şi fiindcă 

Ipoteşti, care aprinse în pieptul celui mai mare poet e foarte puţin cunoscut, să fie citat în întregime” 

al românilor, de mai târziu, fiorul întâiei iubiri, dar (Ion Roşu): 

şi a celei mai statornice obsesii. Poetul va fi 

remarcat-o pe fată la 12 ani ( precoce ca şi Dante cu O, dulce înger blând 

a sa Beatrice) cînd venise la Ipoteşti de la Cernăuţi Cu ochi uimiţi de mari, 

în vacanţa de Paşte. Iubirea celor doi adolescenţi La ce mai reapari 

s-a desfăşurat în vacanţa mare a aceluiaşi an 1862, Să-ngreui al meu gând? 

din sfârşit de iulie – septembrie…De Crăciun poetul Părea că te-am uitat, 

nu a mai venit acasă; el află de moartea Ilenei abia Că n-oi mai auzi 

în anul următor 1863, în vacanţa de primăvară , Că-mi aminteşti vreo zi 

deoarce Ion Roşu citează din ms.2259, f.I r – 2 v , Din viaţa mea de sat. 

această însemnare dureroasă: “Elena a murit”. 

Chipul ei nemurit în Sara pe deal: “cât îmi eşti Mai poţi să-ţi aminteşti 

dragă”: “Şi surâzând, vom dormi sub înaltul,/ Cum noi umblam desculţi 

Vechiul salcâm” va bântui şi în alte poezii: “Din Şi tu stăteai s-asculţi 

străinătate”/ 1865 , sau într-un vers atât de Duioasele-mi poveşti? 

transparent din 1871: “ Ea a murit. Am îngropat-o-n Spuneam cum am umblat 

zare” ( din poezia Aveam o muză); în 1873 va scrie Frumos fecior de crai 

poemul Un roman, unde regăsim aceeaşi obsesie a În lume nouă ani 

unei iubite de demult, sau şi mai accentuat în lungul Iubita de-au aflat. 

poem Codru şi salon din 1877/ prelucrare mai 


Ca şi când te-ai mira ieşeană a lui Eminescu. 

Tu ochii mari făceai, Recent, un reporter TV a pătruns în hrubele 

Deşi mă pricepeai de la Bolta Rece ( sau Borta Rece?! Totuna!), vechea 

C-o spun în pilda ta; cărciumă în care Eminescu şi Creangă beau vinul din 

Şi-apoi, când te rugam ulcele de lut zmălţuite, direct de la canea, şi 

Să-mi spui de mă iubeşti, mîncau berbecuţ la proţap şi pui la frigare. Abia 

Prindeai ca să-mi şoptreşt apoi urmau sarmalele şi plăcintele poale-n brîu, 

Cu buzele abia, meşterite la bojdeucă, de apriga gosopdină Tinca, 

din parohia răspopitului. Eh, eh! C e vremuri! Ce 

Şi-mi răpundeai cu dor: oameni! Dar unde sunt zăpezile de altă dată? Ele au 

“Tu nu mă vei căta, rămas, se pare, după plecarea intempestivă, şi nu 

În veci rămân a ta prea, a poetului la Bucureşti, în câteva scrisori 

Căci drag îmi eşti de mor…” trimise de la Ieşi, de Ion Creangă, prietenului său 

Uitaşi al tău cuvânt Mihai Eminescu, care se “boierise” la Bucureşti. Le 

Nu m-ai chemat să vin redăm mai jos: 

Alăturea-n sicriu 

La stânga ta-n mormânt. Bădie Mihai, 

Dar azi, când se părea Ai plecat şi mata din Ieşi, lăsând în sufletul 

Că-n veci eu te-am uitat meu multă scârbă şi amăreală. 

Tu iar te-ai arătat Să deie Dumnezeu să fie mai bine pe acolo, 

Ca-n tinereţea mea; dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un 

Suflarea ta uşor pol el face doi; ş-apoi dă, poate nu-s cu inima 

Zburat-a, răcorind curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, 

Şi reîntinerind în loc să fie cu Dumnezeu. 

Întâiul meu amor. Dar, iartă şi mata, căci o prietenie care ne-a 

legat aşa strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă 

Mai tare să-mi vorbeşti, din partea aceluia care rămâne singur. 

De mine ce te temi? Această epistolie ţi-o scriu din cerdacul 

S-aud cum lin mă chemi unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, 

Acolo unde eşti. uitându-te pe cerul plin de minunăţii, îmi povesteai 

Curând, curând şi eu atâtea lucruri frumoase…frumoase… 

Îmi pare c-oi pleca D a r c oşcogeamite om c a mine, 

Pe dulce urma ta, gândindu-mă la acele vremuri, a început să plângă… 

Iubitul meu copil. Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopţi albe 

(Elena, 1876) când hoinăream prin Ciric şi Aroneanu, fără pic de 

gânduri rele, din dragostea cea mare pentru Ieşul 

nostru uitat şi părăsit de toţi. 

DOI PRIETENI: 

Şi dimineaţa ne întorceam la cuibar, 

blagosloviţi de aghiazma cea fără de prihană şi atât 

iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai, parcă 

BAAADUL 

MIHAI EMINESCU ŞI 

literar 


cine ştie ce nelegiuire am făptuit şi noi. 

ION CREANGĂ Ţi-aş scrie mai multişor, însă a venit 

Enăchescu şi trebuie să plec cu dânsul la tipografie. 

S-a scris un sac de literatură, de nu chiar un Cu toată dragostea, 

vagon, despre ciudata prietenie dintre Eminescu şi I o n i c ă 

Creangă. Dintre hâtrul humuleştean şi rafinatul Iaşi, 1877, decembrie 

“rege al cugetării omeneşti”. Iaşiul e plin de paşii, 

de umbrele lor; şi azi, oriunde te-ai întoarce, Bădie Mihai, 

amintirea lor comercializează turistic virtuţile celei 

mai nobile prietenii liteare române. Bojdeuca din Ce-i cu Bucureştiul, de ai uitat cu totul Ieşul 

Ţicău cu dealul Ciricului în faţă, Golia şi Galata, nostru cel oropsit şi plin de jidani? 

Copoul cu Teiul lui Eminescu şi statuia Veronicăi O fi musai viaţa burlăceasdcă pe acolo, dar 

Micle, uliţa Păcurari, pe care era şcoala la care, nu se cade să ne uiţi prea de tot. 

după răspopire, fu institutor bădiţa Ion Creangă, Veronica a fost azi pe la mine şi mi-a spus că 

Biblioteca universitară , amintind de prima slujbă şi cu dânsa faci ca şi cu mine. De ce? Ce rău ţi-am 

11

făcut noi?! amintirile, când eraţi în jurul meu, tu, Augură, cel 

De Crăciun te aşteptăm să vii. blestemat, Conta şi alţii, cari acum vă fuduliţi prin 

Tinca a pregătit de toate şi mai ales capitală, alături cu ciocoii, mânca-i-ar cânii, că 

“sarmalele”, care ţie îţi plăceau foarte mult. sunt fiii lui Scaraoţchi, şi pe voi norocul şi binele. 

Eu am început, de, ca prostul, să scriu, De ce laşi pe Veronica să se zbuciume? 

dragă Doamne, o comedie. Cînd voi isprăvi-o, nu Te-am aşteptat de Crăciun să vii, dar…beşteleu, 

ştiu. Atâta ştiu. Că subiectul e copiat, aşa cum prea feşteleu, că nu pot striga valeu, şi cuvântul s-a dus, 

bine ştii că pot copia, e luat din viaţa de măhăla, ca fumul în sus, şi de venit n-ai mai venit… Aferim… 

unde stau de când am părăsit Humuleştii. Dar noi, adică Ienăchescu, Răceanu şi alţi muşterii 

M-am întâlnit cu fratele Conta. pentru mâncărică şi băuturică bună, am tras un 

La Ieşi ninge frumos de as-noapte, încât s-a bairam de cel turcesc, cu vin grecesc de la Amira. 

făcut drum de sanie. Apoi ne-am dus cu sania afară din oraş, şi 

Ciricul parcă e mai frumos acum. acolo pune-te din nou masă! A doua zi la fel; de-abia 

Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt a treia zi ne-am zburătăcit, ca vrăbiile, fiecare pe la 

străin. vatra lui. 

Te sărut pe frunte, Acum stau lângă horn cu pisicile mele şi mai 

I o n C r e a n g ă pun rânduială în cele însemnări. 

Tu, te cerţi cu politicianii prin Timpul; ce-ai 

păţit de te-ai făcut aşa războinic? 

Bădie Mihai, 

Sănătate şi voie bună, 

Slava Domnului c-am primit veşti de la tine! I o n i c ă 

Eu te credeam mort şi mă luam de dor cu 

Istorie 

literarã 

Centrul Internaţional 

„Mihai Eminescu”, Chişinău. 

- 27 noiembrie, 2011 - 

Doi eminescologi: 

Theodor Codreanu şi 

Mihai Cimpoi 


ASIDUITĂŢI 

Într-o primă parte a discuţiei, identitatea lucrurilor numai atunci când sau numai dacă fiinţa 

limbaj – poezie, în viziune coşeriană (Eugenio vorbeşte din interiorul limbii, „şi în felul acesta a 

Coşeriu îşi întemeiază argumentul pornind de la asculta în chip autentic vorbele pe care ea ţi le 

punctul de vedere al lui Benedetto Croce exprimat adresează, înseamnă a obţine acea rostire care 

în Estetica), există numai în măsura în care limbajul 

6 

vorbeşte în elementul creaţiei poetice” . 

şi poezia sunt văzute „ca activităţi creatoare, adică Această viziune asupra limbii o întâlnim şi la 

1 

în momentul lor originar şi în esenţa lor” , limbajul Eminescu, exprimată anterior, în care este afirmată 

fiind anterior distincţiei dintre existenţă şi esenţa originară a limbii. Limba ia în stăpânire 

2 

inexistenţă, şi anterior şi distincţiei adevărat – fals . fiinţa, determinându-i astfel existenţa: „Nu noi 

Argumentele lui Coşeriu întâlnesc punctul de suntem stăpânii limbei, ci limba e stăpâna 

vedere al lui Heidegger asupra limbii. În viziunea 

7 

noastră” . În continuarea acestei idei, poetul 

filosofului german, esenţa limbii trebuie înţeleasă defineşte limba ca spaţiu sacru în care fiinţa se 

plecând de la esenţa poeziei. Poezia este înscrie în lume şi în care îşi manifestă identitatea 

„numirea” care întemeiază fiinţa şi esenţa tuturor naţională: „Precum într-un sanctuar reconstituim 

lucrurilor în sens originar. De aceea, „poezia nu se piatră cu piatră tot ce-a fost înainte – nu după 

foloseşte niciodată de limbă ca de un material fantezia sau inspiraţia noastră momentană – ci după 

existent, ci abia poezia însăşi e cea care face ideea în genere şi în amănunte – care-a predominat 

posibilă limba. Poezia este limba originară a unui la zidirea sanctuarului – astfel trebuie să ne purtăm 

3 

popor care aparţine Istoriei” . În acest sens, esenţa 

8 

cu limba noastră românească” . 

limbii trebuie înţeleasă pornind de la esenţa poeziei În altă ordine de idei, poetul este 

deoarece „poezia şi limba nu sunt două lucruri întemeietor de limbă, libertăţi care sunt ale 

diferite – sunt amândouă aceeaşi rostuire creatorului: „Cu cât mai poetică este creaţia unui 

4 

fundamentală a fiinţei istorice” . 

9 

poet cu atât mai liberă este rostirea lui” . Însă 

Limba este cea care face posibilă aşezarea această libertate nu situează poezia în exteriorul 

înlăuntrul fiinţării. Temeiul fiinţei umane se află realităţii, ci o aşază în interiorul acesteia. „Poezia 

aşadar în limbă. Limba asigură umanitatea omului şi înfăţişează un obiect în toată profunzimea lui 

îi determină existenţa istorică. 

10 

interioară” , interpretează Hegel. Astfel, „poezia 

În raportul om-limbă, văzut din perspectiva absoarbe în sine materialul oferit de acea realitate 

aşezării ei în istorie, fiinţa umană are două atitudini (exterioară) şi, cu dreptul şi libertatea proprii 

faţă de limbă. „Omul se poartă ca şi cum el ar fi imaginaţiei, îl elaborează şi-i dă formă. Adică 

făuritorul şi dascălul lumii, când de fapt ea rămâne atunci nu poezia este ceea ce e ocazional şi 

stăpâna omului. Atunci când acest raport de însoţitor, ci acel material este ocazia exterioară sub 

subordonare se răstoarnă, omul ajunge să urzească impulsul căreia poetul se abandonează puterii sale 

5 

ciudate maşinaţiuni” . Astfel, omul crede că poate de pătrundere mai adâncă şi de plăsmuire mai pură, 

stăpâni limba, transformând limba istorică în creând în chipul acela din sine ceea ce fără el, în 

instrument, în mijloc, fapt care poate duce la cazul real, nemijlocit, n-ar fi ajuns la conştiinţă în 

degradarea limbii sau, în cea de-a doua 

11 

acest mod liber” . Se afirmă aici atributele fiinţei 

perspectivă, prin limbă se poate ajunge la esenţa poetice: creativitatea şi libertatea. Poetul 

BAAADUL 

Diana STOICA 

literar 

LIMBAJUL POETIC: 

IDENTITATEA LIMBAJ-POEZIE 

În studiul „Limbajul poetic” din Prelegeri şi conferinţe, Eugenio Coşeriu 

defineşte limbajul poetic pornind de la problema identităţii dintre limbaj şi poezie. În 

ce măsură limba este identică cu poezia? Filozofia limbajului dă două răspunsuri la 

această problemă. Pe de o parte, în raportul limbă-poezie, poezia reorganizează 

limba istorică, prin pătrunderea în esenţa lucrurilor, a lumii, iar pe de altă parte, 

limbajul poetic este definit prin adoptarea perspectivei biblice, unde limbajul este de 

esenţă divină, iar actul lui Adam de a da nume vieţuitoarelor, deci de a recrea lumea 

prin cuvânt, corespunde proprietăţii limbajului poetic de resubstanţializare a 

limbajului originar. Ambele răspunsuri afirmă, în egală măsură, esenţa sacră a limbii 

ca limbă poetică. 


13

descoperă, pornind de la realitatea exterioară, 

19 

neintenţionat, nepremeditat” . Astfel poezia nu 

esenţa lumii printr-o tensiune a actului creator: este o reflectare exterioară, ceva dictat din afară, 

„elaborează şi dă formă”. Nu lumea exterioară, nu este o reprezentare mimetică a sentimentelor. 

fenomenală, face posibilă poezia, ci poezia este „Poezia, scrie G. Călinescu, nu are nici o legătură 

acel ceva care face posibilă revelarea temeiurilor cauzală cu sentimentele aşa-zise adevărate şi nici 

lucrurilor, a esenţei lumii, fără a comunica nimic nu urmăreşte să trezească sentimente. Emoţia 

despre lumea exterioară. De aceea poezia, spune poetică dacă este un sentiment este un sentiment 

Hegel, „trebuie să fie scop pentru sine” şi să creeze 

20 

sui generis, o emoţie nepracticată” . De asemenea, 

12 

„o lume independentă şi încheiată în sine” . Poezia poetica aristotelică, pornind de la tragedie, 

exprimă aşadar, ceea ce-i este esenţial poeziei. De consideră arta o formă adâncă de cunoaştere a 

aceea Heidegger alege poezia lui Hölderlin pentru a lumii, iar nu o reprezentare fotografică a acesteia: 

defini poezia. „Nu l-am ales pe Hölderlin pentru tragediei „i se dă primul loc, numai din pricina 

faptul că opera sa realizează, ca una dintre multele plăcerii publicului, deoarece poeţii se iau după 

altele, esenţa generală a poeziei, ci numai pentru spectatori şi compun după gusturile lor. Dar nu 

faptul că poezia lui Hölderlin este purtată de aceasta e plăcerea pe care trebuie s-o dea 

destinaţia poetică de a exprima pe calea poeziei, în 

21 

tragediei” . Dacă arta este conformă unei 

chip expres, esenţa poeziei. Pentru noi, Hölderlin intenţionalităţi bazată pe legătura cauză-efect 

13 

este într-un chip privilegiat poetul poetului” . atunci este artificiu. Arta autentică este aceea care 

Dar care este primul moment al poeziei? se îndreaptă spre temeiul lucrurilor, spre esenţa lor. 

Găsim răspunsul la Hegel: „poezia a început când Astfel esenţa poeziei, a artei în general, este 

14 

omul a întreprins să se exprime” , deci poezia de a descoperi esenţa lumii, construind o lume şi 

apare când omul îşi afirmă umanitatea, poezie şi făcând-o a sa. Că esenţa lucrurilor se află dincolo de 

limbă asumându-şi în chiar acest prim moment experienţa exterioară ne-o spune şi un creator şi 

statutul ontologic. Întemeietor de limbă este filosof al artei, Constantin Brâncuşi: „Nebuni sunt 

poetul: „Poetul este primul care deschide oarecum toţi aceia care consideră sculpturile mele drept 

15 

gura naţiunii sale” , pentru că prin intermediul abstracte, ceea ce cred ei că este abstract, este tot 

limbii se revelă ceea ce este nerevelat. De ceea ce poate fi mai realist, căci realul nu 

exemplu, pentru Hegel, Homer şi Dante sunt însemnează forma exterioară a lucrurilor – ci ideea 

creatori de limbă – Homer a întrebuinţat pentru 

22 

şi esenţa fenomenelor” . De aceea pasărea lui 

fiecare reprezentare „cuvântul propriu”, iar Dante Brâncuşi nu reprezintă pasărea în forma ei 

„a ştiut să creeze o limbă vie pe seama poporului exterioară, ci forma ei sublimată – zborul: „Eu nu 

16 

său” . Ce înseamnă a întrebuinţa „cuvântul doresc să reprezint o pasăre, ci să exprim însuşirea 

propriu”? Este cuvântul care întemeiază, cu statut 

23 

în sine, spiritul ei: zborul, elanul ...” . 

ontologic, cuvântul originar. Adevărul fiinţei lumii se află dincolo de 

În acest sens, în raportul limbă poetică – lumea fenomenală, însă numai artistul ştie să-l 

limbă prozaică, Hegel vorbeşte despre epoci şi descopere. „Artistul trebuie să ştie să scoată la 

popoare originar poetice şi despre epoci dezvoltate suprafaţă fiinţa aceea din interiorul materiei şi să 

din punctul de vedere al prozei. Putem face fie unealta care dă la iveală însăşi esenţa sa 

trimitere la Giambattista Vico care în Principiile 

24 

cosmică, într-o existenţă cu adevărat vizibilă” . 

unei ştiinţe noi identifică trei vârste, cărora le Este, în acest punct de vedere, surprins rolul 

corespund trei limbi: vârsta zeilor cu limba fundamental al artistului de a crea arta în sens 

hieroglifică sau sacră, vârsta eroilor cu limba absolut, ca să revenim la Coşeriu. Astfel subiectul 

simbolică sau prin asemănări, şi vârsta oamenilor cu care creează nu este subiect între subiecte, ci este 

limbă epistolară sau populară, limba oamenilor, a 

25 

subiect absolut . 

17 

semnelor convenţionale . Giambattista Vico Luăm în discuţie cea de-a doua problemă 

aminteşte aici că Homer vorbeşte de o limbă anunţată la începutul analizei: consubstanţialipoetică 

mai veche decât cea a poemelor sale care tatea limbă poetică-limbă adamică. 

18 

era o „limbă a zeilor” . Poetul se află într-un spaţiu În lucrarea Pe urmele limbii perfecte în 

intermediar între zei şi oameni şi în acest spaţiu cultura europeană, Umberto Eco porneşte de la 

caută să raporteze modul originar de manifestare a episodul reprezentat de Geneză, unde Dumnezeu îi 

fiinţei, a lumii. cere lui Adam să dea nume vieţuitoarelor, iar Adam 

Poezia îşi pierde esenţa în momentul în care le dă nume: „Şi orice nume pe care-l dădea omul 

devine element retoric, în momentul în care fiecărei vieţuitoare, acela-i era numele” (Geneza, 

î n f ă ţ i ş a r e a p o e t i c ă s e m a n i f e s t ă c a capitolul 2, versetul 19). Acest fapt al numirii 

intenţionalitate, deoarece „o artă potrivită în chip generează două întrebări: „fiecare dintre numele 

conştient strică efectul autentic care trebuie să fie date de Adam: este numele pe care trebuie să-l aibă 


animalul conform naturii sale, sau este acela pe supreme întrupări. La toate popoarele apar poeţi şi 

care ar fi trebuit să-l aibă impus fiind de o sfinţi care ştiu să aleagă din limba neamului lor 

26 

convenţie?” . Referitor la această problemă, cuvintele de vrajă care oglindesc încă sau care 

Dumitru Irimia, în studiul „Omul 

30 

murmură limba lui Dumnezeu . 

metaforizant” şi natura limbajului poetic, ridică o Într-o altă ordine de idei, în dialogul Cratylos 

altă întrebare: „Aceste vieţuitoare nu aveau deja al lui Platon, care pune problema formării 

fiecare numele lor, de vreme ce existau, fuseseră cuvintelor – dacă au apărut în acest mod natural sau 

deja create iar crearea lor, expresie, este adevărat, prin convenţie (teoria saussuriană), Socrate, 

a voinţei divine, s-a întemeiat pe actul vorbirii? Sau vorbind despre dreapta numire a lucrurilor, 

Dumnezeu a dat, prin Cuvânt creator, doar apelează la Homer (la poeţi) în demonstrarea 

existenţa fiinţelor, iar Adam le dă prin nume, consubstanţialităţii lume-sens. În plus, aşa cum 

27 

identitate?” . Pe fondul acestor întrebări, se observă Simina Noica în Note la Cratylos, Platon 

impune concluzia că, în acest episod biblic, acordă în mai multe rânduri limbii poetice un soi de 

predicatul circumscris lui Dumnezeu este verbul autonomie, dacă nu chiar specificitate: „De fapt 

zicerii, iar lui Adam versul numirii. Aşadar, îşi poeţii numesc într-un sens aētai suflările 

continuă lingvistul ieşean aserţiunea, „Adam ori a 

31 

vântului” . Nomothetul din dialogul platonician, 

descoperit identitatea adevărată a celor create prin actul numirii, stabileşte un raport semantic 

prin Cuvântul divin, ori a instituit un raport de între nume şi lucru. În acest sens, Constantin Noica, 

consubstanţialitate nume sens, de vreme ce a în Interpretare la Cratylos, subliniază calitatea 

recurs la numele lor, fie că l-a fixat el, fie că l-a cuvintelor de a fi purtătoare de adevăr: „Prin 

descoperit pe cele care au stat la baza actului 

32 

cuvinte suntem odată cu lucrurile” , interpretează 

28 

demiurgic” . filozoful. 

Prin actul numirii, atribuit primului om, se Aşadar, revenind la limbajul poetic, acesta 

reîntemeiază lumea prin cuvânt, revelându-i-se stabileşte un dublu raport cu limba: întemeiază 

esenţa sacră. Astfel, acest act al numirii poate fi lumi semantice şi redescoperă sacrul din lume, prin 

asemănat cu actul poetic, în sensul în care cuvânt poetic. Natura limbajului poetic stă în 

„Cuvântul creator divin trece în Cuvântul creator modul metaforic în care fiinţa umană se înscrie în 

29 

poetic” , poetul fiind cel chemat sau singurul lume. Astfel, pornind de la definiţia lui Aristotel 

capabil să redescopere originaritatea limbii. „Omul este animalul politic”, Lucian Blaga în 

Într-un articol, Cuvintele originare, Lucian Blaga Geneza metaforei construieşte o altă definiţie: 

identifică limbajul poetic ca fiind de natură divină, „Omul este animalul metaforizant”. „Accentul ce-l 

căci, interpretează poetul, în fiecare limbă există dorim pus pe epitetul «metaforizant», continuă L. 

cuvinte cu care Dumnezeu a întemeiat lumea şi care Blaga, este însă destinat aproape să suprime 

au virtuţi transcendente în momentul 

33 

animalitatea, ca termen de definiţie” , cuvântul 

redescoperirii lor. Aceste cuvinte de vrajă există în metaforizant subliniind o specificitate a fiinţei 

limbă în stare latentă şi pot fi recuperate de poet umane: creativitatea. În acest studiu, Lucian Blaga 

prin încifrarea lor în textul poetic: „Numele şi identifică două tipuri de metafore: plasticizante şi 

cuvintele cu care Dumnezeu a numit lucrurile nu ne revelatorii. Metaforele plasticizante au rolul de a 

sunt cunoscute. Cu cuvintale divine omul ar putea, descrie lumea, reprezentând „o tehnică 

rostindu-le doar, să creeze după dorinţă toate compensatorie, ea nu e chemată să îmbogăţească 

lucrurile. faptul la care se referă, ci să completeze şi să 

Limbile omeneşti, câte sunt, sunt rezultatul 

34 

răzbune neputinţa expresiei directe” . Pe când 

unui proces de degradare şi de desfigurare. Ele vin metaforele revelatorii „sunt destinate să scoată la 

din a doua numire iniţială a tuturor lucrurilor, din iveală ceva ascuns, [...] încearcă într-un fel 

limba lui Adam. Din limba aceasta a lui Adam se revelarea unui mister, prin mijloace pe care ni le 

păstrează în toate limbile câte ceva şi în fiecare pune la îndemână lumea concretă, experienţa 

altceva. Limba puternică şi de început a lui Adam 

35 

sensibilă şi lumea imaginară” . 

s-a pierdut, precum se ştie, în val-vârtejul celor Metafora revelatorie face posibilă intrarea 

petrecute în turnul Babilonului. [...] În limba de la fiinţei umane în comunicare cu lumea, 

început, a lui Adam, ca şi în toate limbile omeneşti, redescoperind din stratul de profunzime al limbii 

ce au ieşit din încurcătura babilonică, s-ar găsi cuvinte purtătoare de sens originar, cuvinte care 

unele scântei şi răsfrângeri din puterea ce au avut-o vorbesc despre temeiul fiinţei umane şi al lumii. 

cuvintele lui Dumnezeu. Ar exista, altfel spus, în Astfel, Constantin Noica, în studiul amintit, 

fiecare limbă vorbită de oameni, Cuvinte de Vrajă, interpretează că „limbile poartă zăvorâte, în 

cuvinte ce au darul de a se întrupa într-un fel cuvintele şi formele lor, sensuri uitate, uneori 

singure, sau cel puţin cuvinte ce dau iluzia unei adevărate orizonturi de gândire şi simţire, ce pot 

BAAADUL 

literar 


15

clătina gândirea conceptuală când reuşesc să iasă 

Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi. 

36 

din încarcerarea lor” . Cei care fac posibilă Traducere de Nina Façon, Editura Univers, Bucureşti, 

scoaterea cuvintelor din „încarcerarea” limbii 

sunt, spunem noi, poeţii, prin „revelarea 

misterului”, existent în misterul lumii. 

1972. 

Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui 

Brâncuşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004. 

În acelaşi articol, „Omul metaforizant” 

şi natura limbajului poetic, Dumitru Irimia, pornind 

de la cele două tipuri de metafore teoretizate de L. 

Note: 

1. Eugen Coşeriu, Limbajul poetic, în Prelegeri şi 

conferinţe, Iaşi, 1994, p. 160. 

Blaga, identifică două direcţii în poezia 2. Ibidem. Vezi şi Eugen Coşeriu, Omul şi limbajul său, în 

românească. Metafora plasticizantă, construieşte „Cronica”, Anul XXVII, 1-5.IV.1992, p. 7. 

stilul ornant care caracterizează poezia lui V. 3. Martin Heidegger, Originea operei de artă, Bucureşti, 

Alecsandri sau poezia românească de dinainte de Editura Univers, 1982, p. 232. 

Eminescu, iar metafora revelatorie caracterizează 

modul de a fi al poeziei lui Eminescu, poezie care 

produce o mutaţie fundamentală (de fond) în 

poezia românească. Aşadar, metafora revelatorie 

„reflectă libertatea absolută pe care şi-o ia fiinţa 

poetică de a pune întrebări fundamentale lumii, pe 

4. 

5. 

6. 

7. 

8. 

9. 

Martin Heidegger, Limbajul poeziei, în „Secolul XX”, 

1-2-3/1995, p. 39. 

Martin Heidegger, Originea..., op. cit., p. 202. 

Ibidem, p. 203. 

Mihai Eminescu, Fragmentarium, op. cit., p. 241. 

Ibidem. 

Martin Heidegger, Originea..., op. cit., p. 203. 

fondul dezvoltării conştiinţei că lumea nu este sau 10. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Despre artă şi poezie, 

37 

nu este numai ceea ce se arată, ce pare a fi” . 

Editura Minerva (B.P.T.), 1979, p. 140. 

În acest sens, limbajul poetic este limbaj cu 11. Ibidem, p. 151. 

funcţie autonomă care intră în opoziţie cu limba 12. Ibidem, p. 141-142. 

neutră, prin dezvoltarea unui sistem propriu de 

semne în interiorul sistemului lingvistic. 

13. Martin Heidegger, Originea..., op. cit, p. 222. 

14. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Despre artă..., op. 

cit., p. 145. 

BIBLIOGRAFIE 

Aristotel, Poetica. Traducere acad. C. Balmuş, 

Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1957. 

Lucian Balga, Isvoade, Editura Minerva, Bucuraşti, 

1972. 

Lucian Blaga, Opere 9, Editura Minerva, Bucureşti, 

1985. 

G. Călinescu, Universul poeziei, Editura Minerva, 

Bucureşti, 1973. 

Eugen Coşeriu, Limbajul poetic, în vol. Prelegeri şi 

conferinţe, Iaşi, 1994. 

Eugen Coşeriu, Omul şi limbajul său. Traducere de 

Dumitru Irimia, în „Cronica”, Anul XXVII, 1-5.IV. 1992. 

Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura 

europeană. Traducere de Daniela Bucşă, Editura 

Pontica, Constanţa, 1996. 

Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura 

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1981. 

Georg Wilhelm Friedrich HEGEL, Despre artă şi 

poezie. Selecţie, prefaţă şi note de Ion Ianoşi, 

traducere D.D. Roşca Editura Minerva (B.P.T.), 

Bucureşti, 1979. 

Martin Heidegger, Limbajul poeziei. Traducere de 

Thomas Kleinninger şi Gabriel Liiceanu, în „Secolul 

XX”, 1-2-3/1995. 

Martin Heidegger, Originea operei de artă. 

Traducere de Thomas Kleinninger şi Gabriel Liiceanu, 

Editura Univers, Bucureşti, 1982. 

Dumitru Irimia, „Omul metaforizant” şi 

natura limbajului poetic, în Eonul Blaga-Înâiul veac, 

Editura Albatros, Bucureşti, 1997. 

Platon, Cratylos. Interpretare Constantin Noica, 

note Simina Noica, în Opere III, Editura Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, Bucureşti, 1979. 

15. Ibidem, p. 175. 

16. Ibidem. 

17. Giambattista Vico, Principiile unei ştiinţe noi, 

Editura Univers, Bucureşti, 1972, p. 181. 

18. Ibidem. 

19. Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Despre artă..., op. 

cit., p. 176. 

20. G. Călinescu, Universul poeziei, Editura Minerva, 

Bucureşti, 1973, p. 102. 

21. Aristotel, Poetica, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 

1957, p. 428 

22. Constantin Zărnescu, Aforismele şi textele lui 

Brâncuşi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2004, p. 125. 

23. Ibidem, p. 105. 

24. Ibidem, p. 85. 

25. Eugen Coşeriu, Limbajul..., în vol. cit., p. 162. 

26. Umberto Eco, Pe urmele limbii perfecte în cultura 

europeană, Editura Pontica, Constanţa, 1996, p. 9. 

27. Dumitru Irimia, „Omul metaforizant” şi natura 

limbajului poetic, în Eonul Blaga-Întâiul veac, 

Editura Albatros, Bucureşti, 1997, p. 259-260. 

28. Ibidem, p. 260. 

29. Ibidem, p. 261. 

30. Lucian Balga, Isvoade, Editura Minerva, Bucuraşti, 

1972, p. 221. 

31. Platon, Cratylos, în Opere III, Editura Ştiinţifică şi 

Enciclopedică, Bucureşti, 1979, p. 357. 

32. Ibidem. 

33. Lucian Blaga, Opere 9, Editura Minerva, Bucureşti, 

1985, p. 357. 

34. Ibidem, p. 351. 

35. Ibidem, p. 354. 

36. Constantin Noica, în Platon, Cratylos, op. cit., p. 150. 

37. Dumitru Irimia, Omul..., art. cit., p. 256. 


CONTRIBUŢII 

Viorel DINESCU 


GENII LITERARE ÎN ACTUALITATE: 

M. EMINESCU ŞI I. BARBU 

1. EMINESCU – GAZETAR 

Cu toate că a fost ţinută o vreme sub obroc, opera lui Eminescu nu a dispărut niciodată din 

conştiinţa generaţiilor mai vechi sau mai noi. Cele dintâi o cunoşteau parţial din ediţia Creţu, 

cei mai tineri s-au descurcat şi ei cum au putut. Volumul IX din ediţia Perpessicius (Opere XI, 

Ed. Academiei, 1980) vine să scoată în mod fericit din conul de umbră o parte din activitatea 

publicistică a marelui poet în jurul căreia fanatismul cultural trăsese o cortină artificială. 

Următoarele trei volume de ziaristică vor risipi şi mai temeinic impresia de inegalitate. 

De la bun început atragem atenţia asupra cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 

confuziei, multă vreme întreţinută, între naţional şi Referindu-se la acuzaţiile aduse militanţilor români 

naţionalism, din care cauză în presa noastră literar- din Şcoala Ardeleană, Eminescu subliniază un adevăr 

artistică s-au iscat numeroase şi vehemente valabil şi anume că nu poţi pretinde de la acel 

polemici. Ni se pare firesc să-ţi iubeşti mai mult persecutat, împilat etc. „să fie în toate drept, în 

familia şi locurile natale decât pe nişte turişti care toate nepărtinitor”. Independenţa românilor nu s-a 

vizitându-ne ţara binevoiesc să ne dea sfaturi şi să ne realizat fără mari lupte şi jertfe; în cele mai multe 

recomande alte moduri de viaţă decât cel existent. cazuri ei nu au făcut decât să răspundă unor atacuri, 

Sentiment naţional nu înseamnă şovinism; asimilarea aflându-se deci în legitimă apărare, situaţie în care 

care s-a făcut între aceşti doi termeni e falsă şi rău dozarea mijloacelor nu este întotdeauna posibilă. Ca 

intenţionată. Spre exemplu, nu putem decât să un corectiv, atragem atenţia asupra unui articol al 

admirăm lupta popoarelor coloniale pentru poetului, nepublicat, în care Eminescu, cu un 

înlăturarea tutelei şi pentru dreptul de a trăi şi a se remarcabil simţ al echilibrului, demonstrează că 

manifesta potrivit specificului naţional. Prin principiul naţiunii nu poate fi opus principiului 

preluarea fără discernământ a unor modele străine adevărului: „Ceea ce e neadevărat nu devine 

nu se poate ajunge decât la o formă fără fond şi nu în adevărat prin împrejurarea că e naţional, ceea ce e 

acest fel vom aduce o contribuţie reală şi originală în injust nu devine just prin aceea că e naţional, ceea ce 

contextul spiritualităţii universale. Personalitatea e rău nu devine bun prin aceea că e naţional”. Şi mai 

unei naţiuni nu se poate asimila prin invenţii de tot departe se precizează că lui Eminescu îi era ruşine de 

felul, ci numai prin valorificarea izvoarelor celor mai acel român de paradă care „vrea a-şi fi însuşit 

adânci şi mai autentice ale poporului din care faci monopolul privilegiului patriotismului şi al 

parte. „Din rădăcini proprii, în adâncimi proprii, naţionalismului”. Acest sentiment simţit cu inima iar 

răsare civilizaţia adevărată a unui popor”, afirma nu exhibat prin atitudini demagogice. Pe de altă 

cândva Eminescu însuşi. parte, referindu-se la cosmopolitism, poetul 

Stăruinţa cu care a fost combătută în vremea lui consideră că acesta nu poate exista fiind un 

Eminescu, dar şi în perioade mai recente, dragostea subterfugiu verbal care maschează interese 

şi respectul firesc pentru tradiţiile şi istoria meschine, căci nu poţi să iubeşti umanitatea decât 

neamului, pare azi cel puţin ciudată dacă nu absurdă. iubind acea parte a omenirii în care te-ai născut. 

Este greşit să susţii, cum făcea Gherea, că „numai Deşi articolele sale sunt scrise de pe poziţiile unui 

reacţionarii poetizează vremea trecută” şi că patriotism ardent, Eminescu nu este totuşi un 

această poetizare ar însemna „o lipsă de încredere în retrograd ci recunoaşte că mersul înainte al societăţii 

propăşirea omenirii”. Că aceste două atitudini nu e de nezdruncinat: „o lungă experienţă ne învaţă – 

sunt contradictorii a dovedit-o însuşi Eminescu în spune el – că pasuri îndărăt nu se pot face”. El se 

articolele sale. Putem foarte bine să-l iubim pe declară pentru idei liberale cu condiţia ca acestea să 

Ştefan cel Mare sau pe Mihai Viteazul şi, în acelaşi nu turbure dezvoltarea naţională şi să împingă spre 

timp, să milităm pentru progres şi pentru civilizaţie. forme străine de firea poporului. 

Evident, Gherea nefiind de prin partea locului nu Ibrăileanu observă că, la Eminescu, chestiunea 

putea înţelege în toate amănuntele aspiraţiile socială îmbracă aspectul problemei naţionale. Dar 

poporului, pe care însă, pe alte planuri, l-a servit cu o aceasta din urmă este analizată de gazetar dintr-un 

exemplară probitate şi dăruire. În privinţa exaltării punct de vedere ştiinţific, sub aspect socialsentimentelor 

patriotice trebuie să se ţină seama de economic. Apărător al ţărănimii şi al claselor 

momentul istoric şi de condiţiile sociale existente la exploatate, poetul face o legătură între sărăcia 


17

păturilor „de jos”, „o lume a mizeriei şi a durerii”, şi înflorească oricâţi alţi oameni de altă origine”. Iată 

exploatarea capitalistă pătrunsă în ţară cu ajutorul o frază care infirmă, printre altele, acuzaţia de 

„liberalilor” din Austria. Este evident că aici nu e xenofobie ce i-a fost adusă de adversarii politici. Şi 

vorba de prejudecăţi xenofobe ci de considerente astăzi în polemicile, literare mai ales, opozanţii îşi 

economice, sociale şi naţionale. Este incriminat aşa aruncă în cap, unul altuia, învinuirea de naţionalism 

zisul tip evreo-germano-slovac, care ar fi, după şi antisemitism, ca şi cum ar vrea să sensibilizeze o 

Eminescu, un element cosmopolit şi egoist servind forţă latentă capabilă să arunce anatema asupra 

drept „clei” al imperiului austriac, exploatator şi celui căzut în culpă. Deosebit de instructive şi 

împilator al celorlalte popoare. Poetul atrage atenţia absolut noi pentru cititorul obişnuit sunt raporturile 

asupra „pericolului robiei occidentale şi a negrei dintre liderii curentului junimist şi francmasonerie, 

speculaţii dinspre Apus”, ţara noastră fiind din care unii au făcut parte. În lupta lor pentru 

considerată de capitalişti ca un fel de Americă câştigarea de drepturi, reprezentanţii comunităţii 

dunăreană, o colonie aflată la cheremul afaceriştilor evreieşti s-au folosit de francmasoneria 

străini. Eminescu se declară împotriva articolului 7 internaţională. O consecinţă a iluminismului masonic 

din Constituţie referitor la împământenirea cultivat la Junimea e şi faptul că membrii societăţii 

individuală e evreilor nu din considerente rasiale sau Junimea s-au preocupat de promovarea valorilor 

religioase de care era străin, ci având în vedere literare naţionale. Înclinăm să credem că aceştia au 

natura ocupaţiilor economice ale evreilor din acea acţionat mai curând dintr-un sentiment pur patriotic 

vreme. „Dacă în locul muncii actuale, care nu constă decât după anumite principii „universale”. 

în mai mult decât precupeţirea de muncă străină, O raţiune sănătoasă nu putea pune în seama 

evreii se vor deda ei înşişi cu ocupaţiuni productive, evreilor toate viciile societăţii; sorgintea lor se afla în 

dacă şcoalele noastre în care oricând au fost primiţi şi înseşi bazele economico-sociale ale societăţii. 

trataţi pe picior de perfectă egalitate cu românii, vor Eminescu recunoaşte că soluţionarea problemei 

avea de rezultat a-i face să vorbească şi să scrie israelite nu va înlătura boala organică de care suferea 

româneşte, atunci viitorul art. 7 nu va mai fi o piedică ţara, ca urmare a înmulţirii elementelor 

pentru ei, căci nimeni nu va contesta unui român exploatatoare şi a scăderii claselor productive. 

adevărat, de orice rit ar fi, dreptul de cetăţean Liberalismul, în loc de a democratiza pătura de sus, 

român”. Şi încheie: „Fie zis într-un ceas bun şi aristocratizase o seamă de indivizi care nu voiau 

îndeplinească-se binele cu prisosinţă”. Era epoca în decât să nu muncească şi să facă totuşi avere pe 

care presa de peste hotare făcea agitaţie, seama statului ocupând demnităţi, funcţii şi chiar 

condiţionând recunoaşterea independenţei noastre fotolii ministeriale. Călinescu remarca faptul că 

de acordarea cetăţeniei pentru supuşii de origine numele lui Eminescu a fost legat de teoria „păturii 

evreiască. Acest amestec în treburile interne este suprapuse”, interpretare injustă ca o atitudine 

respins de gazetarul Eminescu, el fiind împotriva xenofobă. „De fapt folosind un stil polemic violent şi 

încercării de a chema puterile străine ca să rezolve plastic, poetul nu ieşea din poziţiile sale 

probleme a căror competenţă revenea exclusiv economice”. 

forţelor politice interne. O poziţie justă, adoptată şi Pe bună dreptate Eminescu relevă faptul că nici un 

astăzi de orice stat suveran, care consideră popor nu are dreptul de a cere să fie respectat, mai 

inoportune intervenţiile unui alt stat când e vorba să mult decât românii, tocmai pentru că ei sunt cei mai 

adopte sau nu reforme interne oricât de liberale. toleranţi. Alte ţări au încercat să-şi creeze prin orice 

„Cine ştie cât de departe suntem a urî pe evrei – şi mijloace prozeliţi din locuitorii de altă limbă şi 

aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – religie, cazul ritului greco-catolic, de exemplu. În 

scrie Eminescu – acela va vedea că în toate măsurile ţările noastre catolicii au rămas catolici, evreii şi alţii 

noastre restrictive numai dreapta judecată şi nu au fost stânjeniţi, nimănui nu i s-a interzis să aibă 

instinctul de conservare au jucat singure rolul şcoala sau biserica pe care o vroia. 

principal”. Problema aşa zisei xenofobii a lui Eminescu este 

De altfel, termenul de „străin” are, la Eminescu, o departe de a fi epuizată în aceste câteva rânduri. 

altă accepţie decât cea obişnuită, el acuzând de Pentru a caracteriza, în final, opera ziaristică a 

„străinism” şi pe politicienii liberali, acuzaţie pe care marelui nostru poet, nimic nu ar fi mai potrivit decât 

şi aceştia o aduceau conservatorilor. Era mai mult o cuvintele lui Perpessicius rostite într-o cronică 

formulă vindicativă, un mod de a înfiera şi mai mult radiofonică din 1941 cu prilejul apariţiei culegerii lui 

pe adversarii politici şi de arăta cât de departe erau I. Creţu: „ele (articolele) sunt încă foarte multe şi 

interesele păturilor suprapuse de cele ale claselor tipărirea lor integrală va fi atât de covârşitoare încât 

naţionale asuprite. După Eminescu, în România va face şi mai inutilă ridicarea acelei statui de bronz 

existau la acea dată două naţiuni diferite: una a pe care societatea românească i-o refuză de o 

poporului sărăcit şi exploatat şi alta a mijlocitorilor, jumătate de veac”. 

beneficiari ai rodului celor mulţi. „Nu zicem, scrie Statuia s-a ridicat: aşteptăm restituirea integrală a 

poetul, că sub cerul acestei ţări să nu trăiască şi să nu operei eminesciene. 



2. Ion Barbu – un insubordonat 

Apologeţii marelui poet care a fost Ion Barbu, Barbu ca pe o fiinţă vie, cu virtuţi şi păcate, cu 

hagiografi de meserie, nu pregetă să ne prezinte de succese şi eşecuri, cu înălţări şi cu inerente răutăţi 

ani de zile aceeaşi fotografie retuşată în care umane. Părăsind Sfinţii bizantini din icoane, 

maestrul e înfăţişat cu cravată la gât, uşor fardat de aplatizaţi de evlavia lor ipotetică şi, prin aceasta, 

circumstanţă şi ţinând în mână o importantă semănând între ei ca două sau mai multe picături de 

diplomă semnată „indescifrabil”. Dacă aşa s-o fi apă, preferam personajele impuse de 

păstrând în grădina lui Akademos amintireea cinematografia modernă, care, cu cât sunt mai 

ilustrelor personaje care au reprezentat cândva mişcate, mai imprevizibile, mai controversate, cu 

cultura universală, atunci grădina respectivă aduce atât mai bine reuşesc să ne dea impresia de viaţă, 

mai mult cu un panopticum unde pândesc fantome de autenticitate. În acest spirit vom purcede la o 

îngheţate, nidecum niscai spririte binevoitoare. reconstituire a imaginii robot a grădinarului 

Noi, însă, nu concepem Istoria literaturii române ca Uvedenrodelor, el însuşi mare amator de „jocuri 

pe o vitrină fotografică înţesată cu siluete ţepene, secunde”. Excelentul portretist care a fost George 

pentru totdeauna amuţite, ci ca pe un fel de forum Călinescu îl descrie astfel în Istoria sa, şi nu fără o 

luminat de soare unde generaţiile fuzionează şi în oarecare maliţie: „Fizionomie personală de om al 

care se poate sta la taclale cu geniile de altădată Soarelui de calcaruri, înaintare de Kurd descălecat, 

fără să-ţi pună cineva pumnul în gură. un nu ştiu ce nomad în pupilele boabe de strugur 

Nu demult, un epigon al „divinului critic” veşted. Liniile feţei anguloase, ochi vegetali 

(cum îl numea Eugen Barbu pe Călinescu, după un sporiţi într-o tensiune dincolo de conturul 

obicei practicat în antichitate), îmbibat de lucrurilor, ochi exangui, cufundaţi în vis, ai omului 

prejudecăţi didactice şi recomandat de o operă de ce doarme cu pleoapele întredeschise”. Strălucita 

40 de waţi, ne acuza că îi transformăm pe marii descriere, în acelaşi timp plină de capcane, căci 

creatori în cadavre. Avea, deci, o gândire „om al soarelui de calcare” indică o origine 

fundamentalistă, neînţelegând necesitatea balcanică sau africană, „înaintarea de Kurd 

analizei în critica literară şi închipuindu-şi că descălecat” înseamnă că avea un mers crăcănat şi 

imnurile şi axiomele pot ţine de judecată de că dădea buzna, iar „ochi exangui, cufundaţi în 

valoare. Era şi poetul Ion Barbu menţionat în vis”, face aluzie la experienţele sale cu substanţe 

această pseudo-polemică. I-am replicat atunci halucinogene! Fereşte-mă, Doamne, de prieteni, că 

noului Crispinus că, dimpotrivă, dumnealui se de duşmani mă feresc şi singur! Există, totuşi, 

ocupă cu învierea morţilor, după cum se şi vedea din complicitate şi între universitari (ca şi între doctori 

mica Istorie literară pe care o comisese recent. şi militari, de exemplu) şi, probabil că aureola lui 

Oricum, viaţa ar fi mai uşoară fără aceşti grifoni Ion Barbu îşi datorează strălucirea şi faptului că ea a 

culturali, cu vocaţie de boody-guarzi ai defuncţilor fost puţintel lustruită de confraţi, mai ales de cei ce 

şi de păstrători ai unor dogme ruginite care atârnă se fereau de muşcătura lui mortală. Nici spaima lui 

ca nişte ghiulele de picioare. Noi admirăm opera de matematician, domeniu îndeobşte ocolit de 

poetică a lui Ion Barbu ca pe o treaptă necesară şi poeţii întraripaţi, nu este străină de pulsarea lui 

benefică în cultura română şi nici nu ne gândim să-l favorabilă în topurile literare ale vremii. Oricum, 

umflăm cu pompa de bicicletă ca să pară mai înalt statutul său de poet de prim plan importator şi 

decât în realitate. Am spus acest lucru şi în cartea aclimatizator de cultură europeană, model 

noastră de eseuri, Armistiţii literare, şi în alte provocator al unei generaţii stagnante, se justifică 

părţi, ne-am păstrat echidistanţa şi echilibrul critic pe deplin prin operă. Să ne înţelegem: la vremea 

şi în legătură cu alţi autori, deci nu vedem de ce am respectivă mulţi „rimatores” aruncau pe piaţa 

face tocmai acum amendă onorabilă că aşa vor nişte Bucureştilor noutăţi „second-hand” ciugulite de 

portari ai Muzeului literar imaginar plătiţi să nu-i prin talciocurile literare ale Occidentului, dar 

lase să intre direct pe funcţionarii de-acolo. (Şi, aceştia erau, săracii, personaje lipsite de 

culmea cinismului, acest Radamante, tocmai el credibilitate, una că veneau de departe şi aveau 

este acela care se dovedeşte a fi cel mai înrăit studiile binişor neterminate, şi alta că erau în 

detractor al lui Eminescu!) general lipsiţi de acea „influente secrete” de care 

Datorită creaţiei sale, îl considerăm pe Ion pomenea cândva şi Boilleau. Experienţa lui Ion 


19

Barbu îi încântă, de fapt, pe intelectualii noştri de marile lor proiecte de cele mai multe ori utopice. 

după primul război mondial, oameni cu o cultură Nu e nici o îndoială că Ion Barbu a exercitat o mare 

serioasă, dar de o ineficienţă de neiertat şi cu prea fascinaţie în redacţii şi edituri, la Capşa sau la 

multă uşurinţă deshisă la orice scamatorie adusă de Ateneu, ca urmare a aureolei sale pitagoreiciene pe 

samsarii cosmopoliţi. Revoluţia lui Ion Barbu nu era care şi-o etala cu destulă vanitate. Reproducerea 

o acceptare a unor mofturi, ci o încercare de a le unor citate la p. 810 a Istoriei lui Călinescu 

combate pe acestea, prezentând o alternativă dovedeşte că şi „divinul critic” avea complexe în 

apropiată, dar mai subtilă şi mai onorantă pentru faţa metafizicii conţinute în numere. Ion Barbu era 

iniţiaţi. Deşi multe texte par a ne contrazice, conştient că posedă o artă redutabilă şi la adăpostul 

credem că poetul ţinea mai mult la prejudecăţile ei îşi domina interlocutorii permiţându-şi incursiuni 

spirituale autohtone, motiv pentru care a şi răvăşitoare în opera altor scriitori, atacuri 

simpatizat cu cămăşile verzi, decât la modelele insolente argumentate de la înălţimea unei tribune 

baroce tranzacţionate de diverşi scandalagii, setoşi unde domnea bunul plac şi subiectivismul, cum a 

de slovie ieftină şi de formă fără fond. fost în cazul lui Arghezi. Ne întrebăm: pierde ceva 

Altminteri, sub aspectul patriotismului, Ion opera lui Ion Barbu dacă nu trecem cu vederea 

Barbu apare ca un tip de o neutralitate perfectă. puseurile sale de vanitate şi de subiectivism? Nu 

Mai precis, nu credem că înţelegea naţionalismul în pierdem nimic, căci spiritul rămâne totdeauna 

adevăratele lui dimensiuni, ci mai curând ca pe un fiinţei noastre de ţărână. Să ne amintim şi de alţi 

hibrid turco-balcanic, pitoresc şi cam ţigănesc, plin îndrumători de conştiinţă care au păcătuit mai rău, 

de culoare; percepţie inexactă după cum o pactizând unde au pupat, şi totuşi fotoliul lor de 

dovedeşte confuzia dintre spaţiul daco-român şi orchestră le rămâne rezervat întru eternitate. Ba, 

Isarlâk, sau între autohtonie şi „junii turci”, mai mult, cine pătrunde în sanctuare pe uşă sau pe 

invenţie falsă de un umor funambulesc. Dar, pentru fereastră, chit că merită, chit că nu merită, nu mai 

a nu ne lăsa blocaţi de această temă nespus de poate fi dat afară. Ne referim aici la suprarealiştii 

delicată, să intervenim cu una din acele bârfe de noştri dâmboviţeni şi chiar la Tristan Tzara, care are 

care istoria literară n-a dus niciodată lipsă. Se făcea un festival anual, în timp ce poetului nostru 

că maestrul compătimea cu o jună poetă cu priviri naţional îi facem pomeniri sporadice în indiferenţa 

danteşti, venită în Capitală de prin ţinuturile şi plictiseala forurilor plătite totuşi să apere 

păstorite astăzi de Înalt Prea Sfinţitul Casian, cu imaginea spirituală autohtonă, iar un distins critic 

care, de altfel, nu avea nici în clin, nici în mânecă. care speră să devină academician ne tot invită să 

Ei bine, profesorul, când avea o fereastră la divorţăm de Eminescu. 

Universitate, se repezea la domiciliul adoratei spre Ion Barbu este acum, şi el, o legendă sau e 

a o congratula. Ştiind că soţul doamnei e la serviciu, pe cale de a deveni. Artist şi om de acelaşi timp, 

intra ca un kurd descălecat, vorba lui Călinescu, marele său merit, pentru care nu va putea fi 

strigând de la uşă ce intenţii are, într-un limbaj cât niciodată detronat de epigonii săi, constă în faptul 

mai popular şi mai lipsit de eufemisme. Dar, că a fost un deschizător de drumuri. În epoca 

într-una din aceste incursiuni, pe uşa de la baie apariţiei lui în reviste nimeni nu îndrăznea să-l 

apăruse capul ciufulit al soţului inocent căruia nu-i imite. Existau şi la noi parnasieni, dar timizi, noul 

venea să-şi creadă urechilor. Kurdul a încălecat venit împinge până la extrem experienţele formale, 

turbat şi incident şi nu şi-a revenit decât la complicând demersul său cu o mistică astrologică, 

Dragomir Nicolescu, în faţa unei drojdioare şi a unei arheică, ceea ce îi dădea o aromă greu de respirat, 

farfurii cu pui de baltă pane. dar foarte râvnită de degustătorii rafinaţi sau de cei 

Din cauza acestui interludiu frivol, declar care doreau să treacă drept astfel. 

că merit din plin anatema închizitorilor de meserie, Ei bine, deşi ceva din limbajul său a fost 

care de mult mi-au pregătit cleşti şi ţepuşe de băgat suficient de bine receptat de contemporani, chiar şi 

sub unghii. Le amintesc doar că Savonarola a fost de cei care-l studiază în zilele noastre, această 

reabilitat zilele astea şi, în afară de asta, Ion Barbu receptare e doar aproximativă şi parţială în cele 

însuşi, după moda acelor ani, nu ocolea în poeziile mai multe cazuri, cercetătorii întâlnindu-se mai 

sale un anumit „eros disimulat”, aşa cum de altfel curând în zona erorilor decât în cea a definiţiilor 

făcuseră şi învăţătorii săi: Mallarmé (După-amiaza esenţiale. Ca să nu ne extindem prea mult, ne vom 

unui faun) şi Valéry (Noua parcă), dar şi alţii şi alţii. articula, în principal, pe două poziţii nealăturate: 

Dar, nu atitudinile comportamentale ale cea formulată de George Călineascu în Istoria 

poetului am vrea să vină în prim-planul expunerii literaturii române de la origini până în prezent 

noastre, ci ideea că oamenii mari sau mici se (808 – 810) şi soluţiile date de Mandics Gyorgy în 

definesc mai curând prin amănunte decât prin lucrarea: Ion Barbu – Gest închis (Ed. Eminescu, 


1984), încercând să ocolim părerile deja exprimate presupunând că poetul ar vrea să scape de „ruşinea 

de noi în volumele de eseuri Armistiţii literare unor emoţii curente” (snobism), manifestă 

(Editura Porto-Franco, 1992), de care, evident, nu tendinţa de a îmbrăţişa viaţa prin unitate, 

de dezicem. „apetiţie” către mistere (poate apetenţă, zicem 

Întâi constatăm că George Călinescu, dar şi noi) şi prin dorinţa de a scăpa de „drumul îngust”, 

alţii evită pe cât pot să precizeze că Ion Barbu este semnalează următoarea strofă: „Un somn năuc ne 

autorul unui singur volum, Joc secund, din care duce pe drumul mort şi îngust; / Dar fiinţa noastră 

majoritatea poeziilor fuseseră deja publicate în pură desprinsă de gândire / Va asculta cum sparge a 

revistele vremii. Suntem de acord că nu numărul orei îngrădire, / Cum urcă din adâncuri un mare imn 

scrierilor, ci calitatea lor determină valoarea ideală august”. 

a unui autor. Nici Mateiu Caragiale, atât de iubit de Poezia respectivă nu e în volum şi Călinescu 

autorul Jocului secund, nici Mallarme sau Valery nu nu dă alte date. Presupunem că ea a fost eliminată 

au scos decât câte o cărticică de versuri, dar ce de autor spre a nu se vedea decalcul din Joc 

impact au produs acele creaţii în cultura secund. Dar noi putem să punem faţă în faţă cele 

universală! Despre Eminescu, ce să mai vorbim: două alcătuiri spre a înţelege mai bine schema 

singurul său volum de versuri e postum! Şi lista se folosită: „Din ceas, dedus adâncul acestei calme 

continuă ... creste, / Intrată prin oglindă în mântuit azur, / 

În cazul Jocului secund, drumul înţelegerii Tăind pe înecarea cirezilor agreste / În grupurile 

e gradat şi din ce în ce mai pretenţios şi mai epurat. apei un joc secund, mai pur, / Nadir latent! Poetul 

Dacă ne-am lua după spusele autorului însuşi şi ridică însumarea / De harfe resfirate ce-n zbor 

după criteriile sale extrem de severe, nu ar mai invers le pierzi, / Şi cântec istoveşte: ascuns, cum 

rămâne decât 10 -15 poezii de bază. Restul suportă numai marea / Medule când plimbă sub clopotele 

discuţii. (Calculul exact al poemelor acceptate, al verzi” (Joc secund, 1966, p. 63). 

metaforelor matematice, al pitorescului gratuit, Ne permitem să comparăm strofa de mai 

l-am înfăţişat deja în cartea noastră Armistiţii sus şi cu una din poezia Salut, de Mallarmé, în 

literare, nu-l mai repetăm şi aici.) Dacă limbajul excelenta traducere a lui Ştefan Aug. Doinaş: 

căznit al poeziilor barbiliene nu ar fi fost calchiat „Nimic, această spumă doar / Numind în vers virgin 

după canoanele mallarmeene, şi dacă nu ar fi o cupă / Sirenele, precum întrupă / Din vers 

practicat pe alocuri o sintaxă germanofonă, atâtea-n zări dispar”. Asemănarea e izbitoare, dar 

artificială şi confuză în traducere, Ion Barbu ar fi trebuie să precizăm că traducerea, mult mai 

putut fi un mare creator de limbă, viabil şi modern, frumoasă decât textul original în franţuzeşte, poate 

aşa cum au fost Eminescu şi Călinescu la vremea lor. să fi fost influenţată de cunoaşterea prealabilă a 

Dar, injecţia de noutate a fost dureroasă pentru creaţiilor barbiliene. 

intelectualitatea dintre cele două războaie şi a fost Nu comentăm deocamdată fondul, ci doar 

necesară o perioadă de acomodare până să se tehnica folosită. „Somnul năuc” devine „reflectare 

bucure de o practică generalizată. Acum, în oglindă”; „Desprinderea de gândire” e egală cu 

modalitatea barbiliană e la îndemâna oricui, dar „mântuit azur”; „Spărgând a orei îngrădire”; 

moda s-a schimbat şi tinerii poeţi preferă infuzii de devine „Tăind pe înecarea cirezilor agreste”; iar 

proză şi de băşcălie în locul unor tizane literare „marele imn august” e „în joc secund, mai pur”. Ar 

enigmatice şi suspecte. părea poate o extrapolare ilicită din partea noastră 

Ne refeream însă la modul referit (şi poate dacă nu am găsi aceeaşi structură mentală şi în alte 

superficial) în care poezia lui Ion Barbu a fost părţi. Să dăm doar două exemple: 1. „Hipnotizat 

decodificată de doi dintre cei mai importanţi de-adânca şi limpedea lumină / A bolţilor destinse 

comentatori ai ei: G. Călinescu şi Mandics Gyorgy. deasupra lui, ar vrea, / Să sfărâme zenituri, 

„Divinul critic” are meritul de a opri scrutat cu şi,-nebunit să bea, / Prin mii de crengi crispate, 

priviri pătrunzătoare, în totalitate, făcând uz de licoarea opalină” (Joc secund, p. 5) şi 2. 

marile sale resurse de imaginaţie. Puţintel cam ”Smulgându-ne din cercul puterilor latente, / 

doctoral, parcă dorind să demonstreze că Vieţii-universale, adânci, ne vom reda / Iar nervii 

dumnealui e în temă, în orice caz, Călinescu dă noştri, vidră cu mii de guri vorbea / Interioara-i 

dovadă de multă perspicacitate, ca şi în cazul altor mare de flăcări-violente” (Joc secund, p. 7). 

autori. Ca să ieşim însă din tipicul unor teoretizări Exemple sunt mai multe, toate având o 

pentru unii obositoare, propunem umătoarea frumuseţe interioară care se repetă obsedant: este 

experienţă: o analiză simplă asupra capodoperei un stereotip poetic valoros, păcat că autorul şi-a 

Joc secund care, de altfel, a dat titlul întregului renegat el însuşi aceste scrieri de început. 

volum, deci e un fel de „artă poetică”. Călinescu, 



21

PROFILE, EVOCĂRI, EXPOZIŢII 

Valentin CIUCĂ 

À tout seigneur, tout honneur ! 

(Fiecărui senior, toată cinstea!) 

1. Un pictor al ideilor... 

Prezența constantă pe simezele ieșene a Aparenta schimbare de direcție în sensul asumării 

doamnei Magda Călărașu a dovedit cu fiecare apariție unor teme profunde, polisemantice sub raportul 

că are ceva de spus concitadinilor. Exigentă cu ea conotațiilor filosofice, metaforelor ca parcurs ideal, 

însăși, interesată de performanță face din fiecare fac din soluțiile picturale veritabile teme de dezbare 

întâlnire cu publicul un eveniment memorabil. individuală sau colectivă, racordate permanent nevoii 

Expozițiile de până acum au confirmat o vocație și de multiplu dialog. Pictorița a atins prin asumarea 

chiar un destin de creator al cărui parcurs artistic se unor teme, cum ar fi condiția umană în feluritele ei 

emancipează de la o temă la alta prin reflecție dimensiuni metaforico-filosofice, un nivel de 

profundă și expresie plurisemantică. A fi serioasă și profundă reflexivitate asupra condiției umane. 

exigentă, ține deopotrivă de un fel de a fi între ceilalți Practic, simbolurile utilizate fac ca trimiterea la 

confrați și, mai ales, de dorința de a comunica prin dimensiunea spiritualului să devină direcția majoră. 

imagini simbolice un univers proprietate personală pe Fiecare compoziție are un tâlc, descifrabil prin 

care-l generează prin bucuria de a exprima un implicare intelectuală și sugestiv prin soluțiile 

potențial care asociază idei originale și expresii plastice. Dominant, simbolul peștelui, are conotații 

convingătoare prin metafore plastice și interpretări multiple și incitante. În ansamblu, apetența pentru 

așezate sub semnul originalității. metaforă, sens profund și implicare afectivă conferă 

Urmărind în timp evoluția artistei am sesizat ansamblului grafico-cromatic virtuți plastice 

comportamentul profesionist al autoarei care știe a remarcabile. A avea acces la idei este un privilegiu. A 

face din idee și instrumentarul grafico-cromatic o le interpreta subtil și convingător metaforic devine 

formă de dialog cu ea însăși, dar și cu partenerii însă o șansă a celor aleși. Magda Călărașu se află, 

privilegiați ai acestui eclatant parcurs intelectual. desigur, printre ei... 

Fiecare expoziție a adus constant ceva nou în sfera 

grafismului și artei culorilor, acceptând soluții cu 

caracter decorativ în aparență, dar dominate subtil de 

sugestiile simbolice. Confirmată în timp de 

admiratorii statornici, cât și de cei care o descoperă 

valoric treptat, Magda Călărașu face din discreție și 

netrucată modestie o permanentă condiție de a fi și o 

cale sigură de a-și împlini vocația. Nu întâmplător, 

numeroșii și statornicii admiratori, dar și cei care o 

asumă spontan, o urmează cu prețuire reală și interes, 

stabilind un parteneriat de durată. Știe să ofere cu 

eleganță și modestie bunuri simbolice și primește de 

fiecare dată aplauzele și recunoștința binemeritată. 

Expoziția de acum, de la Galeriile N. N. Tonitza 

ale Uniunii Artiștilor Plastici din Iași, confirmă 

potențialul său creator de o manieră inechivocă. 



2. Mitologii afective... 

Cred că toți artiștii sau, oricum, cei mai mulți sau nu, de viață urbană și de civilizație ca straturi 

dintre ei caută originalitatea. Unii o află, alții nu. Unii suprapuse amintind mitologicul Turn Babel sau 

trag nădejde că o au, iar alții nu bagă de seamă. ziguratele orientale. 

Recent, la Galeriile Dana am avut șansa de a mă Acribia artistului ține de structura unui creator 

reîntâlni cu pictorul Răzvan Aureliu Ionescu, ale cărui interesat de esențial și nu de efecte eclatante. 

viziuni plastice s-au impus prin originalitate și har Reconstituie, asemenea unu pasionat arheolog, lumi și 

inventiv. De fapt, pictorul este dublat de un gânditor al orizonturi trecute deseori în uitare. Cu atât mai 

artei ale cărui opinii, desigur incitante, repune în fascinantă pare a fi cercetarea între zidurile amintirii 

discuție temeiurile picturii. Autorul unor numeroase și și ale imaginației. Descopăr, cu satisfacție că pictorul 

substanțiale expoziții, în țară sau străinătate, s-a atâtor dovezi de cultură a picturii, de devoțiune 

impus prin asumarea unor concepte afișate în analitică și deschidere către imaginar creează sub 

oarecare divergență privind cutumele milenare ale semnul visului diurn al istoriei și al arhitecturilor 

artei, deseori ignorate sau răstălmăcite. gaudiene... 

Răzvan Ionescu a iscodit temeiurile picturii și a Expoziția ieșeană trebuie privită ca o 

reformulat strategiile privind desprinderea de prea ceremonioasă invitație de a parcurge Calea regală a 

clasicizatul procedeu al perspectivei, al iluziei spiritului și a istoriei care conține și orizonturile eroice 

volumetrice și spațialității. Artistul crede, cu ale înălțării și căderii. Asemenea amprente ale 

argumente, că pictura este hărăzită a fi, esențial, timpului grăbit, înveșnicit prin memorie și harul 

bidimensională. Doar sculptura, în tridimensiona- artiștilor, dau un sens condiției umane. Ai impresia că 

litatea ei poate fi privită a tutto rondo. Teoria este de sub caligramele de la suprafață trimit, de fapt, în 

luat în seamă și aplicațiile sale din variatele expoziții planuri succesive, către alte și alte mistere 

relevă un creator interesat de esența lucrurilor. A fost nedezlegate. Citadela, și Calea sunt elementele 

confirmat în expoziții titrate Cale, unde se identifică cunoașterii a ceea ce a fost și a ceea ce nu a fost gândit 

lucrări memorabile, între care glosele pe tema încă. 

Vidului, Inscripțiilor, Codicelor până la Sigilii, Urme, Pledez cu admirație față de un astfel de artist al 

Amprente, Cartografii afective. Expoziția ieșeană lucrurilor rare, perene, cu sentimentul stimei umane 

Orașe regăsite, orașe suprapuse lasă impresia unei și profesionale indubitabile. Peste milenii, aceste 

nobile sinteze unde, cu inspirație, straturile cartograme vor ghida vizitatorii altor planete în 

suprapuse de cultură și civilizație urbană mărturisesc spațiul de fascinație al visul vesperal... 

bucuria creației umane în general. 

Pictorul are și alura unui cercetător al timpurilor 

bătrâne interesat de amprenta timpului și studiul 

asupra momentelor de renaștere, de decadență și de 

nouă trezire la valorile perene. Acest spectaculos și 

rafinat parcurs către profunzimile gândirii atinge 

zonele simbolice ale unui veritabil palimpsest unde 

urmele timpului devin teme de reflecție și creație. 

Bidimensionalitatea picturii asigură impresia 

definitivă a unor citadele imortalizate ca niște 

palimpseste, destinate timpului lung. Imaginile sale, 

verticale semețe, umbra omniprezentă a timpului, 

spiritul unui timp revolut țes de fapt o mereu aceeași 

poveste. Actorii se schimbă, textul plastic și subtextul 

analitic urmează de fapt o poveste care a mai fost 

trăită cândva. 

Răzvan Ionescu se distinge în parcursul acestui 

insolit proiect plastic prin aerul seniorial al unui 

intelectual interesat de evoluții, de câștiguri 

intelectuale și afective. Gândește timpul din 

perspectiva clipei, dar și a veșniciei. Ar putea adera la 

versurile eminesciene, amintind că în lume totul este 

clipă și eternitate, iluzie și efemer. Compozițiile 

cartografice au sugestia ideii de citadelă, sfărâmată 


23

3. Un pictor pentru totdeauna... 

În spațiul artelor plastice ieșene prezența cromatismul acordat simbolic la cheia armoniei, a 

pictorului Corneliu Ionescu, sudistul naturalizat în devenit în timp o certitudine. Viziunea ca spor de 

vatra de creativitate moldavă, a fost marcată de cunoaștere a universalității lumii, a făcut permanent 

discreție și rafinament. Structural nu era hărăzit să trimitere la un artist autentic - creator în sensul 

țipe, asemeni altora, și eu sunt pictor, deoarece, pur și profund al termenului... Impunătoare prin spiritul înalt 

simplu, lucrul acesta era vizibil de la sine. Sudistul al abordării plastice, compozițiile de o subtilă și de o 

născut în orizontul febril al Olteniei, înrudit cu permanentă modernitate țin de o filosofie a sintezelor 

respectatul pictor Ion Popescu Negreni, nu a moștenit edificatoare. Corneliu Ionescu a fost un consecvent 

pragmatismul și fervoarea tipic oltenească, Corneliu spirit modern prin vocația de a comunica sensuri și 

Ionescu fiind, prin structură afectivă, un discret simboluri recognoscibile doar pentru cei care au acces 

rafinat, cu o locvacitate atent măsurată, gândurile sale la transcendență sau măcar la dialogul de profunzime 

fiind mai întotdeauna sub semnul unei elegante cu el însuși. 

sobrietăți. Privită ca ansamblu, reunirea celor care l-au 

Ca prezență publică, Corneliu Ionescu făcea din prețuit și stimat s-a obiectivat prin gestul 

eleganța comportamentului un mod discret de a fi, mai participanților de a-l simți pe artist alături, așa cum au 

ales în raport cu zgomotul furibund al altor confrați. Ca fost în timp, de atâtea ori. Prezența lui spirituală, 

distins profesor universitar a reușit să fie asemenea identificată în plenitudinea operei este mai 

maestrului său Corneliu Baba pe care, din prea mult convingătoare parcă pentru cei care i-au fost prieteni și 

respect, nu l-a urmat decât în spiritul respectului cei care l-au descoperit de curând. 

pentru ideea de autenticitate, valoare și maximă Printre aceștia mă număr și eu, fiind uluit cât de 

probitate profesională. Gloria, în cazul său, nu trebuia rafinat și nuanțat putea fi graficianul Corneliu Ionescu. 

să urle deoarece șoapta este mai ademenitoare și mai O infinită tandrețe răzbate din fiecare imagine, 

subtilă. mignonă adesea, unde am identificat un posibil jurnal 

Subtilitatea invocată cred că a fost și a rămas, intim, de viață și de atelier, acolo unde se întâlnea 

dincolo de virtuțile impecabile ale constructorului de probabil deseori cu eul său profund. Cine vorbește mai 

imagini unice, ale coloristului preocupat de esențe și nu rar, gândește de obicei, mai des și mai adânc. În plus, 

de efecte, o opțiune definitivă și ireversibilă, lasă impresia unui adolescent care notează zilnic în 

confirmată constant pe tot parcursul vieții și creației. jurnal uimirile lumii și ale eului profund. 

Aș spune că vorbea așa cum picta, esențial și expresiv. El le-a colorat adesea în dialoguri personalizate cu 

Ocolea tentațiile unei locvacități goale de conținut și, lumina interioară și cu el însuși. Discreția lui publică era 

astfel, corecturile făcute pe încercările studenților modul său particular de a se proteja de imunde căderi 

erau întotdeauna constructive și la obiect. Unii au în derizoriu, verticalitatea morală și artistică fiind o 

înțeles corect lecția, alții doar au mimat-o. Cine a formă de demnitate personală. Deși avea dreptul 

pierdut este de la sine înțeles. profesional de a accede rapid pe treptele înalte ale 

Impresionantul album realizat de Lucia Ionescu, breslei didactice, s-a mulțumit cu locul ce i-a fost 

riguros și convingător, editat de Galeriile Dana și destinat, cu tablourile sale cunoscute acasă și în largul 

generosul Mihai Pascal, evocarea într-un sugestiv film lumii, cu cei câțiva prieteni autentici care i-au înțeles 

consacrat pictorului, expoziția omagială de la Galeriile harul și devotamentul pentru arta care contează. 

din strada Cujbă a urmat viziunea soției artistului, Trecerea lui timpurie în orizontul seducător al veșniciei 

muzeograf cu aplicație și inteligență plastică. Am ne-a lăsat mai săraci cu un om de excepție și mai bogați 

cunoscut, cu surprindere, deși am avut onoarea de a-i cu o operă și o perpetuă amintire... Breasla artiștilor de 

prezenta o expoziție în anul 2002 la Muzeul de Artă din subțire a pierdut un confrate și a câștigat un nume 

Palatul Culturii, o altă fațetă a creației lui Corneliu destinat neuitării... 

Ionescu. Discreția lui a făcut ca destul de rar să includă 

în ansamblurile monumentale ale unor compoziții 

simbolic structurate sugestia posibilității de a vedea 

monumental pe suprafețe mici. Aici, văd interferența 

cu Corneliu Baba cel care susținea, ca Tonitza altădată, 

că în detalii se află diavolul. 

Impresia aproape generală că pictorul știa totul 

despre arta picturii și încă ceva pe deasupra, că a 

impresionat confrații și publicul de pe alte meridiane cu 

esențele abstractului ca epură ideală a spiritualului la 

care ajunsese. Semnele pline de sevă vitală, 


COLOCVII 

Lucian VASILIU 

VERNISAJ 

Expoziţie de pictură 

«O mult mai dreaptă Cruce» 

(32 lucrări) 


CONVORBIRI TELEVIZATE. 

DESPRE CĂRŢI ŞI NU NUMAI... 

GASTRONOMIE DE ALTĂDATĂ 

Lucian Vasiliu: – Din nou în dialog despre cărţi, idei, întâmplări, acum la final de an 2006, cu gândul la 

pregătirile pe care bunicile, gospodinele noastre le fac în mod tradiţional, odată cu trecerea simbolică în 

2007. 

Ne întoarcem cu gândul la paşoptişti: Mihail Kogălniceanu şi Constantin Negruzzi în ipostază nu numai 

de demnitari, miniştri, scriitori, iniţiatori de drumuri culturale, administrative, politice, ci şi în această 

variantă, aparent jucăuşă, de autori ai primei cărţi tipărite de gastronomie „200 de reţete cercate de 

bucătărie românească şi alte trebi gospodăreşti“, carte apărută la editura „Timpul“. Domnule Cezar 

Ivănescu, vă lasă gura apă… 

Cezar Ivănescu: – Da, prima observaţie pe care am să o fac în spirit anecdotic, în spiritul „Junimii“, în 

spiritul locului în care ne aflăm (această renumită „Bolta Rece“): ai menţionat că aceşti doi mari oameni de 

cultură, oameni politici, pentru noi românii sunt cei care au scris această carte de bucate. Nu e de mirare. 

Am să-ţi spun o anecdotă. După război, ştiu de la Marin Preda, românii se plângeau de faptul că în 

Bucureşti nu există chelneri buni. Şi unul dintre chelnerii bătrâni de la Capşa i-a spus lui Marin Preda: 

– Nu mai avem chelneri, monşerule, că nu mai avem boieri. 

Autor: 

Valentin STOIAN 

(născut: 20 februarie 1976, 

în Bârlad, judeţul Vaslui) 

„...amatorii de delicii 

culinare pot deschide uşile 

de la vestita casă Bolta 

Rece din İaşi...” 


Cezar Ivănescu 

„Peste lacuri şi văi, peste mări sclipitoare, 

Peste munţi şi păduri, peste nourii grei, 

Mai departe de boltă, de stelele ei, 

Mai departe de cer, mai departe de soare, 

Te strecoară vioi peste zări pământeşti, 

O, tu, spirit al meu, veselindu-te-n undă 

Şi străbate voios nesfârşirea profundă, 

Cu nespuse şi vii voluptăţi bărbăteşti!” 

(Charles Baudelaire, Înălţare) 

25

– Şi care este explicaţia? 

– Păi, uite care-i explicaţia: boierii mergeau la Paris, acolo mâncau în mari restaurante franţuzeşti şi 

învăţau ce vin să bea la cutare fel de mâncare. Apoi veneau în Bucureşti, îl luau pe garson şi-i spuneau: 

,,Băiete, nu-mi adu vinul cutare la cutare fel de mâncare!“ Şi ei îi învăţau meserie pe chelneri… 

Deci nu e de mirare că doi boieri români au scris această carte de bucate, pentru că şi asta comportă o 

tradiţie, o cultură şi o erudiţie extraordinară, aşa după cum şi descoperim în această carte „200 de reţete 

cercate“… 

Este un volum care încununează truda editorilor dacă ne gândim că la 1846 au apărut trei ediţii ale 

acestei cărţi de bucate. Ediţia de faţă este una bibliofilă, aş spune, întâi de toate pentru că este bine regizată 

şi pusă în pagină de o prefaţă savuroasă semnată de Liviu Papuc, în care se citează articole de gastronomie din 

presa vremii. Este adăugat un corp de texte poetice succinte, din poezia românească, realizat de domnia-ta ca 

moto-uri la fiecare capitol. În sfârşit, o postfaţă şi un glosar semnate de regizorul Bogdan Ulmu, care, de 

asemenea, au rolul lor: postfaţa savuroasă, iar glosarul absolut necesar, deoarece chiar pentru un om de 

cultură şi bun cunoscător al limbii române multe expresii din această carte rămân criptice. De aceea nu ştiu 

dacă e vorba de gastronomie sau, vorba lui Nastratin Hogea, doar de mirosul bucatelor de altădată, pe care noi 

clar nu le vom mai realiza niciodată în ziua de astăzi. 

Lucian Vasiliu: – Suntem într-un spaţiu sacru pentru gastronomia şi cultura naţională. Aşa cum la Viena 

există cafenele celebre frecventate de mari scriitori, compozitori şi artişti plastici, Bolta noastră rece, 

păstorită de prietenul Valeriu Mihai şi echipa domniei sale, ne oferă confort… 

Cezar Ivănescu: – Şi dacă tot am rostit aceste vorbe să-i spunem şi pe numele adevărat, Borta Rece, cum 

autentic este, pentru că era, vorba aia, o pivniţă, o bortă! Nu trebuie să ne ferim de acest cuvânt neaoş 

românesc! Dar pudibonderia (fireşte, modernă, că vulgaritatea modernă este ca întotdeauna însoţită de 

pudibonderie) a transformat în Bolta Rece fosta Borta rece. Cum spunea regretatul Nicolae Labiş era podgorie, 

poate un han, era o hrubă unde vara, pe călduri înspăimântătoare, se strângea lumea la răcoare, să bea un vin 

minunat şi să mănânce o tochitură savuroasă care lasă gura apă. 

Lucian Vasiliu: – În acelaşi timp, a fost vorba şi de tradiţia ieşeană a unui anumit tip de boemă în 

perioada paşoptistă, în perioada junimiştilor şi în cea interbelică. S-a născut acest gând de a reformula 200 de 

reţete cercate cu prietenul, universitarul, traducătorul Emil Iordache, căruia, de fapt, prietenii i-au închinat 

această carte in memoriam, cu scriitorul Cassian Maria Spiridon, cu Doina şi Florin Buciuleac… 

M-aş opri la doi poeţi din Bacău spre a ilustra ideea de erudiţie culturală şi… gastronomic-lirică: 

Sergiu Adam: 

„Lasă-mă întreg să-mi adun pentru iarnă 

Pâinea în podul uscat 

lemne de foc, via-n cămară 

Să pot trece prin ziua de mâine cântând 

spre cealaltă vară…“ 

Ovidiu Genaru: 

– Altădată beai şi cântai prin bodegi! 

– Da, altădată beam şi cântam prin bodegi (…) 

– Ai mai fost la Paris, ai mai fost la Viena? 

– La Paris nu, în schimb n-am fost la Viena…“ 

Cezar Ivănescu: – Da, aş vrea să remarc în continuitatea a ceea ce spune Bogdan Ulmu în postfaţa sa. 

Sigur că dincolo de faptul că inclusiv pentru noi, care mai răsfoim dicţionare de-astea mai speciale, aceste 

reţete sunt de fapt artă pentru artă, datorită limbii în care sunt scrise. Trebuie să avem în vedere un lucru 

foarte clar. Nu e vorba de o utilitate imediată. Nu ştiu câte dintre aceste reţete le vom realiza, deşi unele sunt 

cu adevărat realizabile. 

Imaginaţi-vă că un bucătar pasionat şi cu vocaţie – că şi pentru asta îţi trebuie vocaţie autentică, aşa ca 

pentru toate lucrurile de pe pământ (n-ai vocaţie de mare bucătar, nu te apuci de meserie), gândiţi-vă deci că 

un mare bucătar cu vocaţie se apucă să realizeze asemenea reţete. Păi eu cred că din Iaşi şi până la Paris 

localul respectiv ar fi căutat de toată lumea! Toţi cei ce respectă aceste reţete respectă o tradiţie cu incidenţe 

în gastronomia Occidentului, pentru că vedem că aceşti mari boieri care erau Kogălniceanu şi Negruzzi veneau 

de la Paris cu nişte cunoştinţe. 

Nemaipomenit de frumoasă limbă românească! O spun încă o dată. Cine va avea curajul să redescopere 

această limbă românească, redescoperită la rândul ei de cei din secolul al XIX-lea, de la Kogălniceanu şi 


Negruzzi la Eminescu, va fi marele autor al veacului al XXI-lea în limba română. 

Mă uitam acum, o tânără sub treizeci de ani a reuşit să facă un local de succes în plin Paris. Ei, cum a 

realizat acest lucru? Numai prin gastronomie românească! Tot ceea ce se mănâncă acolo sunt reţete tipic 

româneşti şi în plin Paris! Acolo toată lumea spune că e imposibil să ai loc, tânăra a reuşit cu mare succes. 

Pentru că, imaginaţi-vă, cui nu-i convine ca la Paris să mănânce nişte sarmale autentice (nu ca alea zise 

sarmale, dar care sunt cu totul altceva), nişte mici autentici sau nişte musaka autentică. O carte încântătoare, 

care intră în fondul de bibliofilie realizat în ultima vreme. 

Păstorel Teodoreanu avea anumite vise. Mare specialist, mare oenolog, nu? Dar şi mare gastronom! Ştia 

foarte bine să aprecieze toate lucrurile, dar avea o fixă. Îl enervau toţi cei care mâncând şi bând, fie răsfoiau 

jurnalul, fie vreo carte. Şi spunea tot timpul că ei nu înţeleg ce mănâncă, nici nu pricep ce citesc. Toate 

trebuie făcute separat şi la timpul lor. Acum doar vorbim despre gastronomie, dar sperăm ca data viitoare şi 

Bolta Rece şi conu' Mihai Valeriu să fie mai generoşi cu noi şi să şi mâncăm sau să bem în timp ce vorbim despre 

cărţi şi tradiţii gastronomice… 

Lucian Vasiliu: – Vorbeam despre Păstorel Teodoreanu, despre fermecătorii noştri scriitori, artişti, 

demnitari, care în aceste spaţii de convorbiri culinare, culturale până la urmă au realizat literatura română. 

Spre a stimula publicul nostru îngăduitor şi cititor, să dăm de pildă nota, reţeta, ideea nr. 199, care sună chiar 

poeticeşte: „Mijloc ca să se ouă găinile în fiecare fiştecare vreme a anului sau metod de a limpezi vinul 

turburat“. 

Şi fiindcă suntem la Bolta Rece, într-un spaţiu fascinant, zice în prefaţă cercetătorul, prietenul, 

scriitorul Liviu Papuc: „Ia să vedem cam cu ce ne pot regala Iaşii culinari şi distinşi în contemporaneitate!“ 

Este vorba de perioada interbelică. Alegerea făcând-o şi cu gândul la o temeinică tradiţie, instituită de o 

lungă practică şi supuşenie la valorile tradiţionale. Amatorii de delicii culinare pot deschide uşile de la 

vestita casă Bolta Rece cu încredinţarea că vor găsi (şi aici sperăm să citim corect, don Cezar): 

rachiu de gutui 

roşii cu salată de vinete 

doboş de Sibiu 

triangle cu măsline 

chişcă moldovenească 

ficăţei în bacon 

cârnaţi în piept de pasăre 

salată de sfeclă cu hrean 

Şi credem că putem să ne luăm uşor-uşor rămas bun de la Kogălniceanu şi Negruzzi, în altă ipostază 

decât îi cunoaştem din manualele de istorie, din manualele de literatură, din dicţionare, enciclopedii şi alte 

instrumente uzuale de lucru! 

Cezar Ivănescu: – În suita a ceea ce spui vreau să amintesc acea perioadă terminală a comunismului şi 

dictaturii din preajma anului 1989. Se apropia Crăciunul şi la radio Europa liberă cineva a citit o schiţă scurtă a 

lui Caragiale, în care era vorba despre un megieş care și-a propus să facă târguielile de sărbători într-un 

magazin din Bucureşti. Şi lista dată de Caragiale ţine exact de fabulosul acesta verbal din reţetele noastre de 

aici. Ce putea să cumpere un român – şi era vorba de românul din „Momente şi schiţe“, român mediu, nu cel 

VERNISAJ 

„Să rămână în urmă bolnava miasmă! 

Te purifice aerul cel mai de sus, 

Iar văpaia seninului ce l-ai răpus 

Să o sorbi ca pe-o sfântă şi pură aiasmă”. 


(Înălţare) 


27

ogătan – şi ce exista într-o dugheană bucureşteană la acea vreme?!... Frumuseţe, cum să spun, de trai 

românesc îndestulat şi ferice şi de un limbaj caragialesc fabulos, frumos, savuros. 

Lucian Vasiliu: – Într-o emisiune viitoare, la început de 2007 ne-am propus să prezentăm un Caragiale 

european: „Caragiale la Berlin“. Încheiem dialogul nostru de astăzi cu un text semnat de poeta și 

traducătoarea Grete Tartler: 

„Sărbătorim anul cireşei 

Mai scurt decât anul ienupărului 

Mai iute în roata sa roşie de deasupra Pământului 

Anul de cimbru se scurge mult timp 

Din iarnă în iarnă 

Anul brânduşei e doar în septembrie…“ 

(Emisiunea TVR Iași din 26 decembrie 2006) 

JUNIMEA POSTBELICĂ 

Lucian Vasiliu: – Suntem la Casa cu Absidă „Laurenţiu Ulici” pe fond de Târg de cărţi Librex 2007 şi de 

aniversare a 140 de ani de revistă „Convorbiri literare“. Colegul nostru Constantin Parascan, un vrednic 

slujitor al muzeelor ieşene, al învăţământului superior românesc şi al literaturii române ne-a oferit relativ 

recent o carte document: „Istoria Junimii postbelice” apărută la editura „Timpul“, coordonată de Cassian 

Maria Spiridon. Nu „Junimea“ lui Titu Maiorescu, de la care avem mărturii cronicăreşti semnate de Iacob 

Negruzzi, George Panu şi recent descoperitul jurnal inedit al junimistului Teohari Antonescu, ci „Junimea“ 

anilor în care criticul literar Daniel Dimitriu coordona, la Casa „Pogor“, acest cenaclu literar. 

Cezar Ivănescu: – Da, într-un fel aş spune că de această carte mă leagă o anumită istorie. În momentul 

în care am început să revin în Iaşi, în '78, acest cenaclu avea deja o istorie, deja impusese nişte autori, deşi nu 

putea să-i şi publice, pentru că cenaclul nu avea un organ de presă cum aveau junimiştii pe vremuri. Dar am 

găsit nişte autori deja constituiţi aici la Iaşi, datorită unui cenaclu care, aşa cum bine spuneai, a fost condus de 

Daniel Dimitriu. 

Ce s-a întâmplat? Acea perioadă de liberalizare cred eu după venirea lui Ceauşescu la putere după anii 

'65 a deblocat, cred eu nişte sisteme , sisteme de constrângere dacă doriţi. Şi oamenii au început să gândească 

mai liber şi în orice caz să-şi reamintească marile tradiţii. Marele noroc al Iaşului a fost că oamenii aveau o 

mare tradiţie în spate. Şi-au amintit de ea şi au început să o repună în practică. 

Constantin Parascan face un lucru foarte necesar la ora actuală. Strânge într-o carte ceea ce erau doar 

cronici de cenaclu la acea vreme. Unii necunoscuţi, alţii care vor rămâne în veci necunoscuţi, dar foarte mulţi 

dintre cei menţionaţi aici în carte sunt astăzi autori notorii, unii dintre ei de nivel naţional. Ce este foarte 

important şi pentru asta îl laud pe Constantin Parascan este că a avut iniţiativa. Într-un moment unic, aş spune 

eu, în perioada comunistă -anul 1978, la Iaşi s-a desfăşurat un Colocviu naţional de poezie sub egida Uniunii 

Scriitorilor. A participat şi George Macovescu, preşedintele Uniunii Scriitorilor, şi Geo Bogza şi alţi monştri sacri 

ai literaturii române la acea vreme. 

Constantin Parascan a avut inspiraţia şi inteligenţa să imprime pe un magnetofon, anumite discursuri 

ale colegilor noştri care în epocă nu au fost publicate, pentru că unele erau cu adevărat de nepublicat, poate 

că nici astăzi chiar, dar atunci oricum neconforme cu ideologia acelor vremuri. Şi eu îmi regăsesc în această 

carte spiciul pe care l-am ţinut în Aula Bibliotecii Centrale Universitare, foarte dur pentru acea vreme şi care, 

mă rog era în polemică aprinsă cu un coleg à propos de creştinism şi esenţa creştinismului. 

Vreau să spun că această carte este un document înainte de toate şi trebuie să o luăm ca atare. Dar un 

document al continuităţii, pentru că vorbeam de cei 140 de ani de la întemeierea revistei „Convorbiri literare“ 

pe care chiar zilele astea îi serbăm. 

Cartea rotunjeşte momentul nostru aniversar. E vorba de „Junimea“ postbelică , e vorba de autori care 

vor rămîne în istoria literaturii române, cred eu. Şi după cum am bănuit şi din felul în care e făcută cartea, ea 

va avea şi o urmare, deoarece Constantin Parascan nu a reuşit să epuizeze tot fondul care îi stă la dispoziţie. 

Lucian Vasiliu: – În adevăr, e primul volum din această microistorie a „Junimii“ postbelice (anii 1975- 

1979), ani în care au sprijinit acest cenaclu literar semnificativ şi scriitorii activi din acea vreme: Corneliu 

Ştefanache, George Lesnea, Constantin Ciopraga, Al.Andriescu, Al.Călinescu, Ioan Holban… 

(Emisiunea TVR Iaşi din 16.05.2007) 


VERNISAJ 

„După-atâtea dureri şi atâta plictis, 

Ce încarcă din greu viaţa noastră ceţoasă, 

Fericit cel ce poate, cu-aripa vânjoasă, 

În câmpii de lumină să urmeze un vis.” 


NUMERE ÎN LABIRINT 

Lucian Vasiliu: – Teodor Codreanu este profesor de română, critic subtanţial, de la Huşi. 

Cezar Ivănescu: – Da, cartea lui Teodor Codreanu Numere în labirint, este mai mult un jurnal am putea 

noi spune, un jurnal care ne interesează pentru că este vorba despre un jurnal al unui foarte important critic 

literar si istoric literar, un eminescolog de mâna întâi, un prozator important şi ca atare ne interezează şi ne 

face curioşi un asemenea gen de jurnal, cu atât mai mult cu cât senzaţia mea este de mare autenticitate. De ce 

spun asta, pentru că autorul nu şterge, nu radiază din acest jurnal prostiile tinereţii aş putea spune. Adică felul 

în care gândea el cu adevărat la acea vreme, între anii 64-68, ideile comuniste chiar, şi aş spune greu de 

lepădat sau greu să nu le ai în epocă, el le lasă transcrise cum erau la acea vreme. Sigur că astăzi ne trezesc un 

anumit zâmbet dar şi un sentiment de autenticitate. 

Cartea se numeşte Numere în labirint, pentru că fiecare însemnare poartă o cifră, e un fel, dacă vreţi, 

de încercare de a ordona numeric aceste însemnări care au şi o altă coerenţă, nu doar cea a cifrelor. Dar 

spuneam că ceea ce m-a surprins plăcut cel mai mult, şi cred că bine face autorul că tipăreşte un început la 

acest jurnal, care se pare că este foarte voluminos, este că nu curăţă nimic, adică lasă scoriile timpului să 

apară aşa cum trebuie, pentru că într-adevăr prin comparaţie spuneam, şi eu, chiar noi cei care am fost un pic 

să spunem mai păziţi de otrava ideologiei comuniste, tot am mai avut momente de naivitate, cum să spun.. 

poate de prostie, când ne-am lăsat seduşi de propaganda comunistă. Şi îmi aduc şi eu aminte propaganda pe 

vremea aceea nu se făcea ca acum prin vizual, ci mai ales prin scris, adică prin presă, prin jurnale, prin cărţi şi 

aşa mai departe. 

Dar mi-am adus şi eu aminte atunci în epocă, cum, deşi eram un reacţionar feroce şi din familie eram 

învăţat, mă rog, să nu cred în comunism, dar când am citit nişte dări de seamă ale nu ştiu cărui congres sovietic 

(era răposatul Nichita Hruşciov, secretarul PCS-ului pe vremea aia), de care şi acuma dacă s-ar publica pe 

undeva prin presă ne-am mai lăsa seduşi cu libertăţile pe care le vor trăi cetăţenii în comunism, ce viaţă 

fantastică, minunată şi cutare... Ţin minte cum m-am lăsat aşa captat de ei: domle să ştii că aştia au câştigat 

partida! 

Lucian Vasiliu: – Cartea lui Teodor Codreanu a apărut la editura „Opera Magna“, coordonată de poetul 

şi graficianul Vasilian Doboş. 

______________ 

Din volumul în pregătire: 

Cezar Ivănescu şi Lucian Vasiliu – dialoguri televizate. Despre cărţi şi nu numai… 

(Înălţare) 


(Emisiunea TVR Iaşi din 2.05.2007 – 

transcrieri de Alfredina Iacobitz) 

29

CRONICA MAGNA 

Adrian VOICA 

ANIMĂLUŢE DE COMPANIE 

De cele mai multe ori ancorarea în literatura pentru copii vine ca efect al unei 

răbufniri controlate a fanteziei, dintr-o necesitate organică de întoarcere la 

copilărie, vârsta inocenţei şi a viselor frumoase. Când un scriitor face un asemenea 

pas, el nu este ferm convins de reuşită, nici de valoarea actului său. Important este, 

în momentul respectiv, ca explozia să se producă, astfel încât universul 

preocupărilor să se schimbe şi tonalitatea să fie alta. 

Bineînţeles, şi în acest gen de literatură se pot urca mai multe trepte, dintre 

care primele două sunt cele mai vizibile şi cele mai tocite. Sunt scriitori care coboară 

până la nivelul micilor cititori (sau ascultători) în interpretarea unei realităţi cu 

multe elemente de basm, ţinând cont aşadar de o psihologie în formare, după cum 

sunt şi alţii pentru care apelul la universul pur al copilăriei este un mijloc de 

comparaţie, depăşind prin alura filosofică îngustele cadre ale literaturii pentru 

copii. 

Din această ultimă categorie face parte şi universul mirific al copilăriei autoarea constată că în 

Victoria Dragu-Dimitriu, autoarea în 2003 a familia „rafinatelor feline” sinonimele sunt la modă 

volumului Versuri noi despre mâţe şi cotoi (CD Press, şi că utilizarea lor individualizează un pui de om sau 

Bucureşti), al cărui pandant literar va fi, în 2011, chiar o persoană îndrăgostită de micile animale, 

Versuri tandre despre câini şi căţelandre exprimându-şi astfel faţă de ele adevăratele 

(Euroaptitudini, Bucureşti). În ambele cazuri însă, sentimente. Lor li se spune aşadar „Ba pisică, ba 

structura volumelor relevă simetrii care merg de la motan,/ Ba mâţoc, ba cotoşman,/ Miţulică şi cotoi,/ 

compoziţie la stil, punând într-o lumină aparte pe Motoc, cotoc şi pisoi”. Nu lipsesc alte apelative cum 

scriitorul profesionist, dornic de schimbare. ar fi: Mâţucă, Miorlăilă, Miaunica etc. sau, pur şi 

Într-adevăr, cunoscută ca poetă (Iliada, din nou – simplu, „Miau, miau, miau şi pis, pis, pis”. Desigur, 

1969, Amnios - 1977) şi ca prozatoare (Mater prientis titlul Sinonime n-are cum să fie înţeles de cei mici, 

– 1987, Profil pierdut – 1988 şi De ce dracu' plângi - dar cele mai reuşite pagini ale cărţii „se adresează – 

1994), Victoria Dragu-Dimitriu părăseşte realitatea cum spunea inspirat prefaţatoarea Elisabeta Isanos – 

imediată pentru a se refugia într-o lume parţial copilului etern, pe care-l poartă-n sine orice vârstă”. 

ficţională, mai ales că aceasta păstrează elemente Victoria Dragu-Dimitriu procedează cu metodă, 

dintr-un univers devenit iluzoriu. oferind în Generalităţi celor mici şi foarte mici 

Ca într-o carte pentru maturi, Versuri noi despre repere de recunoaştere a felinelor din casă: cad 

mâţe şi cotoi are o Predoslovie şi o Încheiere, dând de totdeauna în picioare, torc, sunt jucăuşe etc., fără 

înţeles că întreprinderea sa este una serioasă, iar să-i uite însă pe cei mari: „Nu poţi şti, cu o pisică,/ 

titlul ales pentru poezia liminară ne duce cu gândul la Cine e stăpânul cui:/ El al ei, sau ea a lui?” Această 

vremuri străvechi, mult mai propice poveştilor de tot pendulare continuă între copilărie şi maturitate, cu 

felul. receptarea care corespunde mai întâi cunoaşterii 

Din Predoslovie reiese că aceste Versuri noi... propriu-zise şi abia mult mai târziu celei estetice este 

sunt scrise pentru Tudor, Tana şi Claudia, cuprinzând vizibilă în mai multe poezii dintre care Blăniţele 

un univers heteroclit dar pitoresc: „Cu pisici impresionează prin risipa de fantezie etalată. Dacă 

bucureştene/ Mustăcioase şi viclene,/ Cu motani de cei mici sunt sensibili la moliciunea blăniţei (de 

la Ocniţa/ Care-şi ţin pe gard căniţa/ Cu-un cotoi din „catifea” sau „mătase”) cei mari se delectează cu 

Istanbul,/ Foarte vesel şi fudul,/ Cu pisici de la nuanţe, într-un spectacol sui-generis realizat cu 

Atena/ Care ştiu să-şi poarte trena/ Pe Acropole, pe artă: „Pisica bătrână/ E-mbrăcată-n lână,/ Iar 

stâncă,/ Unde beau, dorm şi mănâncă”. Autoarea ne motanul mic/ E în borangic”. Aceste imagini au de 

încredinţează de asemenea că „Toţi în carte or să fapt valoarea unui stimul. Stimulul odată activat 

fie,/ Locuind o poezie,/ Stând pe-o rimă ca-n diversifică spectacolul, dându-i culoare: „Mai sunt şi 

culcuş”. cucoane,/ Strânse în vizoane,/ Şi mâţe sărace/ În 

Pătrunzând prin tandră efracţie lirică în simple cojoace” – translând spre lumea felinelor 


ealităţi specifice societăţii umane. De aici şi până la mantaua sa acea porţiune pe care se aşezase şi 

constatarea că pisicile sunt diferit colorate adormise adorabila-i pisicuţă. Prin urmare, – ne 

(existând, prin urmare, şi un rang al culorilor!) nu mai atenţionează autoarea – pisicile au fost preţuite 

este decât un mic pas pe care Victoria Dragu-Dimitriu întotdeauna, inclusiv de sfinţi. 

îl străbate cu uşurinţă, realizând una dintre cele mai Risipa de fantezie se face simţită şi în Baladă şi 

frumoase şi mai neaşteptate poezii din volum, Altă baladă care, prin titlu şi dimensiuni arată cui se 

purtând titlul Curcubeu. Pisicile albe şi negre sunt adresează de fapt poeta. Atmosfera idilică este 

nenumărate, dar „Gălbioarele/ Sunt ca soarele,/ înlocuită, în Baladă, de proza realităţii, iar în 

(...)/ Mâţele roşii ca focul/ Cheamă nenorocul,/ cealaltă, construită după tehnica fabulei (ca şi Tom- 

(...)/ Cafea cu lapte şi marţipan,/ Cum ai şi tu pe cat, de altfel) se impune o idee moralizatoare. Cât 

divan,/ Pisicile ceai-de-tei/ Şi tricolorele cu sunt pui, căţelul şi pisica se hrănesc din aceeaşi 

clopoţei./(...)/ Pisici indigo sau pisici violet/ Găseşti farfurie, dar pe măsură ce cresc, instinctele lor se 

berechet”. dezvoltă, impunând specia. Pe alt plan se poate vorbi 

În latină, feles/felis înseamnă pisică. Însă despre oameni, care pot avea universul copilăriei 

familia ei este mult mai mare şi menţionându-i comun, pentru a se diferenţia social mai târziu. 

neamurile sălbatice în Poveşti de familie, Victoria Considerăm că literatura pentru copii (poezia în 

Dragu-Dimitriu transmite celor mici cunoştinţe special) este, spre deosebire de alte specii literare, 

enciclopedice recurgând la o metodă pedagogică cea mai refractară utilizării neologismelor. Totuşi, în 

validată în timp: cunoaşterea prin joc. Şi astfel cei epoca televizorului şi a internetului asistăm la 

mici (în special) află că tigrul, pantera, puma, surprinzătoare schimbări de planuri şi nu este exclus 

ghepardul, leopardul, leul etc. fac parte dintr-o mare ca realitatea să fie/ să devină alta. Dar chiar aşa 

familie în care blana şi agerimea sunt la mare preţ. stând lucrurile, o strofă ca aceasta, menită să încheie 

Dar aceste amănunte sunt evocate într-o gamă supradimensionata Baladă, n-ar putea fi învăţată de 

minoră, specifică poeziei pentru copii, în care totul cei mici datorită neologismului „pedigree”, pe care-l 

se clarifică în cele din urmă: „Aşadar, pisica din considerăm un obstacol insurmontabil: „Şi trece iar 

bătătură/ E o tigresă în miniatură,/ Iar cotoşmanul pisica gri,/ Cea fără casă şi noroc,/ Fără stăpân şi 

meu mioritic/ E un leu mai rahitic”. Prin extensie, 

pisicile se găsesc în toate zonele lumii (Geografie) cu 

pedigree,/ Dar demnă şi frumoasă foc”. 

denumirile specifice („Şi astfel urmărind felina/ Sari 

din Canada tocma-n Indochina./ Pisicuţa cu ochii 

* 

albaştri e mexicană,/ Iar Sfinxul e mâţă americană”), Pandantul acestei cărţi este Versuri tandre 

dar diversitatea lor poate fi admirată şi în Capitală despre câini şi căţelandre. I-au fost necesari autoarei 

(Plimbare prin Bucureşti). 

opt ani până să găsească suficiente motive lirice, dar 

Uneori poeta recurge la legende ca la nişte şi tonalitatea adecvată pentru a o scrie. E drept, un 

hipotexte. Unele au substrat biblic (Arca lui Noe), paralelism este posibil, deoarece unele procedee 

altele sunt rodul propriei fantezii (Legende, sunt preluate. Dedicaţie din cartea de acum conţine 

Mantaua, Sultanul). Şi astfel se conturează nişte faţă de Introducere din 2003 informaţii la zi: „Când 

hipertexte de o factură aparte în interiorul cărora era Tudor un pici,/ I-am scris cartea cu pisici/ (...)/ 

inovaţii de tot felul sunt posibile. Aflăm astfel că Astăzi, Tudor are-un frate/ Iar cartea – o surioară”. La 

dacă n-ar fi fost pisica şoarecii ar fi ros lemnul rândul ei, Portret de familie are afinităţi cu mai 

corăbiei lui Noe, sau că Mohamed a decupat din 

vechea poezie Poveşti de familie, în care este vorba 

VERNISAJ 

„...pluteşte pe viaţă uşor şi-nţelege 

Tot ce florile spun şi-al tăcerilor grai!” 


(Înălţare) 


31

despre întreaga clasă zoologică din care face parte numai că de această dată se face apologia unui caniş 

căţeluşa ce se priveşte în oglindă. Aşadar, ajunge să care, scoţând sunete muzicale, „Făcea un fel de 

deschizi cartea de specialitate la „Canide” pentru a comentarii/ Pe muzica lui Paganini,// Cânta Vivaldi 

avea mari surprize: „Şi de acolo se uită la tine/ Vărul şi Marcello,/ Rameau şi Bach, în gura mare,/ Şi mă- 

Dingo, un tip foarte bine,/ Mătuşa Hiena, cam ntrebam întruna: ce l-o/ Fi îndemnat să cânte, oare?” 

jerpelită,/ În jacheţica ei peticită,/ Şi bunicul Lup, Sunt şi poezii care se pot citi în două registre, 

cu figura bărbată,/ Ce nu-şi întoarce capul aşa cum este cea intitulată Balada cockerului Tom. 

vreodată,/ Iar sora vulpe-ţi zâmbeşte vicleană/ Din Primul registru este rezervat celor mici şi narează 

haina ei somptuoasă, de blană”. Fantezia odată întâmplarea cu un cocor accidentat, care nu se 

declanşată, erudiţia autoarei în materie de rase îndepărtează până la însănătoşire de căţelul Tom şi 

canine se poate desfăşura nestingherită. Victoria de stăpânul lui, un fost aviator. Iar al doilea registru 

Dragu-Dimitriu face (intenţionat sau nu) adevărată este rezervat maturilor care vor afla aici ideea 

muncă de popularizare. Se înţelege, ea nu poate fi „dorului imens de zbor” precum şi pe cea referitoare 

apreciată de cei mici (unele nume sunt şi greu de la posibila prietenie între om şi cele mai diferite 

pronunţat), dar cei mari vor admira cu siguranţă vieţuitoare. 

această revărsare de cunoştinţe. Cu acest prilej, în Dar cea mai frumoasă poezie din volum este 

versurile agreabile ale poeziei Colţi albi sunt Topi. Printre bibelouri, cărţi rare şi mobile stil, 

menţionate mai multe rase canine, printre care: prezenţa unui câine este prin ea însăşi preţioasă. 

chuaua, chow-chow, ogar afgan, husky siberian, Dimensiunile lui, cochetăria şi inocenţa mişcărilor şi 

pechinez, basset, pittbul şi bernardin. liniştea pe care o degajă nu se abat de la atmosfera 

În economia primei părţi a cărţii de faţă, poezia intens aristocratică în care trăieşte. Erudiţia, 

Memoria colectivă se distinge atât prin dimensiuni rafinamentul şi măiestria scriitoarei ating în Topi 

(11 strofe), cât şi prin coagularea versurilor (catrene) adevărate culmi ale artei perfecte. De aceea ne 

şi ritmul deosebit (amfibrahic). Aceste observaţii de permitem s-o transcriem în întregime: „Măsuţe şi 

ordin prozodic sunt menite să valorifice o idee mai fotolii Louis quinze,/ Cristale de Murano şi Lalique,/ 

adâncă, legată de începuturile umanităţii, când între Şi sfinţi ciopliţi în lemnul cel mai dens,/ Şi tăvi cu 

om şi puiul de lup (devenit câine) se profilau alte filigene şi ibric./ Pe zid, goblenuri falnice, cu scene/ 

relaţii, rămase stabile şi astăzi. Focul şi lumina sa, De vânătoare şi grădini, ţesute/ Cu degetele, cu bătăi 

dar nu mai puţin căldura acestuia i-au apropiat de gene,/ În Franţa, la 1600./ În vechile oglinzi, îţi 

definitiv. Şi cu toate că „La focul mocnit/ Cu tăciuni regăseşti/ Surâsul poleit de încântare,/ Prin colţuri 

fumegând,/ Îşi cântă şi oamenii spaimele lor” porţelanuri chinezeşti,/ Jaduri, tanagre şi 

apropierea s-a produs după legi mai presus de voinţa aghesmatare.../ Fire de aur strălucesc în aer,/ Sidef, 

acestora: „Acolo, la foc, s-au hrănit, s-au culcat/ arginturi, căni de cositor/ Şi din biblioteca 

De-a valma. Doar tatăl de veghe rămâne/ Şi când Bidermayer,/ Coperţi ce licăresc ameţitor./ Dar 

desluşeşte, de-abia, un oftat,/ Nu ştie: sunt pruncii dacă, printre toate, te apropii/ Pe vârfuri, grijuliu să 

sau puiul de câine?” nu-l trezeşti,/ De covoraşul unde doarme Topi,/ Şi 

Influenţa „baladelor” şi a „legendelor” din aplecat deasupra-i desluşeşti/ Desenul dulce-al feţei 

scrierea anterioară se simte şi aici, mai ales în Molda de căţel,/ Lăbuţele de pui, mătasea blănii,/ Şi 

şi Avertisment. Molda este „căţeaua divină” reţinută fremătarea nasului rebel/ În visul cu năluci şi cu 

de istorie în legătură cu naşterea unui nou ţinut dihănii,/ Te umpli de o fragedă mirare/ Şi nu te miri 

românesc: „Eu, de aceea, pun aici slova:/ Strig-o şi tu când Artemiza spune:/ – Vezi tu, din toată casa asta 

pe căţeaua divină,/ Când ai să mergi la străbuni, în mare/ El e adevărata mea minune!/ Priveşti în jur 

Moldova –/ Poate la strigătul tău o să vină”. Iar în colecţia vestită,/ Şi-apoi căţelul: doarme pe macat,/ 

Avertisment este vorba despre câinele ciobănesc, Făptură vie, neasemuită,/ Cum numai Dumnezeu l-a 

sensibil doar la iubire: „El e cioban, are treburi din fost creat!” 

plin,/ Tu pentru el eşti un simplu străin./ Nu-ntinde Deşi scrise la distanţă mare de timp una de 

mâna spre el, nici nu-i da/ Parte din pâine – doar cealaltă, cele două cărţi analizate aici se 

inima ta”. completează reciproc. De aceea ni se pare nedrept să 

Aglomerarea numelor proprii pe spaţiul unui spunem că una este mai bună decât surata ei. Vom 

text versificat întâlnită în Versuri noi... capătă în menţiona numai că în Versuri tandre... Victoria 

Versuri tandre... valoarea unui procedeu verificat, Dragu-Dimitriu renunţă definitiv la ipoteza iniţială că 

generator de succese lirice remarcabile. Ca atare, trebuie să se adreseze în primul rând copiilor, lăsând 

Victoria Dragu-Dimitriu nu se limitează doar la fantezia şi cultura temeinic asimilată să se 

menţionarea unor rase de câini (Colţi albi), ci şi a desfăşoare pe spaţii tot mai largi. Ceea ce a urmărit 

scriitorilor (numeroşi) care au scris despre aceste poeta este consemnat succint în Încheiere: „Poemele 

patrupede (Bibliografie selectivă) sau a străzilor din ce le asculţi/ Sunt scrise, Rareş, precum ştii,/ Pentru 

Bucureşti străbătute în compania căţeluşei Fetiţa copiii din adulţi/ Şi pentru-adulţii din copii”. 

(Plimbarea). Pe aceeaşi linie se înscrie şi Rudolf, 


ESEU 

Elisabeta ISANOS 

Pe 21 ianuarie 2012, zi de iarnă cu început Faguet, Discussions politiques. Paris, Société 

furtunos, pe la prânz când ninsoarea începuse să se Française d'Imprimerie et de Librairie, 1909. Mai 

prefacă în ploaie, pe trotuarul care mărgineşte de erau: două cotidiene vechi, câteva exemplare (25 

la o vreme şantierul parcării subterane din faţa iunie 1938, 15 aprilie 1939, 29 martie 1941) din 

Universităţii, am zărit un tânăr chincit lângă un vraf Universul literar, şi numărul 4, din 1 aprilie 1941 al 

de hârtii. Erau cărţi şi ziare vechi. Tânărul căuta Revistei Fundaţiilor Regale.... 

prin vraf şi îşi umpluse o sacoşă, tocmai avea în O zi crepusculară căreia nu-i mai lipsea decât o 

mână un ghid vechi al Parisului. După câteva bibliotecă în noroi. Prin ceea ce numim în mod 

minute, luându-şi „recolta”, a plecat. Aproape tot curent coincidenţă, lucrurile se ordonează armonic 

ce a rămas a intrat în sacoşa noastră. Acasă, am şi se echilibrează uimitor. Iau unul din ziarele găsite 

şters ziarele şi cărţile de noroi şi le-am întins să se în noroi, „Universul literar” nr. 25, din 10 

usuce. Le-am descoperit treptat: Vasile Conta, septembrie 1944, şi citesc: „Divagaţii pe tema unui 

Opere filosofice. Editura Cartea românească, fapt oarecare”, de Liviu Bratoloveanu. Un hoţ, 

Bucureşti [1922]; Simion Mehedinţi, Trilogii. intrând cu chei potrivite în locuinţa cuiva înstărit, a 

Ştiinţa-Şcoala-Viaţa, cu aplicări la poporul român. furat nu bani, nici bijuterii sau îmbrăcăminte, nici 

Editura Cugetarea-Georgescu Delafras, [1940]; I. A. ceasul de aur aflat pe birou, ci câteva cărţi, nici 

Bassarabescu, „Ovidiu Şicană”, farsă. Ploieşti, acestea cărţi oarecare, ci lucrări de Jean James, 

Editura Sucursalei SOCEC &Cnie, 1922; I.I. Arthur Eddington, Oliver Lodge. „Cât de imoral este 

Mironescu, Oameni şi vremuri. Iaşi, Editura „Viaţa furtul de carte?” se întreabă autorul. Apoi, dă vina 

românească, 1920; câteva fascicole din „Biblioteca pe „halul de pauperitate în care se zbate 

pentru toţi” din anii 20 ai secolului trecut, legate intelectualul român, mistuit de pasiunea de a citi ca 

într-un volum; M. I. Neumeyer, Graiul ochilor. de un adevărat viciu”, „o perversitate cerebrală 

Ştiinţa privirei în 12 destăinuiri. Editura Societăţii mult prea costisitoare.” Din păcate, nu sunt 

Anonime „Eminescu”, Bucureşti, fără an; Émile dezvăluite şi titlurile cărţilor pe care hoţul le-a 

VERNISAJ 

„...muza mea târzie, cu-aceste născociri, 

N-o să ridice stavili ca şubredele firi 

În faţa tinereţii adânc să se închine...” 


(Spleen şi ideal, V) 

ÉMILE FAGUET ŞI 

„DISCUSSION POLITIQUES” 


Aşadar, singura şansă este aplicarea 

corectă, dreaptă a legii. O lege care se schimbă 

mereu în funcţie de interesele momentului nu 

mai e lege, ci decret, expresie a forţei celui mai 

tare. 

33

preferat ceasului de aur şi bijuteriilor. Oliver Lodge o şiră a spinării, o obsesie: Revoluţia franceză de la 

este fizician britanic, autor al unor aplicaţii 1789, văzută în evoluţia ei, de la cauze până la 

practice în domeniul comunicaţiilor, Arthur consecinţele târzii. Sunt puse în discuţie ideile de 

Eddington, astrofizician, de asemeni englez, „a pus libertate, egalitate, fraternitate, suveranitate, 

în evidenţă o limită care-i poartă numele, drept, justiţe, democraţie, ideile revoluţiei decorespunzătoare 

luminozităţii maxime a unei stele, atunci, valabile şi azi în Europa, dar şi modul cum au 

până să înceapă a-şi pierde straturile superioare ale fost înţelese şi cum a mers punerea lor în aplicare. 

atmosferei”. Hoţul care a sustras acele cărţi, în Titlurile capitolelor, tentante, mărturisesc această 

toamna anului 1944 nu era nici hoţ, nici cititor preocupare: Sur les idées maîtresses de la 

oarecare. O simetrie perfectă leagă cele două Révolution, Le Droit, La Démocratie devant la 

„întâmplări”: cineva se face spărgător pentru a science, Les deux Frances, Psychologie du 

pune mâna pe cărţile dorite şi inaccesibile, socialisme, Une histoire de la Révolution française, 

altcineva, după aproape şaptezeci de ani, zvârle Un cathéchisme démocratique... 

nişte cărţi în noroiul de pe stradă. Să Ce a fost, de fapt, în 1789? Émile 

fie întâmplare faptul că tocmai în Faguet s-a străduit, ca şi alţii, să 

ziarul din noroi scria despre cel care înţeleagă şi să limpezească 

a riscat puşcăria pentru a citi o carte lucrurile. La fel, ne întrebăm şi noi 

despre luminozitatea stelelor? ce a fost în 1989... Va mai trece, 

Dar să vedem ce mai descoperim în poate, multă vreme şi multă apă pe 

vraful de volume şi în ce fel se Dâmboviţa până să ne lămurim. 

armonizează lucrurile disparate. Lui Faguet arată cât de mare este 

Émile Faguet, în a sa Amours des importanţa cuvintelor, când 

Hommes de Lettres, menţionată în t r e b u i e s c r e d a c t a t e t e x t e 

Bibliografia din volum, îi răspunde, fundamentale. Revoluţia franceză a 

parcă, din „Universul literar” nr. 19, f o s t a n t i a r i s t o c r a t i c ă , 

25 iunie 1938, Şerban Cioculescu: antimonarhică, antireligioasă, 

„De vorbă cu d-na Alexandrina I.L. antiplutocratică, şi a avut două 

Caragiale”. Istoricul nostru literar principii: egalitate şi suveranitatea 

se arată interesat până la curtoazie poporului. Dar ce se înţelege, de 

de femeia pe care a iubit-o fapt, prin asta? Ce sens dădeau 

Caragiale. În 1938, văduva lui acestor cuvinte cei de la 1789? 

Caragiale trăia în Bucureşti, retrasă, „Declaraţia”, în forma ei de la 1793, 

de mai bine de douăzeci de ani, însă cuprindea această năucitoare 

vremea nu-i adusese „nici o pustiire propunere: „S'il existe des 

în frumuseţea mândră şi nobilă, de inégalités naturelles, c'est la nature 

meridională/.../, ca şi gloria soţului ei nu cunoaşte qui a tort, et il faut s'efforcer de les atténuer 

jignirea aspră a timpului/.../, circulaţia jusqu'à les détruire ou de les entraver jusqu'à les 

sgomotoasă şi haotică a Bucureştilor nu-i sperie empêcher de sortir leurs effets.”*(Dacă există 

pasul sprinten.” Aflăm că ea îi spunea ilustrului soţ inegalităţi naturale, înseamnă că natura greşeşte, 

în intimitate „Jean”, că Jean avea fobia focului şi şi trebuie să ne străduim să le atenuăm până la 

nu mergea niciodată la cinematograf de teama unui distrugere sau să le punem piedici care să nu le lase 

incendiu, că-i era frică de asemenea de epidemii, să-şi producă efectele.”) Se urmărea astfel să se 

după ce văzuse holera din Bucureşti, în timpul ajungă (dar cum?) la un tip uman mediu ca forţă 

căreia îi muriseră mama şi sora; nu iubea politica, fizică şi intelectuală, iar instituţiile statului 

dar visa să ajungă în Parlament, ca să-şi spună trebuiau, după Babeuf, să stingă în orice individ 

cuvântul de la tribuna Camerei... Deci, oricum şi de speranţa de a deveni vreodată mai bogat ori mai 

oriunde am lua-o, tot la politică ajungem. puternic decât alţii, nici mai distins prin inteligenţă 

Cartea lui Émile Faguet, Discussions politiques, decât oricare dintre egalii săi. Asemenea 

mai are urme de noroi uscat peste lista cărţilor „de enormităţi nu puteau să apară şi să farmece auzul 

acelaşi autor” şi „de vânzare la aceeaşi librărie”: popular decât în contextul vremii, când regele se 

istorie literară a patru secole, eseuri politice şi pretindea coborât cu hârzobul din cer, iar nobilul 

morale, studii de autori. Este o carte amară şi era inteligent şi frumos din naştere... Dar ce te faci 

lucidă. Deşi făcut din articole distincte, comentarii când însăşi natura este aristocratică, dacă va exista 

la cărţi de Jules Michelet, Victor Bérard, Anatole întotdeauna unul mai dotat decât altul în unele 

Leroy-Beaulieu, Gustave Le Bon şi alţii, volumul are privinţe? Problema, chiar şi pentru cei de-atunci, 


părea insolubilă. Câteva repere optimiste se pot distinge totuşi din 

Lui Émile Faguet, chestiunea libertăţii îi apare această analiză sceptică şi lucidă a Revoluţiei 

strâns legată de aceea a egalităţii: suveranitatea franceze. Faguet arată că democraţia şi 

presupune forţă; dacă nimeni nu trebuie să fie mai aristocraţia se pot concilia: „Am spus întotdeauna 

presus de altul, cine preia comanda? Nimeni, că într-un popor aristocratic, cea mai aristocrată 

răspunde anarhistul. Toţi, răspunde adeptul puterii este plebea; dacă nobilimea este aristocrată, ea 

statale. Dar situaţia „toţi ordonă, toţi ascultă” nu e n-are în asta nici un merit, nici intelectual, nici 

decât o ficţiune. În realitate, „toţi” înseamnă moral; însă dacă plebea menţine aristocraţia, ea 

majoritatea, adică „jumătate plus unu”. Ce se care ar putea să o răstoarne doar nesupunându-se, 

întâmplă atunci cu „jumătate minus unu”? se pentru asta plebea trebuie să fie, ori din 

întreabă subtilul comentator. Întregul nu poate fi convingere, ori din instinct, aristocrată la culme.” 

niciodată egal cu partea, e o absurditate, „unu pe Este, spune Faguet, consecinţa unui instinct curios, 

doi plus unu egal cu unu” e o simplă enormitate „instinctul taberei militare”, ideea confuză că 

matematică. pentru a fi puternic trebuie să fii ierarhizat, că forţa 

„Declaraţia” din 1793 decreta: „Suveranitatea nu se obţine decât prin ierarhie şi disciplină. 

rezidă în popor; este una şi indivizibilă, Modelul suprem al aristocraţiei deschise este, după 

imprescriptibilă şi inalienabilă/.../orice individ părerea sa, biserica. „O democraţie trebuie să-şi 

care ar uzurpa suveranitatea să fie imediat omorât formeze propria aristocraţie, sau va avea, cred, 

de către oamenii liberi.” Iată aici antinomia între mari şanse de a pieri.” „Alegerile sunt un admirabil 

suveranitatea poporului şi drepturile individului. mijloc de diferenţiere, un admirabil mijloc de 

Faguet duce până la capăt concluzia neexprimată în distribuţie a forţelor vitale ale unei ţări...”, dacă 

„Declaraţie”, şi anume: cetăţenii care aparţin „electorii ar fi foarte informaţi, foarte inteligenţi 

minorităţii nu au nici un drept. Dogma suveranităţii şi obiectivi.” Cu alte cuvinte, democraţia trebuie 

poporului are consecinţe neaşteptate, paradoxale: să-şi formeze, pe lângă propria aristocraţie, 

când poporul e suveran, nimeni nu se mai poate electoratul: e singura ei şansă de a supravieţui. 

revolta, pentru că ar însemna să se ridice împotriva Émile Faguet observă că democraţia este „un fapt 

propriei libertăţi. Ca şi absolutismul monarhic, absolut nou şi inedit”, republicile antice fiind cu 

suveranitatea populară nu are limite, decât unele totul altceva, cea romană – o aristocraţie, micile 

mobile, indecise şi flexibile, în stabilitatea relativă democraţii greceşti – doar nişte „mărunte republici 

a legilor. Suveranitatea poporului presupune şi municipale”. Mergând cât se poate de departe, 

consecinţe de ordin moral: omniştiinţa şi omni- Faguet trage concluzii îndrăzneţe, făcând apel la 

conştiinţa populară, de unde decurge existenţa Montesquieu - „L'Esprit des Lois”, la Tocqueville şi 

unor posibile delicte de gândire, de opinie şi de Brunetière. Ca şi Montesqieu (inspirat dintr-un 

credinţă, dominantă fiind tendinţa de „socializare episod al republicii ateniene), Faguet consideră că 

a spiritelor”. „Când nimeni nu comandă, atunci statul ideal este cel în care puterea coboară de la 

trebuie să te numeri sau te baţi”, spunea Girardin, guvernare spre popor printr-un fel de „canale cu 

citat aici de É. Faguet. A te număra incontinuu e un ecluze”: asociaţiile, corporaţiile, ordinele, 

mod de a te bate neîncetat, ceea ce duce la un soi sindicatele, orice grupări ierarhice, sub diferite 

de război civil perpetuu. forme şi embleme; aceste „moderatoare ale 

VERNISAJ 

„Ştiu bine că durerea e unica nobleţe 

Prin care de ţărână şi iad n-o să mă leg 

Şi, ca să-mi faci coroana de-o sacră frumuseţe, 

Îţi trebuieşte timpul şi universu-întreg.” 


(Binecuvântare) 


35

puterii” o împiedică de a deveni absolută, „Critica” ideilor Revoluţiei franceze nu-l 

arbitrară, şi o îndrumă spre cerinţele şi nevoile împiedică pe Faguet, ca bun francez, să-i 

reale ale celor conduşi. Astfel, un cât mai mic recunoască şi să-i proclame sublimul încercării, 

număr de cetăţeni rămâne în afara exercitării „într-o lume unde forţa domneşte ca suveran şi 

puterii, şi un număr cât mai mare participă la ea. tiran”: „Revoluţia pare o epocă extraordinară, 

Acest sistem este în acelaşi timp democratic şi superioară, sublimă şi foarte amuzantă (sic!) a 

aristocratic, împăcând ierarhia cu libertatea şi cu umanităţii.” A fost o încercare în urma căreia „o 

drepturile omului. Societatea ideală ar fi aceea în naţiune ar putea să şi moară, e adevărat, dar cel 

care omul ar putea să-i spună Statului: puţin a trăit şi a murit pentru o idee nobilă; este nu 

„...respectul de mine însumi mă obligă să fiu liber, numai o glorie ci şi un succes./.../ Există succese 

mă obligă să gândesc liber şi să spun ce gândesc şi să morale pe termen atât de lung încât cei care le-au 

acţionez conform cu ceea ce spun, neoprindu-mă meritat nu le culeg niciodată. Şi totuşi sunt ale lor. 

decât la limita dincolo de care aş putea să dăunez Rămân legate de numele şi de amintirea lor.” 

cuiva. Conştiinţa şi fericirea mea îmi cer asta. Tu Există o concluzie pe care Émile Faguet nu putea 

trebuie să respecţi ceea ce eu să o exprime la începutul 

însumi respect în mine. Nu pot secolului al XIX-lea, într-o epocă 

să-ţi dau întreaga mea persoană; dominată de acţiune, în vremea 

iar tu nu poţi să mi-o ceri în când tehnica părea să triumfe în 

întregime. Nu pot să-ţi dau şi nu mai toate domeniile, şi anume 

poţi să-mi ceri decât ceea ce-ţi faptul că Revoluţia franceză 

trebuie ca să durezi şi ca să te demonstrează incapacitatea 

aperi împotriva duşmanilor. În funciară a raţiunii de a rezolva 

afară de asta, eu îmi aparţin mie singură problemele vieţii, pentru 

însumi; sunt o forţă autonomă că viaţa este absurdă. Dusă până 

care gândeşte, vorbeşte, scrie, la ultimele limite, Raţiunea, ca 

acţionează, se extinde, creşte, „emanaţie a Fiinţei Supreme”, 

fără ca nimeni de pe pământ să zeiţă căreia i se făcuse templu în 

aibă dreptul să o împiedice să catedrala Notre-Dame din Paris, 

gândească, să vorbească, să scrie, Émile Faguet 

unde fusese întruchipată de o 

să acţioneze, să acumuleze, să se tânără şi frumoasă actriţă de la 

extindă, să capete amploare şi să se asocieze cu Operă, purtând boneta frigiană**, sfârşeşte în 

alte forţe autonome şi libere. Iată fundamentul ilogic, se sufocă în propria neputinţă. Dacă 

mistic, adică raţiunea nedemonstrabilă a revelaţia duce spre lumină, raţiunea seacă 

Drepturilor Omului. Iată religia Libertăţii.” sfârşeşte în fundături. Ceea ce, desigur, nu 

Émile Faguet, ca şi Paul Valéry de altfel, este ştirbeşte din splendoarea încercării. Azi, o 

sceptic în privinţa viitorului ţărilor europene, ca asemenea idee e mai lesne de pronunţat, după un 

naţiuni. Vede un viitor în care „Europa nu va mai secol de experienţe tehnice, sociale şi politice, 

forma decât o mare naţiune”, dar „eterogenă şi într-o vreme în care lumea dezamăgită de eşecuri 

amorfă”, deci vulnerabilă, „ca şi Imperiul Roman”. tinde parcă spre începuturile ei confuze. Ideea 

Dar, spune el, există speranţă. „Există întotdeauna genială a creştinismului: dragostea de aproapele 

o aristocraţie în curs de apariţie”. Învăţământul e tău şi chiar (sau mai ales) de duşmanul tău, la 

singura instituţie prin care democraţia se poate philadelphie, caritatea, mila, rămâne nealterată şi 

aristocratiza, creându-şi propria elită, iar biserica acum, necontrazisă de realităţi, mereu rodnică, 

şi armata păstrează intactă ideea ierarhiei, valabilă şi pură, ca în prima zi. Legea iubirii rămâne 

necesară pentru afirmarea valorii, în spirit sau în o neîmplinire, un vis, şi asta îi conferă veşnicie. E 

trup. Aristocraţia modernă este una a banului, ceea ce spune Faguet, la un moment dat: 

ceea ce n-ar fi mai rău decât în cazul altora. În fine „...devansând secolele, creştinismul parcurge 

încă un remediu la defectele democraţiei ar fi distanţa, trece etapele şi spune:/.../ ‚...trăiţi mai 

descentralizarea, care să creeze „centre locale”, ales călăuziţi de iubire, de caritate, adică de 

„fascicole de energii şi de voinţe.” În acest fel, se fraternitate; iubiţi-vă aproapele ca pe voi înşişi; 

pot crea forţe care să contracareze cealaltă forţă, iubiţi-vă unii pe alţii; acesta este ultimul secret.” 

aceea a ideii de egalitate, apărută la rândul ei ca Aşadar, singura care poate face omenirea să 

oponentă împotriva dreptului forţei. Căci, spune progreseze este iubirea, ca o contrapondere la 

autorul, puterea este cea care domină în lume, cu forţă. Din păcate, nimeni nu o poate legifera. 

diversele ei forme şi tendinţe. Nimeni, în afară de Dumnezeu. 


Căutând în Nouveau Petit Larousse (1993) despre se dă drept majoritate pentru a putea domni în 

Faguet, am constatat cu surprindere că nu nume propriu. Aşadar, singura şansă este aplicarea 

figurează; m-am dus la o ediţie mai veche, 1937, corectă, dreaptă a LEGII. O lege care se schimbă 

unde am găsit: „Faguet Émile, professeur et mereu în funcţie de interesele momentului nu mai e 

critique français, né à La Roche-sur-Yon (1847- lege, ci decret, expresie a forţei celui mai tare. 

1916). Esprit ingénieux et subtil.” În ediţia din Dacă Legea nu e mai presus de orice şi de oricine, 

1958, definiţia este neschimbată, cu excepţia atunci totul e în zadar. Iar Legea, neavând propria 

ultimei fraze: „Esprit ingénieux, mais parfois trop forţă, trebuie apărată. Şi îmi vine în minte ce spune 

subtil.” Asociat cu „trop”, „subtil” devenea N. Steinhardt în „Jurnalul fericirii”: „Orice ştiinţă 

peiorativ! Poate fi subtilitatea un defect? De ce nu? are taina ei de bază, ce poate fi surprinsă în 

Aşadar, între 1937 şi 1952, un cuvinţel „subtil”, nu momente de criză. A dreptului constituţional, abia 

mai mare decât o silabă, se strecurase în definiţia după anii de închisoare şi după botez ajung să 

lui Émile Faguet din Larousse, anunţând parcă înţeleg că e curajul fizic în faţa morţii./.../Dreptul 

excluderea lui viitoare. În ce sens subtilitatea lui constituţional/.../cred că e ştiinţa garantării 

devenise „prea”? De ce Faguet n-a mai binemeritat libertăţii./.../Şi libertatea nu o pot garanta până 

de la patrie menţionarea numelui său în Larousse-ul la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de 

anului 1993? Curiozitatea m-a împins să văd ce justiţie, nici un procedeu juridic./.../Ce rămâne 

autori de la începutul literei F au rezistat vremii, de până la urmă pentru asigurarea libertăţii ? Care e 

la ediţia din 1894 până la ultima pe care o am, adică chezaşul sigur ? Numai unul : curajul fizic al 

timp de o sută de ani. Doi dintre aceştia sunt: indivizilor./.../Cel mai clar e însă Brice Parain***, 

Abraham de Fabert, ilustru căpitan, mareşal al definitiv: Dacă vrem să fim liberi, nu trebuie să ne 

Franţei (1599-1662), şi Philippe Fabre d'Églantine, fie frică de a muri, asta-i tot./.../ Libertate, 

poet, membru al Convenţiei, mort pe eşafod odată fraternitate, egalitate este o simplă lozincă, iar 

cu grupul lui Danton (1750-1794), lui i se datorează revoluţia franceză a fost o catastrofă; libertate, 

inventarea calendarului republican şi noua egalitate, fraternitate sau moarte este însă cu 

nomenclatură a lunilor şi a zilelor; este autorul totul altceva...”**** 

versurilor unei cunoscute romanţe: „Il pleut, il O zi viscoloasă de iarnă, un volum cules dintr-un 

pleut, bergère...” („Plouă, plouă, ciobăniţă...”) vraf de cărţi zvârlite în noroi. Să fi fost o 

Graţiosul nume, „Floare de Măcieş”, asociat cu 

ghilotina şi Revoluţia a rezistat în memoria Larousse 

întâmplare? 

mai bine decât celălalt, al criticului şi eseistului, _____________________ 

preocupat, printre altele, şi de adevărul asupra *Pasaj citat de Émile Faguet în volumul Discussions 

Revoluţiei care-l ucisese pe poet. Demonstrase cum politiques, Paris, Société française d'imprimerie et de 

cele mai bune intenţii, cele mai mari speranţe se 

pot transforma în capcană. Arătase că libertatea e 

condiţia naturală a fiinţei umane, dar pentru a o 

realiza e nevoie de anumite condiţii. Lucru valabil şi 

librairie, 1909. Toate citatele din articol sunt din acelaşi 

volum. 

**François-Antoine Aulard, Le Culte de la Raison et de 

l'Être Suprême. Félix Alcan, Éditeur, Paris, 1892. 

***Brice Parain (1897-1971), filozof şi eseist francez. 

pentru noi, azi. Dacă Legea nu este sfântă şi ****N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Clujdreaptă, 

mai presus de oameni, nici democraţia nu 

poate exista, ci devine dictatură a minorităţii care 

Napoca, 1991. 

VERNISAJ 

„...unde viaţa curge, se zbate în neştire, 

Ca marea-n mări şi cerul în înălţimi cereşti...” 


(Farurile) 


37

ÎNTÂLNIRI MIRABILE 

Gruia NOVAC 

CRONICI LITERARE 

(despre: Ion Popescu-Sireteanu, Iancu Grama, Virgil Chiriac, 

Mirela şi Marcel Proca, Cristinel Ariton, Mihai Eminescu) 

„Vom năvăli curând în trecut...” 

Devoratorul de studii şi tratate de specialitate 233 pagini, pe care stau întinse 198 poeme, într-o 

dintr-o bibliotecă trezeşte admiraţie şi curiozitate, combinaţie detonantă şi odihnitoare. 

luând doar ca pe o şagă sintagma, cu un bob de Cunoscător conştient până la ultimul pliseu al 

maliţie, «şoarece de bibliotecă»... nuanţelor limbii române, Ion Popescu-Sireteanu 

Studiul serios şi îndelungat devine nărav alunecă, fără efort, de la expresia tranzitivă 

întraurit, care nu exclude însă, arar, câte o sincopă (obiectivă, imparţială) a cercetărilor ştiinţifice, la 

pentru etalarea ş ia altor „vicii”. Mă duc acum cu folosirea elementului reflexiv în textul artistic (în 

gândul la lingvistul de marcă Ion Popescu- acest caz poemul în proză), dovedindu-ne că este în 

Sireteanu, a cărui operă ştiinţifică poate fi probă în posesia unui stil personal, semn al originalităţii şi 

definirea vocaţiei exersate cu individualităţii. 

fervoare, însă nu de puţine ori Lectura poemelor sale în proză 

cercetătorul ne-a cadorisit cu este agreabilă şi pasibilă de volute 

beletristică – proză şi poezie – plină surprinzătoare ale umorilor 

de dragoste pentru Limba Română, universului prin care scriitorul ne 

de iubire neţărmurită pentru Neam poartă. Temele sunt atât de 

şi Ţară. Simţul acut al rostirii variate, pretextele apar de peste 

strămoşeşti, rafinamentul şi tot, încât cine va căuta – poate 

subtilitatea unor ziceri populare, dintr-un moft – o cât de mică 

apelul decent la autenticitate şi intenţie de „organizare” a 

moralitate în comunicare, iată o acestora, o să aibă surpriza 

parte a însuşirilor textelor literare descoperirii, totuşi, a unei cărţi de 

ale autorului. o varietate cuceritoare, într-o 

Cine este, nu numai de fapt, unitate care măreşte impresia de 

Ion Popescu-Sireteanu? Un motilitate. 

cercetător analitic şi un scriitor Autorul este surprinzător prin 

a ş e z a t . A m f o s t u r m ă r i t talent şi prin varietatea mijloacelor 

întotdeauna de ideea întocmirii de expresie. Fără a mă hazarda, 

unui eseu despre El întratâta, încât î n c u m e t a r e a m e a f o r m a l - 

intenţia a cauzat întârzierea. Şaizecişipatru (64) de argumentativă vreau să fie luată în serios. Iată: la 

titluri îl recomandă pe creator: unsprezece (11) pagina 96, poemul (în proză?!) Tot semănăm iubire 

antologii, cinci (5) ediţii de scriitori, şaptesprezece are următoarea formă, pe care o redau integral. 

(17) cărţi originale de lingvistică şi etnologie, patru „Tot semănăm iubire, dar nu culegem roade:/ ori 

(4) de istorie şi istorie culturală, douăzecişişapte verile-s prea scurte, ori ploile prea reci./ Cu zările 

(27) de beletristică, bibliografii – cea a filologului stau zorii pe veci să se înnoade,/ însă rămân 

Alexandru Philippide fiind cea mai impozantă, departe cu dorul lor de veci./ Înnebuneşte toamna 

adiţionăm cartea la care ne vom referi numaidecât, pe vechile coclauri/ şi vinurile lumii se zbenguie-n 

a douăzecişiopta, şi adăugăm sutele de articole cojoace,/ doar viermii îndoielii cu coame mari de 

răspândite în zeci de publicaţii. tauri/ lovesc în cerul vremii şi parc-ar vrea să 

Recent, la începutul lui iunie (Mulţumesc, joace.// 

Jane!), mi-a parvenit volumul Între două veşnicii – Tot semănăm iubire, petale cu petale,/ 

poeme în proză, îngrijit tipărit la Editura PRINTIS pecetluind cu sânge urcuşuri şi căderi,/ înmugurim 

din Iaşi, în 2012. Ediţia este definitivă şi reproduce cuvinte, bem ape siderale,/ şi drumurile toate se 

volumele de poeme în proză Între două veşnicii, scurg în Nicăieri./ Părtaşi la dimineaţa ivită fără 

Iaşi, Ed. Vasiliana-98, 2004 şi Cale şi drum, veste,/ ne răvăşim viaţa cu trudă şi încet,/ 

Timişoara, Ed. Augusta, 2001. Cartea de acum are zvârlindu-ne arginţii departe pe ferestre,/ cu 


trupu-n temelia luminii, amanet.// De ce? Fiindcă, ne spune Poetul, „Cuvintele 

Tot semănăm iubire, dar crupa vremii-i sunt ca apele...”, „sunt ca munţii...”, „sunt ca 

starpă,/ izvoare multe seacă, s-aud plângând pietrele şi ca prundişul şi ca oamenii...”, „sunt ca 

păduri./ Buhaiul cel de baltă se tânguie la harpă./ drumurile...”, „sunt ca ploile şi ca pajiştile mereu 

Fug feţi frumoşi prin lume tot căutând conduri./ Şi- îmbietoare...”, „sunt ca ierburile şi ca florile...”, 

afară-i devreme şi-nuntru-i târziu,/ s-aprinde „Cuvintele sunt ca ieşirea din noapte...”. El ştie ce 

opaiţul tăcerilor parcă./ Şi noaptea se coace în să facă din Cuvânt, de aceea semeţia lui demnă de 

strai arămiu/ şi vremea cu timp se încarcă...” bucovinean îi dă dreptul s-o rostească oblu şi 

Admirabil poem, a cărui atingere cu poezia convingător: „Eu sunt cântăreţul unui neam de 

adevărată îl urcă în topul preferinţelor multor oieri şi plugari, un ram al veşniciei româneşti. 

simţitori de frumos. Viersul mi-i adiere şi viscol, după cum cresc şi 

Să revenim la volum. Poemul citat pare o descresc apele care vin şi trec” (Cântăreţ, pag. 11). 

excepţie prin singularitatea lui raportată la întreg, În hotărârea „crezului” său artistico-moral, Ion 

însă indubitabil ajută la închegarea părerii că Popescu-Sireteanu se slujeşte de un retorism senin 

autorul – fără a fi un tradiţionalist canonic şi şi cald, ca un eho din Alecu Russo devenit fundal şi 

superficial – se manifestă ca un romantic întârziat călăuză, numai aşa intuind eu trăinicia granitică a 

lucid, fiindcă refuzând nostalgia pretinde sorgintei sale de patriot român. „Au vrut să ne fure 

prefigurarea ţintelor aspiraţionale. El este un subtil văile apelor (...). Au vrut să ne fure istoria (...). Noi 

vizionar, dar în manieră nebănuită. „Să mă iertaţi,/ am rămas mereu şi mereu stânca de care s-au spart 

doamnă învăţătoare,/ că nu v-am adus flori./ Tatăl viiturile lumii, şi vom trăi peste veacuri aici şi vom 

meu e şomer,/ mama ne spală şi-ar vrea să ne facă grăi din hotar în hotar acelaşi grai românesc. Noi 

de mâncare.../ N-am avut bani pentru flori,/ dar suntem stânca de care s-au spart viiturile lumii!...” 

vă sărut mâna/ cu recunoştinţă!” (8 Martie, pg. (pag. 83). 

277). Cititorul bun, adică cel nemarcat de Cititorul trezit va fi încântat să descopere, în 

prejudecăţi, va trebui să descopere în context mai toate poemele sale, remarcabile panseuri cu 

subtilităţi ascunse fără abilitate. Este ceea ce a final apoftegmatic. Cei care-i cunosc cuminţenia şi 

dorit Poetul! moralitatea ascunse-ntr-un comportament 

Şi nu întâmplător, Ion Popescu-Sireteanu pune neeclatant vor realiza, cu destulă uluială, că 

în capul volumului poemul-eseu Cuvintele. poemele (în proză) au când caracter de pamflet dur, 

De-acum înainte, felurite sintagme metaforice vor când devin polemice, zeflemitoare, ironice, 

configura o lume, a noastră mai întâi, şi un cosmos dubitative, dar concluzia nesilită va fi că-s sincere 

al tuturora, în care Creatorul se orientează fără şi persuasive. Nu e greu de exemplificat, e dificil de 

greş, întrucât este sensibil la bucurii şi dureri, la selectat. „Iartă-mă, Pământule-tată, că ţi-am 

vreme şi adâncurile de deasupra noastră şi de sub înşelat soarele şi ţi-am băut apa izvoarelor fără să 

noi, la mare şi stele, la munţii şi colinele plaiurilor dau rod aşteptărilor tale” (pg. 21) se dăuleşte 

româneşti, la săteni şi târgoveţi, la Patria-vatră şi poetul ca-n Ţara Fagilor, pentru ca, parcă luându-şi 

Patria-cer, la Mama şi la Domnul, la curcubeu şi la sama, să se înmoaie înţelept, zicând: „Şi noi 

moartea poetului, la cucuvele, la zâmbete, la suntem trecători ca berzele şi ca toamnele! (...) 

paragini şi fum, la tinereţe şi la Bojdeuca din Ţicău, Sălcii, sălcii, numai voi rămâneţi mereu gânditoare 

la cale, la drum, la ispite, la capătul nopţii... şi ţineţi din răsputeri malul, să nu-l frângă 

VERNISAJ 

„Blestemele aceste, extazuri, lacrimi sfinte, 

Te Deum-uri şi plângeri şi strigăte în vânt, 

Sunt un ecou ce creşte din mii de labirinte 

Şi-n inimi muritoare ajuns e opiu sfânt!” 


(Farurile) 


39

şuvoaiele trecătorilor ca dimineţile şi ca înserările, putea să acopere mizeria şi durerile, dar totul se 

şuvoaie de viaţă împletite cu alte şuvoaie...” (pg. topeşte pripit, la mizeria veche adăugându-se 

29). Dar Omul, lucid în înţelegerea sa, se noroiul străzii. Şi ninge şi se topesc fulgii şi creşte 

îndărătniceşte cu demnitatea de care se miră că noroiul străzii. Şi ninge şi se topesc fulgii şi creşte 

unii dintre semeni (?) au uitat-o. „Stăpâni noroiul şi viaţa clefăie prin noroiul acesta” (pg. 

vremelnici au venit şi au trecut îngropându-se în 184). 

uitare, mi-au stricat casa, mi-au împuţinat Poemele în proză ale acestui volum întrupează 

semenii. Dar niciodată nu m-au putut sili să scuip în o imagine de canava rostuită din întrebări realiste şi 

fântâna din care am băut apă vie şi lumină răspunsuri plauzibile, întregul poetic descoperind 

adevărată” (pg. 44). Şi iarăşi, de ce? Ne-o spune un creator de frumos veritabil. Dulceaţa limbii Lui 

răspicat: „Te-am ocrotit, suflet al meu, să creşti se află într-o perfectă conivenţă cu înţelegerea 

frumos şi drept” (pg. 52), deoarece va veni vremea, ancestrală a semanticii unei limbi viguroase. „Ci să 

dacă n-a sosit cumva, să psalmodiem ca pe o rugă: nu uiţi că eşti dator să-ţi veşniceşti neamul şi limba 

„Patrie dulce, maică străbună, glas de luceafăr, în care ai gângurit pe când te alintai la sânul maicii 

ţărm de voievozi (...)./ Patrie sfântă, maică tale”. Îşi reaminteşte mereu adevărul, ca să nu-l 

cernită, sufletul nostru ţi se pleacă (...)./ Patrie uite, ci să-l poată transmite proaspăt urmaşilor. El 

unică, Doamnă deplină, sfântă treime a neamului nu e un plângăreţ; doreşte să transmită corect 

meu...” (pg. 82). Iar marele adevăr nu-l ocoleşte ideea trecerii, dar şi a răspunderii. „Unde s-au 

Poetul, ca pe o sfidare (Fie!) la adresa multora care drămuit visele? Ce s-a întâmplat cu darurile care 

caută alte sonorităţi pe-aiurea: „Noi vom coborî, ne mă stăpâneau cu atâta putere? (...) Întrebări, 

vom duce ca nişte ape în marile fluvii, şi numai tu întrebări, la arşiţa voastră îmi caut azi adăpost şi 

vei rămâne mereu tânără, să porţi în lume cuvânt din izvoarele voastre beau acum apă 

despre vestiţii grădinari ai doinei şi ai dorului, neîndestulătoare. Ploi despletite curg peste lume, 

LIMBĂ A NEAMULUI MEU” (pg. 114). Omul-poet şi toamna se covrigeşte în păduri şi-n livezi, munţii 

Poetul-om îşi arată adesea nedumerirea; încep să moţăie sub cuşme de omăt. Numai eu merg 

se-ntreabă şi nu se grăbeşte în a da un răspuns. mai departe, tot mai departe, amăgit de zeiţa 

Românul nu ştie să urască, dar uneori, arar, mai norocului” (pg. 205). 

răbufneşte: „Încep să cred că bunătatea noastră Pentru Poet vremea bucuriilor nu vine 

ne-a făcut rău, că omenia noastră ni se răsplăteşte niciodată. Doar el nutreşte şi întreţine Speranţa, o 

cu obrăznicie, că masa întinsă de noi străinului este Primăvară perpetuă. 

răsplătită cu grosolănie. Începe să-mi pară rău că Ion Popescu-Sireteanu este un om fericit. 

l-am primit şi că l-am ospătat. Se cerea să-l prind Viaţa i-a fost, până acum, o primăvară, iar dacă 

de grumaz şi să-l întorc spre hotarele peste care a dăm crezare mărturisirii sale, îl şi invidiem: 

trecut fără voia mea. (...) Multă şi mare-i răbdarea „Adormise frumoasa în braţele mele şi zorii veneau 

ta, neam al meu” (pg. 219). s-o spele cu ziuă ca pe o zână căzută sub puterea 

Ion Popescu-Sireteanu e mereu surprinzător. unui farmec fără leac. Adormise somn blând şi 

Nefiind în stare (sic!) să adapteze firi şi naturi adânc şi eu o legănam cântându-i ca unui prunc, să 

cosmopolite de pe altundeva, El, flotant stabil în nu se trezească. O legănam şi-i cântam cum cântă 

propria-i Românie, drămuieşte fapte banale de pe mamele odraslelor date somnului” (Primăvara, pg. 

la noi, cărora le dă formă vernală, ca pe o soluţie 161). 

salvatoare, niciodată sfârşită, dar atingând Vezi, Poete, în ce postură responsabilă te afli? 

speranţa. „Ninge liniştit. Se aşează un giulgi care ar 

Durostor sau/şi Caliacra 

Femeie argotică! Adică de cine să nu fie ea nu ne lasă să ne regăsim pe alt tărâm. 

înţeleasă? De noi, cititorii? Cine-a priceput-o „...îndepărtarea/ mereu se află la distanţă/ un truc 

vreodată! Doar cel care minte în problema asta, nu? la memorarea unor lungi agresiuni/ pe toate 

Dar hai să ne luăm sama. Iancu Grama este distanţele/ unde alăturarea încă nu şi-a descleştat 

autorul volumului Femeia argotică din Durostor mâinile/ de pe bara care/ uneşte nevăzutul cu 

(Editura Corgal Press, Bacău, 2012), o carte apropierea care a îmbătrâni/ şi încă se fac mişcări la 

reprezentativă – pe lângă, probabil, şi alte câteva! – aleea speranţei” (în revista „Cafeneaua literară”, 

pentru poezia postmodernă românească, fiindcă nr.6, iunie, 2012, Piteşti, pag. 48). 

poetul însuşi se manifestă ca atare, într-un limbaj care Cred că începem să ne dumirim. Poetul 


postmodern (de ce „post”, nu ştiu; dar accept...) nu târzie şi anevoioasă pe care o ştie doar/ femeia 

este cel care-mi oferă cadre, imagini, ci cel pe care-l argotică din durostor şi mereu sunt date semnale/ 

simt trăind pentru mine, apelând la elucubraţii logice, despre stocajele care-au atins dimensiuni exagerate/ 

cel care mă stârneşte pe mine – unul dintr-o mie – şi nu iar din loc în loc sunt miniadine care execută forme 

pe toţi homunculii cu pretenţii de circumvoluţiuni. ovale/ cu ieşirile dintr-o stare duplicitară”. 

Iancu Grama este un asemenea poet care, spre Scris relativ recent, adică în perioada de după, 

mândria dânsului, are cititori puţini, dar buni şi poemul acesta e postmodern, dar cel puţin la prima 

statornici. impresie îl pot considera decadent, şi 

Maniera lui poetică – dacă vă folosesc aşa vocabula, deşi pentru 

convine puteţi să-i ziceţi şi Verlaine era „un cuvânt vag”, ba alţii 

apucătură – este mai mult decât l-au numit vulgar şi injurios. Ce face 

aşezată, stabilă, fără să-i pese că Iancu Grama însă? Neinteresându-l 

destui, cred, l-ar putea acuza fie de etichetările, el va amalgama toate 

a r t i f i c i a l i t a t e , f i e d e ale acestei lumi, în intenţia 

grandilocvenţă. Şi unde mai pui că configurării unui spectacol, hai să-i 

obiceiul folosirii semnelor de zicem contemporan, redundant însă 

p u n c t u a ţ i a s a u u t i l i z a r e a prin aceea că e „forma dusului în 

majusculelor nu fac parte din ştiinţa preajma austerităţii”, vechiul se 

practică a creatorului... înnoieşte chipurile, dar rămâne în 

Cu toate acestea, interes „stocajele care-au atins dimensiuni 

pentru versurile sale există, iar exagerate”, din această „stare 

„şcoala lui Grama” încă are timp duplicitară” (ieri şi azi într-o singură 

pentru interpretări serioase. stare) neputându-ne, eventual, 

Poezia lui şochează, enervează, socate decât „femeia argotică din 

trezeşte, obligă la reveniri, nutreşte durostor”, al cărei limbaj criptic 

opinii, alimentează suspiciuni, (argotic) tot nu va fi priceput de cei 

întreţine zâmbete, provoacă mulţi. 

scandaluri, te constrânge să cauţi Grama nu e un protestatar, cum 

glosare, lexicoane, atlase, dar n-o s-ar putea crede, e însă un observator 

laşi din mână. Volumul acesta (doamne, al profund, care atenţionează oferind soluţii vagi, 

şaptesprezecelea!) şi-a luat numele de la un poem literalizate, într-un mod rafinat totuşi, mai ales că, 

(pag. 93), poate şi pentru a ne da un indiciu semantico- vorba sieşi, „toţi mânuiesc vorbe neterminate” (pg. 

simbolic. Poemul, ca întregul volum de altfel, e 44). O înfiorătoare aglomerare de poeme (în proză 

năucitor, după lectură prima senzaţie fiind ordonată „altfel”...), nu mai puţin de 221, încarcă 

dezorientarea, deşi (dar fără prea mult rost) cuvântul cele 115 pagini literare, fără excepţie acestea 

„durostor” ar putea fi un indiciu toponimic. Iată însă, impresionând prin titlurile epatante, electrizante, dar 

ca o edificare, în întregime, femeia argotică din mai mereu încântătoare. Aici întâlneşti „obsesiile 

durostor: „este prima trecere străbaterea cu paşi împrăştiate”, pentru ca dincolo să dai de „ciudăţenia 

mărunţi şi reversul unei/ apropieri care imprimă scurtată la cele două capete”. O filosofie eclectică te 

peceţi pe toate acoperirile// este redundanţa forma întâmpină la tot pasul şi te gândeşti la Poetul care-ar 

dusului în preajma austerităţii/ şi decupajul pe care-l putea fi deranjat de-atâta serioasă monotonie 

face un copil cu foarfecele mut/ iar desprinderea este speculativă, continuându-i astfel pe avangardiştii din 

VERNISAJ 

„Într-adevăr, o, Doamne, aceste vii suspine 

Stau demnităţii noastre drept mărturii de dor 

Şi curg rostogolite din veac în veac spre Tine 

Şi-ajunse la hotarul veciei Tale, mor!” 


(Farurile) 


41

prima jumătate a secolului trecut, dar, evident, mai Iancu Grama este un poet veritabil, original, 

sus: „nimic doar începutul retras între idoli seamănă 

cu acipenseridele/ uneori este ca în atlanta de multe 

viguros şi, mai ales, frapant. 

ori se afundă cu tot entuziasmul/ şi este ca într-o Post-scriptum 

aşezare cele cinci retrageri împreună cu sfiala/ care 

Într-o epistolă lapidară – între atâtea la fel – Iancu 

măreşte paguba iar prototipul// despotic numără Grama îmi scrie: „Ţi-am trimis această copie pentru a 

victimele la sfârşitul obsesiei cu cele dezlănţuite/ la păstra tăcere, fiindcă ea – tăcerea – m-a însoţit 

fiecare întârziere şi desparte lumea de orice mereu...” 

izbutinţă/ cu doar două semne” (începutul retras 

Dacă astfel poetul Grama îşi divulgă, în sfârşit, 

între idoli, pg. 115). Probabil cele două semne sunt + şi 

–, Poetul lăsând liberul arbitru să hotărască certa 

opinie a fiecăruia. 

Iancu Grama este un poet format, a cărei direcţie 

netăgăduită se îndreaptă spre un final de seriozitate a 

elaborării, dar care, deşi încearcă să nu scape din 

vedere ansamblul, cosmosul, chiar „haosul” din noi şi 

de pe lângă noi, nu se rupe, nu se poate rupe de 

detaliile la care nu poate renunţa. Cred că de aceea 

poemele sale au tentă aforistică în final, fără ca 

modestia şi şi-o defineşte aproape, eu sunt obligat să 

insist asupra valorii poeziei lui, fiindcă nu cu asemenea 

smerenie va izbândi. Grama a tăcut şi în 1980 când un 

volum care trebuia – insist: trebuia – să-i apară la „Cartea 

Românească” i-a fost furat (sau, mă rog, plagiat!) de un 

anume Horia Gane, corector la publicaţia „Ateneu”, 

delict incriminat până şi de Monica Lovinescu într-o 

emisiune la „Europa Liberă”. Dar nu era (şi) atunci la 

modă furtul literar? De „deprinderea” lui Eugen Barbu am 

uitat?... Şi-atunci de ce nu şi-ar fi permis asta şi Herman 

Gutman (că ăsta era numele adevărat al hoţului, care şi-a 

acestea să fie concluzive. E una din caracteristicile păstrat, însă, iniţialele!), din păcate, decedat în 2004 şi 

care fac din textele sale creaţii cu aplomb. Poemele nepedepsit până la marginea... gropii? 

sale au o singură intrare care, după puţină zbatere, ...Însă, în 20 octombrie, 2011, Uniunea Scriitorilor 

devine ieşire spre un alt posibil asemenea demers: din România, Filiala Iaşi (Preşedinte: Cassian Maria 

„resemnarea/ are demersul închis şi intrările şi ieşirile Spiridon), îi acordă Premiul „Mihai Ursachi”, pentru 

sunt astupate/ cu ultimele erori” (pg. 67). 

volumul Bastonul Euclidei (al zecelea în palmares), 

Se va extenua vreodată Iancu Grama? Probabil apărut la Editura Corgal Press, Bacău, 2010. Din juriu au 

nu, cu condiţia de a nu-i scădea capacitatea de făcut parte: Mircea A. Diaconu – preşedinte; Adi Cristi, 

invenţie estetică, de a-şi păstra energia aceea 

interioară care întreţine arderea originalităţii şi, 

implicit, a personalităţii. Deocamdată, nu l-am 

descoperit imitând flagrant pe alţii, dar nici procesul 

invers nu l-am detectat. 

Constantin Dram, Emil Nicolae şi Antonio Patraş – 

membri. 

Un juriu competent, un premiat merituos. 

Felicitări, Iancu Grama, pentru talent şi 

verticalitate! 


...roman pe care Virgil CHIRIAC îl numeşte primară şi cam până într-a treia de liceu, (...) la 

Poveste veche. Şi spre a îndepărta orice dubiu, cu învăţătură cu greu găseai un altul să mă întreacă.” 

francheţe responsabilă, rosteşte ferm în scris: „Orice Liceul (azi Colegiu) „Codreanu”, dintr-un târg vechi şi 

asemănare cu persoane în viaţă sau nu este cu totul şi prăfos, e pretextul etern al romanului. Şi-a pus 

cu totul intenţionată.” amprenta atât de mult pe viaţa fiecărui elev, încât îi 

Virgil Chiriac se sprijină pe câteva episoade urmăreşte pe aceştia chiar şi dincolo de ziduri şi de 

autobiografice. E clar şi e bine. Dar e o autobiografie garduri; în Grădina Publică, pe malul Bârladului, prin 

devenită atât de mult pretext şi nu scop, încât străzile dosnice, în bodegile unde n-aveau acces 

cititorul adevărat, nu cârcotaş, va accepta totul ca pe profesorii, în locantele tainice în care le găseai pe 

o ficţiune bine temperată, care potenţează Agripina, Fănica sau Jana, în soarélele organizate pe 

literaturitatea. la casele unor colegi, mai ales când lipseau părinţii 

Expresia „am fost odată la liceu”, care printr-un de-acasă; dar unde nu-i urmărea „umbra” liceului... 

avatar mirabil a devenit titlu de carte, e ca un Prea-adolescentul de-atunci, ajuns la vârsta 

paspartu punând, paradoxal, în lumină o epocă din scriitorului, povesteşte cu o detaşare ludică episoade 

adolescenţa şi tinereţea autorului, atrăgând şi în care se împletesc dorinţa cu mirarea, curajul 

atenţia, cu gingăşie, că se află, acum, când scrie, la destăinuirii cu teama de a nu fi socotit naiv în procesul 

vârsta capabilă de a da, indirect, sfaturi. Romanul lui selecţiei acestora. „Tulburarea mea a crescut la cote 

Virgil Chiriac are intenţie moralizatoare, deşi nicio de avarie când, prins între pulpele ei dogoritoare, am 

aluzie la aceasta nu face prozatorul. El, chipurile, ne văzut cum Jana şi le desface larg...” etc. etc. 

spune o poveste, cu amiros de mosc, având doar grija Romanul acesta se citeşte fără efort mare, dar cu 

de-a o aşeza în ramă de carton gri de aceeaşi vechime folos maxim. Ceea ce atrage, ţinându-i cititorului 

cu story-ul. trează atenţia, e stilul. E al autorului, deşi poate fi 

Ce se-ntâmplă-n cele 284 de pagini? Rezumarea asemuit şi cu altele, fără însă a-i scădea din 

schematică nu va micşora rezistenţa structurii originalitate. 

compoziţionale. Într-o oralitate strunită cu pricepere, Scrie naratorul: „Asta e! Eu zic s-auzim de bine 

Virgil Chiriac zideşte, încet şi atent, un suflet, şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, care cum se ştie e de 

înzestrat „cu toate atributele vieţii”, după cum partea mea, să purcedem la cel de-al treilea capitol al 

mărturiseşte, puţin sceptic, fiindcă ne muștruluiește cărţii şi aşa, târâş-grăpiş, mai cu „cea”, mai cu „hăis”, 

niţel: „Nu vă vine a crede?” Ba, ne vine a crede, mai poate ne învrednicim să le parcurgem şi pe toate 

ales că nu-i de coleá confesiunea: „...am redevenit celelalte câte se vor urma...”. I-au plăcute locantele 

adolescentul visător şi năzdrăvan de altădată, mai deocheate, însă căutate, şi se spovedeşte 

proaspăt absolvent de bacalaureat, care (...), vreme cititorilor cu aventurile timido-dionisiace lângă buna 

de opt ani, şi-a ros coatele pe băncile unui liceu. Şi ce Janin sau din şantanul lui nenea Aurel. Dintre toate ale 

liceu!...” romanului său, răsar chipuri, chipuri, chipuri de 

Cartea-confesiune aproape că începe cu un colegi, conorăşeni de toate vârstele şi sexele, dar, mai 

avertisment demn de o antologie: „...în anii de şcoală ales, ale profesorilor săi. Îi laudă, dar nu-i 

VERNISAJ 

„Miresme-aţâţătoare voi răspândi şi plină 

De mirt, de linguşire, de cărnuri şi de vin, 

Voi şti de am puterea în cel ce mi se-nchină, 

Râzând, să-i calc sfiala omagiului divin!” 


Am fost odată la liceu... 



43

menajează. Bătaia aia ruptă din rai e dominanta (o profesoară de l. română, care-i dăduse speranţe 

manifestărilor – şi şcolare, şi extraşcolare – ale tânărului licean) s-a apropiat şi mi-a îngăduit să o 

Directorului Ghiţă Gâlcă. „Senioral şi pătrunzător, cuprind în braţe. M-a îmbrăţişat şi ea, apoi şi-a 

impunea respect şi supunere”, însă avea şi „calitatea aplecat capul uşor spre mine. Am făcut la fel până 

lui de «bătăuş»”. Acolo, în cer, „neîndoielnic rolul lui ne-am simţit respiraţia unul altuia. S-a auzit 

Jupiter i-ar reveni profesorului Ghiţă Gâlcă, şuieratul de plecare al trenului. Mai rămăsese poate 

Directorul!” cât subţirimea unei foiţe de ţigară până să ne unească 

Un vag proustianism bântuie prin romanul lui un sărut. Brusc, regina şi-a înălţat o mână şi cu palma 

Virgil Chiriac. Aparent, nimic din ce relatează nu are mi-a acoperit buzele, a clătinat din cap şoptindu-mi: 

coerenţă cronologică, pentru că sare de la Director la nu se poate! Sunt graniţe! Din privire i s-a rostogolit 

pedagog, de aici la pasiunea pentru biliard, apoi la pe obraz, apoi pe-al meu, o lacrimă. Nici acum nu s-a 

nişte ore în care se râdea, vorba lui G. Bacovia, în hî şi uscat...” 

ha, dar cu hâc!, la pasiunea pentru vals, la disciplina Asta-i Cartea. Vă aparţine. Judecaţi-o şi 

aproape prusacă din liceu, aceasta fiind şi pricina judecaţi-mă. Viaţa bate cartea. De aceea v-o 

ineficienţei ei, pentru ca să termine, la propriu cu O recomand. E bună? E rea? Răspunsuri cu diverse nuanţe 

lacrimă (e şi titlul ultimului capitol, al 12-lea). se pot da. Şi trebuie formulate acum şi aici, în timpul 

Trebuie să închei, nu cu o lacrimă, ci cu un vieţii noastre. Povestea cu posteritatea e o himeră, o 

zâmbet de satisfacţie. Autorului, reiese asta aproape stafie care nici nu înfricoşează măcar. Am fost odată la 

flagrant din carte, i-au plăcut demoazelele, damele liceu poate fi mărturisirea paseistă a fiecăruia. 

ceva mai mari ca el, sensibilitatea lui căpătând adesea Amintiţi-vă de timpul acela şi nu vă sfiiţi să striviţi o 

accente dramatice. Elevii se îndrăgosteau şi pe-atunci lacrimă. Ar fi semnul că n-aţi murit de tot. Şi vă ajută 

de unele profesoare. Poate şi invers. Fenomenul nu va la retrăire Virgil CHIRIAC, „tânărul” cu mult peste opt 

fi eradicat niciodată, dacă ar dispărea, şcoala ar fi mai decenii în portfei, a cărui adolescenţă şi tinereţe 

săracă. Dovada? Ascultaţi finalul romanului: „Regina putem să le... aplaudăm. 

Mecena, medic şi misionar – Teodorescu 

(Gheorghe A. M. Ciobanu, Ed. MuşaTina, 2012, Roman, 88 pag. + 36 poze, cu o prefaţă de Valentin Ciucă) 

Cartea profesorului Gheorghe Ciobanu, amintind parcă de odele de demult? Remarcăm – în 

romaşcan, este o voită Osana, ridicată cu conştiinţa cuvintele autorului – elanul admirativ pentru o idee, 

gândului curat, transcris cu aceeaşi curăţenie, în care tonul elevat şi solemn ca în stihurile lui Pindar şi 

complimentele sunt nesfârşite, iar comparaţiile Horaţiu, Ronsard sau Claudel, Leopardi ori Carducci, 

incomplete. E scrisă din adulaţie, cu adulaţie. Shelley, Schiller, Derjavin, fără a-i uita pe neuitaţii 

Constantin Teodorescu merita o asemenea tratare, Alecsandri, Eminescu, Aron Cotruş ori Ion Barbu. 

fiindcă asemeni profesorului, a avut vocaţia existenţei Cartea aceasta e o proză atât de sensibilă, încât 

spectaculare. Şi deşi n-a revoluţionat nimic, el a cantabilitatea care te însoţeşte se metamorfozează în 

continuat să creadă în puternicia culturii, cu toate lirism adevărat, fiindcă Profesorul a scris-o cu 

formele ei de manifestare. E ceea ce autorul cărţii sufletul, ca să-l ofere real pe virtualul dr. Constantin 

evidenţiază cu persuasiune, relevând fapte care Teodorescu. 

aproape n-aveau nevoie de susţinere. Dar zice Trebuia să-l fi cunoscut prea bine pe doctor, ca 

Profesorul: „O stâncă de granit, aflată la o margine de să-l poată radiografia cu atâta exactitate, cu atâta 

ape, ce-şi au un flux şi un reflux, considerabil. Un curaj şi cu atâta dureroasă plăcere. 

personaj mai puţin balzacian şi mai mult din lumea lui C. Teodorescu a fost predestinat pentru opera sa 

Tolstoi bătrânul, cu desfăşurări multiple, dar cu existenţială, ducând-o la capăt cu „asupra de 

crezuri monovalente şi duse până la capăt” (p.18). măsură”. Ce spune Profesorul, într-o înglobare demnă 

O asemenea carte trebuia să aibă un erou pe de cel mai autentic laudaţio? „Se poate vorbi, astfel, 

măsură. Profesorul Gh. Ciobanu a ştiut întotdeauna să şi despre un Bârlad de „mâine”, un „mâine” ctitorit 

selecteze modele perene, cartea domniei sale de ce ce-a vieţuit, până mai „ieri”, aici. 

devenind astfel călăuzitoare. Mai ales că nicio carte nu O Urbe cu aripi de spirit, deschise larg şi pentru 

este atât de rea, încât să nu folosească la nimic. timp şi pentru spaţiu. 

„A fost. A dat. S-a dat. S-a dus... Aripi ce aparţin acelui demiurg, chirurg, ce-a 

Cât curge-vor, prin albii, ape, mânuit o viaţă două bisturie, unul spre protoplasmă şi 

se va reaminti ce-a fost... altul înspre zbor.” 

Mecena, Medic şi Misionar...” (pg. 9) Acesta a fost destinul doctorului Const. 

Nu vă frapează ritmul grav, sacadat, profund, Teodorescu, un destin comparabil cu miturile 


fundamentale ale înţelepciunii româneşti. Autorul, Biblioteca „Stroe S. Belloescu”, Colegiul Naţional 

prof. Gh. Ciobanu, e un fin analist în zona „Gheorghe Roşca Codreanu”, Liceul „M. Eminescu”, 

comparatistă, sesizând contingenţele capacităţilor Spitalul de copii „Sf. Nicolae”, dar şi altele şi altele pe 

expansibile ale ilustrului său erou epopeic cu izvoarele care Doctorul le-a înzestrat cu lucrări de artă, după 

arhetipale ale cugetului autohton. cum a împânzit oraşul cu statui. 

Aşadar, profesorul distinge – şi aceasta este Aşa se face că «doctorul culturii» s-a grăbit, nu zi 

structura fermă a cărţii – trei de zi, ci ceas de ceas, să 

d e s t i n e e x i s t e n ţ i a l e zămislească necuprinsul”. Cei de 

constantinteodoresciene. acum, prieteni sau neprieteni, 

1. Destin de „Soarele şi n-au cum să nu recunoască 

Luna”, adică asemenea atâtor evidenţa unei vieţi care a ars ca o 

„ctitori de spiritualitate, şi torţă. 

Maestrul Teodorescu a fost un 3 . D e s t i n a s t r a l d e 

singuratic. Un neconcordant cu „Mioriţa”, destin care înfăţişează 

cele prea multe ale vieţii sociale, pe omul Teodorescu, adeptul lui 

din cauza unui determinism „zis şi făcut”. Autorul – care l-a 

psihologic, aparţinând grupului, cunoscut prea bine şi prea de 

bine delimitat, de media umană şi aproape pe doctor – admiră faptul 

numit în ştiinţă: categoria că nu a fost, în viaţă, „sclavul” 

«personalităţilor accentuate.» verbului „a avea”, şi, dacă totuşi 

(...) S-a bucurat de un destin l-a însoţit, el l-a metamorfozat în 

aparte, similar cu acel al fructificarea acestuia. A ştiut „să 

„Soarelui”, ce nu putea, deşi tacă şi să facă”, şi, asemenea 

dorea, să se apropie de sora sa, baciului din „Mioriţa”, şi-a 

„Luna”, Ion Murgeanu amândoi ajunşi ca aştrii pregătit din vreme locul „din 

cosmici.” dosul stânii”, unde ne retragem, 

2. Destin de „Meşterul până la urmă, toţi, în lungul drum 

Manole”, pentru a evidenţia către „dincolo”, acolo unde e, 

m e c e n a t u l s ă u , c a r e e acum, şi doctorul Teodorescu... 

impresionant, e incredibil – spune Profesorul – pentru Cartea aceasta e scrisă de un maestru. Maestru al 

cineva nebârlădean. El a durat, de la Colecţii de Artă Cuvântului, maestru al comunicării, maestru al 

plastică la Muzeu şi Arhitectură. Un exemplu, din aprecierilor entuziast-obiective, fiindcă simţămintele 

carte: „Fiind precum se cere, atenţi la «grade», ne adânci n-avem de ce să le ascundem. 

vom opri la capitala de judeţ, Vaslui. Ca un simbol Profesorul Gh. A. M. Ciobanu e un constructor abil 

parcă şi de aici, odinioară, „plecat-au zece”, ca şi la de eroi a căror virtualitate se însufleţeşte parcă sub 

Argeş, Muzeul Judeţean „Ştefan cel Mare”, acolo pana stilistică şi emoţională a Maestrului. 

unde Teo a donat o impresionantă colecţie de creaţii Cronografia faptelor vieţii sale e uşor de făcut, 

plastice, fiecare cu unicatul ei de valoare artistică./ pagini multe din carte trimiţându-ne la acestea. Sunt 

Clădirea e tânără, emanând în jur echilibrul impresionante, colcăinde de sentimente şi simboluri, 

geometric al cubismului.” devenind încet-încet fundaţia cu duritate de bazalt a 

Şi, continuă Profesorul autor, trebuie amintite: statuii pe care Teodorescu o merită şi care, pe 

Muzeul „V. Pârvan”, Centrul „M. Eminescu”, prietenii sau simpatizanţii ocazionali ai lui, îi va 

VERNISAJ 

„Ca îngerii cu ochiul rău, 

Voi reveni-n alcovul tău, 

Alunecos şi fără şoapte, 

Asemeni umbrelor de noapte.” 


(Strigoiul) 


45

apropia de umanitate şi-i va îndepărta de nemernicie. vii încă, strigat triumfător şi de profesorul Ciobanu: 

Destinul tridimensional al doctorului Teodorescu „Ave, Teo, Bârlădenii te salutant!” Dar şi Tecucenii, şi 

a fost proiectat pe fundalul nemăsurat al unei Ieşenii, şi Vasluienii, şi Bucureştenii, şi Ţara. 

existenţe de antologie, în care – după credinţa Cartea profesorului Gheorghe A. M. Ciobanu o 

autorului – „nu e nimic supranatural”. simt ca pe o litanie, un panegiric, un pios omagiu fără 

M-a mişcat obiectivitatea, la vedere, a flatări convenţionale, un îndemn adresat tuturor 

scriitorului. Iată-l notând: „Gândire, pasiune, acelora care pot înţelege că laurii nu trebuie puşi 

acţiune, chiar dacă mulţi din cei din jur au comentat, niciodată pe frunţi deja ofilite. Pentru că doctorul 

mai mult sau mai puţin. El, mai departe, zi de zi, a Teodorescu a făcut parte din categoria în care 

preferat «mai multul» şi a fugit de «mai puţin». „intelectualul rasat atinge tonul subţire al vechilor 

Asemenea lui Manole de la Argeş, nu s-a oprit. Şi azi şi madrigaluri” – cum ar glăsui acelaşi neobosit şi rafinat 

mâine, tot mereu, cu toată jertfa ce a trebuit s-o facă Valentin Ciucă. 

o altă „Ană”, a zilelor noastre; «comuniunea socială Mulţumesc şi eu autorului pentru gestul 

cea de toate zilele».” inegalabil de a oferi Bârladului şi judeţului Vaslui o 

Dacă această imagine a lui Constantin Teodorescu carte de suflet, omagiu suprem şi onest adus unui 

va dăinui în mintea noastră, cunoscuţi sau intelectual al cărui nume va rezona decenii şi decenii 

necunoscuţi, meritul este al Profesorului Gh. Ciobanu, în Catedrala înaltă a Spiritului meleagurilor moldave. 

autorul cărţii. Şi nu pot să nu amintesc aprecierea Cartea trebuie citită ca pe-o rugăciune. 

criticului de artă Valentin Ciucă, prefaţatorul lucid şi 

experimentat: „Gheorghe Ciobanu s-a definit în timp Nota bene 

ca un reper maximal în ordinea valorii, al Nu pot, nu vreau să închei această prezentare de 

generozităţii şi artei de a transmite concomitent, carte fără să amintesc, totuşi, o observaţie 

emoţii şi idei”. substanţială a consacratului Gheorghe A. M. Ciobanu 

„Demonstraţia” d-lui Gheorghe Ciobanu e despre „Centrul Eminescu” de pe strada Republicii 

realizată cu bogăţia coloristică a unui limbaj (pag. 41): 

absolutamente personal, în aşa mod încât entuziasmul „Se poate asemui totul cu o „Catedră Eminescu” 

proslăvitor devine probant în susţinerea ideii de la Bârlad, Muzeul respectiv nefiind doar numai un 

provincie culturală care, refuzând provincialismul, reper turistic, ci, mai presus de orice, şi un 

îngăduie apariţia şi creşterea unor oameni „Aşezământ de Studiu” în această specialitate de 

reprezentativi printr-un „alt univers de personalitate, altitudine şi de românism.” 

cu un crescut coeficient de «ego»”. Ceea ce am ţipat şi noi de-atâtea ori. Dar cine să 

Volumul a apărut în clipa rară când Celestul se te-audă? Ca şi când cultura adevărată se poate face cu 

îngemănează cu Terestrul, Veşnicia cu Efemerul, mofturi, ţâfne şi momente festiviste susţinute de 

Regretul că s-a dus cu Bucuria că a fost şi putem amatori submediocri... 

prelua, cu emoţie şi hotărâre, salutul nostru, al celor 

Mirela Proca şi Marcel Proca, nişte istorici mai altfel 

şi mai acribioşi, în luptă deschisă cu tipicăria 

Ştiu să citesc şi adeseori fac aceasta cu plăcere. o asemenea trudă de care, vorba cronicarului, „se 

Cartea de acum, însă, am citit-o cu destul interes, mai sparie gândul”. Soţii Proca s-au aventurat şi au 

ales că intenţia am dus-o la capăt... pe sărite. Fiind de izbândit. 

istorie, fiind document comentat cu inteligenţă, fiind Autorii au alergat printr-un hăţiş bibliografic 

scrisă într-un limbaj la graniţa dintre ştiinţific şi sufocant, făcând halte acolo unde cerea interesul, 

beletristic, cartea însăşi mi-a înlesnit lectura extrăgând esenţialul faptic şi formulând concluzia 

fracturată. Aşa mi-am păstrat sănătoasă atenţia, dar şi pasibilă de acceptarea celor mai mulţi cititori avizaţi. 

prospeţimea receptării. Dificultăţi au întâmpinat, fiindcă aşezarea berladnică 

De la înaintaşi, fie ei şi contemporanii Adrian de care ei se ocupă are o istorie eclectică şi cu multe 

Majuru sau Constanţa Vintilă Ghiţulescu, d-na Mirela pete incerte, care te duc cel mult la interpretări 

Proca şi d-l Marcel Proca au reţinut, şi aplicat bine, plauzibile, nu certe. Într-o împrejurare aproape 

cum trebuie să arate o nouă istorie; din pricina asta atemporală, C.D. Zeletin notează aşa, eu citându-l 

lectura e mai facilă, e mai interesantă şi, fapt pentru a-mi susţine opinia, iar – în ceea ce-i priveşte 

excepţional, nu e lipsită de substanţă. pe autori – să întăresc adevărul legat de dificultăţi. 

A scrie despre Bârlad, chiar dacă ai în vedere Zice, deci, Zeletinul: „...locuţiunea «Bârladul 

numai un segment temporal de un secol şi jumătate secular» e prea săracă, iar «milenarul Bârlad» nu este 

(1800-1950), nu e uşor, fiindcă nu e la îndemâna oricui de loc excesivă, câtă vreme e atât de plauzibilă”. 


Nominalul „e atât de” întăreşte părerea că liber, paradele (adesea spectaculare), stilul de viaţă 

plauzibilitatea devine marja de lejeritate în cu trimiteri la alimentaţie, vestimentaţie, apoi 

tălmăcirea mereu schimbătoarei fizionomii a târgului condiţia femeii, sărbătorile de tot felul, 

spre care afluia omenimea satelor de la confluenţa stabilimentele publice, politica, spiritul civic şi apoi... 

mofturoaselor râuri Tutova şi Bârlad. diverse. 

Aşa se şi explică de ce prietenii Toate aspectele amintite se 

noştri cercetători, Mirela şi Marcel aglutinează între o Introducere de bun 

Proca, s-au stabilizat în perioada simţ şi Concluziile substanţiale. Căci 

veacului 19 şi numai prima jumătate a s p u n d u m n e a l o r î n f i n a l u l 

celui de-al 20-lea. Totul acum era ceva „introducerii”: «Constrânşi să 

mai aşezat, contururile sociale şi bâjbâim, ne-am resemnat, de la bun 

economice se vizibilizaseră, iar după început, să oferim cititorilor nu un 

1900 deplasarea însăşi prin şi printre bilanţ, ci un eventual program de 

evenimente era mai lesnicioasă. cercetare» (pg. 13). Iar în „concluzii”, 

Imaginea Bârladului din acest autorii îşi iau drept martor modestia, 

timp este creionată cu suficientă evidenţiind certitudinea lor în 

exactitate, autorii având foarte clar, în necesitatea unei asemenea cercetări, 

memoria lor intenţională, drumul de dar şi dificultăţile de care, oricum, nu 

mers, dar şi terminusul. scăpăm. Şi zic ei: «Nu avem pretenţia 

Treptele demersului lor sunt ca lucrarea de faţă să fie una de istorie 

urcate metodic, gândit până la detalii, care să respecte neapărat regulile, 

acestea chiar prevalând, fără să rigorile domeniului, ci mai mult o 

diminueze, însă urmând planul. Cele scriere de evocare, bazată pe 

două părţi ale lucrării se liantează perfect: I. Bârladul memorialistică şi istorie orală» (pg. 230). 

de la târg medieval la oraş modern; şi II. Structurile Cartea aceasta trebuia scrisă; Bârladul de demult 

cotidianului. Acestea cuprind secvenţe, unele şi de acum o merită; noi, cititorii, o merităm şi o vom 

spectaculoase, despre geneza oraşului, mahalale, aprecia în consecinţă. 

străzi, salubritate, pieţe, târguri, oboare, iluminat, Întocmitorilor ei – laude, fiindcă ştiu că truda e 

promenada ca spaţiu al relaxării, loisirul sau timpul fără limite. Cine n-o acceptă n-are noroc! 

VERNISAJ 

„Şi iată intr-un toamna de gânduri, şi-o lopată 

Îmi trebuie, şi-o greblă, cu ele să astup 

Adâncuri cât groapa în ţărna inundată 

De apele ce surpă, de apele ce rup.” 


O carte mai altfel... 

Am citit câteva cărţi în viaţa mea, fiecare având măsură. 

rezonanţa sa, importanţa sa. Domnul Cristinel Ariton, autorul, un împătimit al 

Cea de acum, Dialoguri despre Părintele profesiei sale de inginer al pădurilor („Singuratecule 

Gheorghe Ion Moraru şi poeziile lui mângâietoare pom,/ Mult mai semeni cu un om...”), a crezut şi mai 

(Editura PIM; 2012, Iaşi, 204 pagini), nu e a unui crede în steaua postumă a preotului Gheorghe Ion 

scriitor, în sensul clasicizat al cuvântului, ci a cuiva Moraru – GIM, trecut la cele veşnice în anul 1992, la 80 

care apreciază truda Omului cu har artistico-poetic, de ani. 

ce ştie că are o datorie de împlinit, înfăptuind totul cu Părintele GIM l-a slujit pe Dumnezeu timp de 

(Duşmanul) 


47

peste jumătate de secol, dar cu versul frumos a fost considerabil, netrucat, amintind că grecescul pathos 

logodit toată viaţa. L-am cunoscut – bine, bine, bine! – înseamnă „suferinţă”. Patosul din strofele părintelui 

în anii '70 ai secolului trecut, când părintele venea la se adresează laturii sentimentale, chiar dacă din când 

unele întâlniri ale Cenaclului literar „Al. Vlahuţă” din în când se intersectează şi cu eticul, adresându-se 

Bârlad, pe care-l păstoream. Scria o poezie limpede, astfel raţionalului. „Curg toate pe vad,/ Timpul le 

în care aticismul limbii se întrupa din rafinament şi mestecă,/ Nici nu cresc, nici nu scad;/ Doar le 

puritatea exprimării. Complicata şi tainica imagine a amestecă,// Tot mai nedumerit/ Gându-ţi rămâne./ 

lumii cosmice prindea contur din secvenţe atât de Te întrebi eremit:/ – Mai este şi-un mâine?...” 

terestre, încât păreau banale; dar erau grăitoare: „Să (pag.58). 

se încrunte vreun Orfeu,/ Că-mi am şi eu/ Cântatul Respinge relele moravuri: „Pot cânta cu 

meu?!” (pg. 34). gura-nchisă,/ Pot cânta şi fără limbă,/ Pot cânta şi 

Volumul, aparent alambicat, al domnului fără glas...// Însă stau şi mă socot:/ Fără inimă, mai 

Cristinel Ariton conţine „poeziile lui mângâietoare”, pot?” (pag. 74), sperând în eradicarea lor... 

ale poetului GIM adică, dar şi predici Părintele GIM n-a făcut niciodată 

(26) pregătite şi rostite în faţa abuz de patos, dar nu întotdeauna a 

credincioşilor pravoslavnici. E un alt reuşit să-şi stăpânească însufleţirea, 

mod de a construi o structură de avântul, entuziasmul. „Pe cine îl 

carte, cu intenţia mărturisită de a mănâncă pielea/ agite cuiul lui 

configura personalitatea spirituală a Pepelea/ eu stau aice,/ odraslă şi 

preotului. De aceea încerc să deplasez matrice/ cum m-a sădit Traian/ la 

accentul pe creatorul GIM, deşi fără sută şi un an;/ obelisc.../ coloană 

strădania „pădurarului” nu ne-am fi infinită/ pisc.../ nou Decebal/ – fără 

putut bucura de poezia, când otravă în pocal –/ un Iancu, fără de 

afectuoasă, când paradoxală, a celui caval,/ cu spada grea/ să tai cu ea/ 

născut pentru versul simţitor. tentacule de meduză/ ce bâjbâie 

Presărate în volum, după criterii cetatea mea.// E limpede, vecine!/ 

care ţin de o ascunsă intenţionalitate Nu am, nu ai nimic cu mine./ La 

tematică, întâlnim 49 de texte amândoi/ Numai de bine” (pag. 67). 

poetice, în forme felurite, dar Poezia e simţită, adică e 

probabil că numărul este mult mai adevărată, în care cititorul se 

mare, descoperirea lor urmând a se regăseşte, apropiindu-şi-l astfel pe 

face în anii următori. Toate poeziile, Părintele GIM. 

dar judecata mea se poate răsfrânge şi asupra prozei La atâtea virtuţi, modestia lipsită de umilinţă 

teologice a părintelui, sunt marcate vizibil de un EU trebuie reperată şi apreciată. 

profund, fiindcă au în vedere toate trăirile existenţei Fiindcă tot Poetul are dreptate, rostind: „...Ci 

umane, nescăpându-le nici pe cele superficiale, pe azi, deşi paleta şi penelul/ Le-am strâns cuminte, 

care şi le asumă. „Ce-am cercat să prind în semne undeva discret,/ Mai estompez măcar în gând 

şterse,/ Frânturi de gând şi să le dau viaţă,/ Ce-am modelul/ Uceniciei mele... de poet!” (pag. 38). 

adunat mănunchi, idei disperse/ Şi le-am uscat de Că l-a iubit pe Tudor Arghezi şi, poate, l-a şi 

stratul lor de viaţă,/ E c-am avut în mine demiurgul,/ urmat, nu se cuvine s-o spun eu. 

Ori epigonul unui Rafael,/ Deoarece cum se lăsa Cititorul avizat va judeca în deplină libertate (de 

amurgul,/ Pictam pe pânza nopţii ca şi el” (pg. 38). opinie), decizând. 

Mulţimea versurilor sale e pătrunsă de un patos 

M. Eminescu – faţă-n faţă cu propriul portret 

E adevărat că în matusalemica sa Istorie a rămânând în picioare, doar dacă le punem să joace 

literaturii române (...), G. Călinescu îl numeşte pe M. după arhicunoscuta de-acum melodie a absolutizării şi 

Eminescu „poetul naţional”. Fără a fi pus în grilă renunţării la obiectivitatea acestui început de 

encomiastică, apelativul a căpătat, cu timpul, chiar o mileniu. Afirmam într-un articol publicat pe mai multe 

asemenea conotaţie, fără ca marele critic să-şi fi dat meridiane şi reluat într-un volum apărut cu câţiva ani 

măcar seama că a provocat-o. Uzul repetat pe termen în urmă, că „interpretat după realităţile şi ţintelelung, 

până şi-n situaţii care nu justificau accentuarea, deziderat ale timpului său, Eminescu e monumental. 

a făcut ca, cel puţin în receptarea unor generaţii, Astăzi nu mai apare aşa. Limba a evoluat (şi sub 

eticheta să devină stânjenitoare. imperiul influenţei sale, e adevărat), istoria a suportat 

Împotriva aserţiunii mele vor fi aduse, sigur, modificări substanţiale, geografia ţării e alta, deşi ni 

argumente într-un lung şir; niciunul din acestea se pare că multe din acele realităţi se repetă. Ni se 


pare. Dar chiar şi repetarea are loc în cu totul alte acest teren (subl.m.), forme mai energice de 

condiţii şi spaţii geopolitice” (Cuminţenia lui afirmare” (1964), plasându-l exact în timpul său cu 

Procurante, Casa de Editură Mureş, Tg. Mureş, 2001, specificităţile artistice ale direcţiei literare de atunci. 

pg.7). Afirmam acestea şi le menţin. Buna lectură a Erau destule forme de comparaţie în 1964, dar mulţi 

întregii lui opere, cunoaşterea pe termen lung a nu le vedeau (sau nu primiseră acceptul), încât singur 

reacţiilor tinerilor care-o studiau în orele de clasă, Eminescu trebuia să reprezinte totul: „Opera lui 

certitudinile consolidate care-au luat locul oricăror Eminescu e arcul de boltă al literaturii române şi 

prejudecăţi ce m-ar fi călăuzit, îmi dau dreptul să-l atestatul definitiv al încadrării acesteia în literatura 

privesc pe poet cu ochii adevăraţi ai românului universală”, rostea sentenţios G. Ivaşcu într-un număr 

mândru. Mândru, dar nu nedrept. Faţă de Eminescu, e de „Gazetă literară” din 1964. 

ridicol să inventăm iniţiative – în exclusivitate doar în Se înţelege, deci, de ce un grup de tineri de la 

ianuarie şi iunie – ca cea de dată mai veche, când, la revista Dilema, acum câţiva ani, a avut păreri altele 

Bucureşti, s-a organizat simpozionul cu tema „Deniile decât cele încetăţenite despre Eminescu? Furia cu 

eminesciene”. Dacă dragostea devine ridicolă, nimic care acestor tineri li s-a răspuns, respingerea in 

nu ne mai îndreptăţeşte s-o numim altfel, decât extenso a părerilor lor erau semnul fricii de a rămâne 

demagogie culturală (!). fără „poetul nepereche” reprezentativ. Se uitase, fie 

Iubirea noastră faţă de Eminescu e deja un şi o clipă, că o literatură cu un singur Eminescu e 

truism. Dar prea multa iubire nu ne dă şi dreptul să ne săracă. „Fără Eminescu am fi mai altfel şi mai săraci”, 

infatuăm într-atâta, încât să ajungem în situaţia ne avertizase Tudor Vianu cu multe decenii în urmă, 

broscoiului din fabulă. Mulţi cercetători (destui cu dar de fapt, lepădând cantitatea de exces laudativ, el 

pretenţii) sunt gongorici (sau pe-aproape), folosind intuise că fără Eminescu n-ar fi fost Arghezi, Blaga, 

judecăţi care ating eufemismul, nu siguranţa. În 1972, Barbu, Bacovia, Philippide, iar eu adaug Stănescu, 

Ion Dodu Bălan scria: „Tot mai mult Eminescu este Sorescu, Labiş, M. Cărtărescu şi, de ce nu, Cezar 

evocat printre poeţii universali” (Eminescu, în Ethos şi Ivănescu. Eminescu a deschis drumuri noi în poezia 

cultură sau vocaţia tinereţii, Buc., Ed. Albatros, 1972, românească, şi-n celelalte genuri, care ar fi întârziat 

pg. 289), dar afirmaţiei nu-i urmează şi în construirea lor fără contribuţia ipoteşteanului. 

exemplificarea. Grija de a-i face o icoană însă, prin faţa căreia să 

Vreau să fiu înţeles bine; supărat sunt pe vorbele trecem ştergându-ne o lacrimă şi stând cu ochii în 

care nu devin argumente. Cele frumoase pot fi ţărână, este mereu marca noastră nenorocită. Am mai 

construite cu uşurinţă, mai ales când nu angajează spus-o şi o repet: îl prefer pe Eminescu cu 

prin nimic. „Dacă Eminescu ar fi trăit în antichitate, contradicţiile şi contrazicerile din el, nu pe sfântul a 

s-ar fi pus pe seama lui nenumărate legende” – zicea cărui platitudine înfricoşează şi dogmatizează. E 

Zoe Dumitrescu-Buşulenga (1971), iar I. Negoiţescu (în necesară apropierea, nu îndepărtarea lui de noi. 

1968) dădea un anume ton, când, vorbind de două Putem fi encomiastici şi cu prudenţă, chiar cu bun 

profiluri ale poetului, afirmă: „unul neptunic, născut simţ. 

din spuma amară şi din ape tânjind spre orizonturile Mă voi întoarce mereu la Titu Maiorescu, cel mai 

lumii, celălalt plutonic, învăpăiat de focul originar”. obiectiv şi constant interpret al operei şi vieţii lui 

Eminescu e mare şi fără efortul atâtor de a-l Eminescu, critic de la care am reţinut acest adevăr 

zugrăvi mai înalt, ca şi când s-ar teme ca idolul lor să greu de clintit: „Poetul e din naştere, fără îndoială. 

nu fie prăvălit de pe soclu. Mai atent, parcă, la nuanţe, Dar ceea e din naştere la adevăratul poet, nu e 

fără a le etala însă cu pregnanţă, Eugen Simion ne dispoziţia pentru forma goală a ritmului şi a rimei, ci 

aminteşte că „romantismul românesc n-a cunoscut pe nemărginita iubire a tot ce este cugetare şi simţire 

VERNISAJ 

„În seara asta luna visează-n lenevie, 

Ca o frumoasă care, cu perne împrejur, 

În clipa când s-adoarmă, c-o mână sidefie, 

Îşi mângâie absentă al sânilor contur.” 


(Tristeţi ale lunii) 


49

omenească” (1889). pereţii ei, Eminescu ne va însoţi cu aceeaşi bunăvoinţă 

Acum, la atâţia ani de la trecerea în nefiinţă, cu care şi-a asumat viaţa. Iubindu-l ca pe un om 

câteva versuri, chiar dacă nu cele mai bune, să ne de-aproape. Imaginea lui, ca să rămână tonică, 

însoţească: „Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,/ Cu trebuie să devină prilej de cerebralitate, numai astfel 

ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,/ Din cât eşti modernizându-ne: prin gândire deschisă. Cultura şi 

de copilă să-ntinereşti mereu,/ Şi nu mai şti de mine, literatura română rămân datoare lui Eminescu prin 

că nu m-oi şti nici eu” (Despărţire). Şi, ca-ntr-un final aceea că s-a dovedit maestrul cuvântului poetic 

niciodată sfârşit, să adăugăm că, cine vrea, cine inspirat. De aici au pornit toţi marii maeştri ai 

poate, cine are încredere în judecata lui, să-l cuvântului de după, prelungind parcă, prin Arghezi, 

descopere pe M. Eminescu în scrisorile lui către Blaga, Barbu, Bacovia, Stănescu şi alţii, înălţimea 

Veronica Micle, acelea care-au stat, ca nestematele, soclului de pe care ne priveşte cel care ne amintea: 

ascunse-ntr-un scrin (Dulcea mea Doamnă/ Eminul „Numai poetul 

meu iubit, Edit. Polirom, Iaşi, 2000, scrisori din arhiva Ca paseri ce zboară 

familiei Graziella şi Vasile Grigorcea, ediţie îngrijită, Deasupra valurilor 

transcriere, note şi prefaţă de Christina Zarifopol- Trece peste nemărginirea timpului”. 

Illias). Dintr-una, datată 29 decembrie 1882, Avea dreptate Titu Maiorescu, în 1889, când 

spicuiesc, începând cu titlul: „Măi ramură de liliac,/ afirma că Eminescu „va fi punctul de plecare pentru 

Oui! Je t'aime, je t'aime, je t'aime! (...) Ţi-aş trimite toată dezvoltarea viitoare a vestmântului cugetării 

fotografia, dar mă tem că n-ai vedea în ea decât un româneşti”. 

matuf, cu faţa umflată de orbalţ, cauză pentru care Dar din acest punct, intrăm într-o cazuistică în 

nici nu mă fotografiez. (...) Petite, charmante care predominante sunt subtilităţile şi nuanţele. 

bouche, charmante et petite, te sărut de-o mie de ori Posibilitatea unor atari cercetări este mare, cu atât 

şi rămân/ al tău/ M. Eminescu”. mai mult cu cât reinterpretarea lui Eminescu e abia în 

Am selectat greu. Fără explicaţii. Dar e sigur că fază de început. Qui deceat, quid non! („Ce se cuvine 

atâta timp cât îl vom ţine în inima noastră, şi nu pe şi ce nu” - Horaţiu). 

* 

* * 

„Sus în curtea cea domnească, 

La domnia din Bârlad, 

Şade tânăr domnul Vlad – 

Sub căciula ţărănească 

Pe-a lui umeri plete cad.” 

(cca. 1870) 

* 

* * 

„Virtutea nu mai e un merit, 

Căci merit nu-i când nu e luptă. 

Asupra ta ei nu se-ntărât 

Cu viaţa-n joc, cu mintea ruptă; 

Mânând cu anii colbul şcolii 

Ei cred făr-a fi înţeles, 

Din cărţi străvechi roase de molii 

Îşi împlu capul cu eres.” 

(E împărţită omenirea, 1876) 


CUVINTE ROMÂNEŞTI FUNDAMENTALE 

Ion POPESCU-SIRETEANU 

VERNISAJ 

„...inima în hula sălbaticei oglinzi 

Ades pe propriul freamăt ar vrea să se ascundă.” 


PĂSTRAREA ŞI CULTIVAREA LIMBII (XV) 

Argument 

1. Cuvântul s â n g e 

Cuvântul latin sanguis este moştenit în limba ameţit şi plin de sânge la pământ (Caragiale): Sângele 

română în forma sânge. Dicţionarul limbii române îl nostru leneş începuse a circula greoi (Hogaş); Cu oase 

prezintă pe mai multe coloane, cu contexte bine alese. casa s-o zidesc..., Cu sânge s-o zugrăvesc (Balade); 

Primul sens şi cel mai pe larg prezentat este cel de Sângele îi fugise tot mai mult din obraji (Preda); 

„lichid (de culoare roşie), de importanţă vitală pentru Soarele risipise norii… şi le stropise dantela cu sânge 

organism, care circulă într-un sistem de vase, având o (G. M. Zamfirescu); De jur-împrejur izbucniră 

compoziţie chimică complexă şi variabilă de la o specie pădurile, Aur şi sânge şi flăcări (Isanos). Sânge de 

animală la alta”. Ca probă de limbă română din sec. al prună este ţuică; sângele Domnului este vinul roşu; 

XVI-lea, prezentăm următorul context: Mânrule sale Sângele Domnului În capul omului (Zanne). În limba 

la-va în sângele greşitului (Psalt. Hur.). Prezentăm, în veche sânge de auă era nume pentru vin, pentru că auă 

continuare, exemple alese din DLR: Sabia mea nu se va era nume pentru struguri. 

mânji cu sângele tău (Negruzzi); Sângele cerbului o Locuţiunea adjectivală de sânge are sensurile 

dată a şi început a curge gâlgâind (Creangă); Căzu „roşu (aprins)”: Luminile cerului s-au cernit cu 

(Omul şi marea) 

Iartă-i, Mareşale ! 

Când cumpăna istoriei era înclinată spre pierzania neamului şi când ape murdare 

năvăleau spre ţară, muşcând puternic din trupul ei, te-ai ivit ca un salvator şi ca un om 

providenţial, lipsindu-te de un rege brudiu şi de o clasă politică răvăşită de ambiţii mărunte. 

Eram loviţi din trei părţi de vechi vrăjmaşi ai unităţii noastre şi numai tu ai avut 

puterea să te opui răului din afara şi dinlăuntrul ţării. 

Iartă-i, Mareşale, pe-aceşti obedienţi pigmei. Pe când tu eşti un mare erou naţional, ei 

sunt ecouri ale unor porunci străine. Tu eşti înfrăţit cu veşnicia neamului tău, iar ei sunt nişte 

biete făpturi speriate de vânturile unor panglicari fără ţară. Tu eşti un simbol al apărării 

hotarelor, pe când ei strică hotare şi datini. Iartă-i pe-aceşti indivizi – ventuze care sug fără 

milă din secătuita ţâţă a vistieriei, votându-şi doar lor salarii mai mari şi pensii mai mari. 

Iartă-i pe-aceşti lacomi şi nesătui dirijori şi făptuitori ai corupţiei de stat. Ei ştiu că pe vremea 

ta i-ai fi trimis legaţi în faţa Curţii Marţiale ca pe nişte ordinari jefuitori din avutul întregului 

neam. Iartă-i, Mareşale, dacă mai poţi ierta, după ce alţii ca ei au dat poruncă să fii ciuruit şi 

să-ţi ascundă trupul, să nu putem aprinde o lumânare la mormântul tău. Ci tu eşti în inimile 

noastre aşa cum este Decebal cel fără de mormânt. Că tu ţi-ai slujit ţara şi neamul până la 

ultima picătură de sânge. De aceea pigmeii nu te pot scoate din inima neamului românesc. Şi 

nu pot da ordin să te scoată din inima poporului tău. 


51

́ 

̣ 

̣ 

̣ 

́ 

zăbranic de sânge (Arghezi); (despre lacrimi) „de mare sensul „de familie nobilă, de neam mare”. Expr. a fi 

durere”: Apoi s-aruncă în braţele mâne-sa şi cu sângele cuiva înseamnă „a fi copilul cuiva”: Eşti 

lacrimi de sânge începe a-i spune (Creangă) şi sângele meu, cu palmele astea te-am crescut (Barbu), 

„sângeros; crud”. Locuţ. adj. în sânge, înseamnă, iar expr. a avea ceva în sânge înseamnă „a fi obişnuit, 

despre fripturi, „care nu este bine friptă, care a rămas familiarizat cu ceva; a avea ceva înnăscut”: Bascii au 

crudă în interior” şi „care este cu sânge, plin de sânge” avut în sânge simţul ordiniei (Bogza). Sângele este 

sau „în mod sângeros”. „considerat ca purtător al caracterelor morale”: 

Locuţ. adv. (până) la sânge înseamnă „până când Vărsară sânge nevinovat (Psaltirea). Expr. a avea / a fi 

ţâşneşte sângele”, adică „(a bate) foarte tare”, cu sânge rece are sensul „a avea / a fi cu stăpânire de 

„(despre animalele mulgătoare, a mulge) până dă sine; echilibru sufletesc, calm, cumpăt”: Avem 

sângele”: O scorpie!...bate slugile până la sânge interesul de multe ori să arătăm sânge rece când 

(Caragiale); Se bat până la sânge (Sadoveanu); Au fost sântem foarte mişcaţi (Ralea). Cuvântul intră în nume 

prinşi în trecătorile munţilor... şi batuţi la sânge compuse, de plante, precum sângele-voinicului, 

(Bogza); Prinşii sânt bătuţi până la sânge (Stancu); sânge-de-nouă-fraţi, sângele-zmeului, sângelelocuţiunea 

mai înseamnă „extrem de aspru, de drastic; boului, sângele-Domnului. Pentru alte informaţii 

până la distrugere”: L-a frecat la sânge (Udrescu). privitoare la nume de plante, vezi Al. Borza, Dicţionar 

Prezentăm, în continuare, expresii în care cuvântul etnobotanic. Mai adăugăm informaţia că sintagmele 

sânge este elementul lexical de bază: a lua / a lăsa / a sânge grabnic sau sânge lin reprezintă „nume dat unei 

slobozi (cuiva) sânge = a scoate cuiva (om sau animal) o boli a vitelor, a cailor şi a oilor care se manifestă prin 

anumită cantitate de sânge (în scop terapeutic); a da lipsă de poftă de mâncare, prin somnolenţă, respiraţie 

sânge = a consimţi să i se scoată o cantitate oarecare de grea, răcirea urechilor” numită şi sânger, sângerare, 

sânge pentru a fi folosit la transfuzii; a-i îngheţa cuiva sângerătură, sângereală: Când vita e bolnavă greu de 

sângele în vine înseamnă „a se speria foarte rău, a fi sânge, poţi să-i tai vârful urechilor, să-i străpungi sau 

cuprins de groază; a i se urca sau a i se sui sângele la să-i scrijeleşti nările cu un cuţit şi, curgând sânge, 

cap = a se roşi din cauza unei mari emoţii, dar şi a se vita scapă („Şezătoarea”). Sânge mohorât este alt 

înfuria peste măsură: Şi atunci de sfiiciune mi-iese nume al bolii numită dalac: Dalacul, numit şi talan sau 

sângele-n obraz (Eminescu); Se încruntă şi tot sângele sânge mohorât (cărbune), e boală ucigătoare 

îi năvăleşte în faţă (Sahia); Sângele i-a năvălit în (Grigoriu-Rigo). „Sânge roşu este numele unui personaj 

obraz. Tâmplele îi zvâcneau (Cocea); A-şi face / a-i din credinţele populare, ostil omului”. Toate aceste 

face cuiva sânge rău = a se supăra / a supăra pe cineva informaţii sunt extrase din DLR. 

foarte tare; a-i fierbe / a-i clocoti sângele = a se Familia lui sânge este bogată 

înfierbânta din cauza mâniei, a unei supărări etc. ; A Cuvântul este prezent în toate dialectele limbii 

avea sânge în vine = a fi energic, viguros; a-şi vărsa/ a- române. 

şi da /a-şi jertfi sângele (pentru cineva sau ceva) = a se Ar. sândze, s. n., pl. sândzuri. Prezentăm câteva 

sacrifica; a-şi da viaţa (pentru cineva sau ceva ): La contexte: aroşe sunt di sândze, di sândzili di oaminí 

orice întâmplare... stau gata sâ-şi verse sângele (=sânt roşii de sânge, de sângele de oameni); sândze 

pentru noi (Creangă). badzi în tine (= tu pui sânge, tu te îngraşi (ironic); him 

Al doilea sens al cuvântului este „sânge vărsat prin di un sândze (sânt sau suntem din acelaşi sânge, 

fapte sângeroase; „amor”; „crimă (sângeroasă)”: Trăi sântem rude); easte sandzile a meu (este fiul meu sau 

între cazacii beţi, zgomotoşi şi lacomi de sânge fiica mea); mi mâcă 

sândzile (mă mănâncă sângele = 

(Iorga). Om al sângiuirilor avea sensul călău. Expr. a simt că voi fi bătut); l-mâćă sândzile (îl paşte o 

avea / a fi cu mâinile pătate de sânge înseamnă a fi neplăcere); 'şi-biură sândzile di frică (de frică, nu a 

vinovat de crimă. mai rămas sânge în ei, au îngheţat); 'şi-lo sândzile (şi-a 

Al treilea sens are în atenţie înţelesul „sânge luat sângele, s-a răzbunat); lĭ-arăţi sândzile (i-a răcit 

considerat ca purtător al caracteristicilor ereditare sau sângele, a îmbătrânit). În DDA, de unde am preluat 

ale unei colectivităţi naţionale, sociale etc.; familie; aceste informaţii, se spune că sânge se explică prin lat. 

neam”: Petru şi Roman n-au fost din sângele lui sanguen „sang”. Din familia acestui cuvânt fac parte: 

Bogdan (Hasdeu); Sânge românesc curgea în vinele lor sândzinare „însângerare”, mr. săndzinari; sândzinat 

(Iorga); Neam de grecoaică din insule, corcită cu „însângerat”; sândzinédzu „(în)sângera (din lat. 

sânge ardelenesc (Voiculescu). Sânge amestecat sau sanguinare); sândzinos „sângeros” (din lat. 

amestecare de sânge se numeşte căsătoria dintre rude sanguinosus). 

apropiate sau, prin extensiune semantică, incest. La meglenoromâni găsim sonzi, 

întrucât â/ă se 

Mestecător de sânge este persoana care a săvârşit un pronunţă adeseori ca un o deschis. Reţinem din 

incest, iar legături de sânge înseamnă înrudire Capidan, III, 270: sondzili 

apu nu si fatsi. Cuvântul se 

apropiată sau rudenie de sânge. Frăţia de sânge este pronunţă şi sondzi, 

sănzi. Are derivatele: sănzir 

legătura de rudenie între fraţi buni. Frate de sânge „sânger”, sănzirari „sângerare”, sănzirat „sângerat”. 

este „fratele care provine de la aceeaşi mamă şi de la În dialectul românesc din Istria se foloseşte sănje 

acelaşi tată; frate bun” sau „popor care aparţine (Cantemir, 179) cu j ca în subdialectul crişean. 

aceleiaşi ginţi”. Frăţia de sânge este „legătura de Cuvântul sânge este un puternic element de 

rudenie între fraţi buni”. 

Locuţ. adj. cu sânge albastru se foloseşte cu 

unitate a limbii române. 


VERNISAJ 

„...dacă ochiul nu se lasă 

Vrăjit şi-adâncul mi-l descoasă, 

Ia-l, ca să-nveţi să mă-ndrăgeşti.” 

(Epigraf pentru o carte osândită) 


2. Cuvântul b r a d 

Din fondul lexical autohton face parte cuvântul „străvechi în limbă, cu multe derivate şi sensuri 

brad, pe care l-a prezentat pe scurt, dar cu informaţii variate, important rol în folclor, brad este element a 

bogate, I. I. Russu în Etnogeneza, 268-269. Ni se dă o cărui conservare prezintă şi semnificaţie culturallistă 

bogată a derivatelor şi numelor topice, listă care istorică. Principalii copaci ai codrului sânt numiţi în 

se poate completa cu informaţiile date de Russu, 268. română cu termeni moşteniţi; bradul ce creşte la 

La derivate, aş mai adăuga brăduliţă, plantă numită altitudini de la 1200 m în sus, în zone unde peste tot 

ştiinţific Thuia occidentalis, T. orientalis (Borza, 169). fondul etno-lingvistic autohton se conservă mai bine” 

Se pot face completări la numele topice, dar foarte (Russu, 269). 

multe se pot face la numele de familie. Iată doar Bradul este simbol al tinereţii şi voiniciei prezent 

câteva: Brad, Bradaci, Bradan, Bradaschi, Bradaţan, în legende. În multe locuri se pune un brad tânăr şi înalt 

Bradaţanu, Bradăţan, Bradău, Brade, Bradea, la mormântul unui tânăr sau la carul împodobit când se 

Bradean, Bradel, Bradescu, Bradi, Bradiceanu, duce mirele să-şi aducă mireasa. Se foloseşte la 

Bradin, Bradiş, Brados, Bradu şi altele (Dicţionar de construcţia caselor, în confecţionarea unor vase, a 

frecvenţă, I, 324-325). Sunt şi numeroase nume de draniţei, în tâmplărie. Se tăia în ianuarie şi februarie 

familii care încep cu Bră-: Brădac, Brădăţan, Brădău, sau în martie pe lună nouă, spre a-i mări rezistenţa. 

Brădilă, Brădiş, Brădoaia, Brădosu etc (ibidem, p. Se recolta şi răşina care se folosea la lipitul vaselor 

332). care curgeau, la confecţionarea bidinelelor şi a periilor 

Autorii DA au spus că brad este „Numire generică şi la altele. Cei din Munţii Apuseni duceau la ţară 

pentru arborii totdeauna verzi din familia coniferelor”; teocuri de răşină: A plecat moţul la ţară,/ Cu cercuri 

„brad alb”. Cuvântul „e foarte des întrebuinţat, ca şi cu ciubară,/ Şi cu teocuri de răşină/ Să le dea 

termen de comparaţie, pentru oamenii frumoşi, înalţi şi pentru fărină… „Locuitorii comunei Răşinari 

subţiri”: Coastele dealurilor coperite cu buchete de aprovizionau cu mari cantităţi de răşină Sibiul” (Butură, 

fagi, arini şi brazi (C. Negruzzi); Cu perdelele lăsate 41). Şi în alte părţi se recolta răşină folosită la preparat 

şed la masa mea de brad (Eminescu); O babă avea trei păcură, clei etc. Răşina se întrebuinţa în medicina 

feciori, nalţi ca nişte brazi (Creangă). Casă de brad populară (idem, 41-42). Ramuri tinere de brad se 

înseamnă sicriu, iar bradul zânelor = un brad foarte puneau în băi contra reumatismului. Ramurile cu frunze 

mare, care după credinţa poporului român din Banat, tinere foloseau pentru ceai sau sirop pentru tuse ori 

creşte în sorbul pământului şi la care ajung mai întâi pentru dureri de piept. 

sufletele morţilor, când au să treacă în lumea cealaltă. În obiceiurile populare, bradul este folosit la 

În Micul dicţionar academic se spune că nunţi, la înmormântarea unor tineri moţi. Cusături în 

apelativul brad este atestat într-una din scrierile lui C. formă de brazi se fac pe diferite ţesături şi se numesc 

Negruzzi, deci la mijlocul sec. al XIX-lea, şi că este alesături (DA, I, 636). 

împrumut din albaneză, bradh, dar din DERS, 21, aflăm „În părţile muntoase ale Bucovinei, când ieşeau cu 

că apelativul brad a fost atestat în documente slavo- oile la munte, se făcea un foc viu, puneau apoi pe el 

române în anul 1490 în Moldova şi în 1526 în Tara cetină de brad şi molid, treceau oile prin fum, în 

Românească, iar ca nume topic în 1592, 1594, 1600 în credinţa că vor fi ferite de primejdii în timpul verii. 

Ţara Românească. Focuri de brad, rosmarin şi laur, prin fumul cărora 

Cuvântul este prezent la aromâni, la treceau oile, înainte de a urca la munte, se făceau şi în 

meglenoromâni: brad, brădeţ. Este prezent în unele părţi ale Transilvaniei” (Butură, Enciclopedie, 

albaneză în forma bredh (breth), articulat brédhi. 42). 

„Identitatea cuvintelor român şi albanez este Răşina de brad are vechi întrebuinţări în industria 

evidentă, ca obârşie comună indo-europeană”; casnică şi în medicina populară. 


53

CRONICA MAGNA 

Valeriu STANCU 

„...fugind de întuneric, nu găseşti decât 

ipotetic împărăţia luminii.” 

Mirajul visului nevisat... 

Noul volum de poeme al scriitorului Iorgu „(Clipă) rămîi, eşti atît de frumoasă!”? Nu cunosc 

Gălăţeanu se deschide cu o justificare. Dar oare o răspunsul la această întrebare, dar m-a impresionat 

carte, pentru a apărea, are nevoie de un astfel de acel românesc „mai zăboveşte”, cu iz cronicăresc, 

demers?! Poezia nu se justifică prin ea însăşi? Mai care ne dezvăluie un incurabil visător, din aceeaşi 

ales atunci cînd, din „aprinderea sufletului”, plămadă cu cărturarul german robit lui Mefisto. 

depăşeşte sfera notaţiilor personale şi-şi află drum Cortegiul ce însoţeşte clipa noastră de lumină 

spre sensibilitatea cititorului, spre ceea ce poetul şi pînă la contopirea cu natura are conotaţii iterative 

prozatorul Simion Bogdănescu numeşte „realitatea şi mereu aceeaşi recuzită. Dar fiecare fiinţă trebuie 

conştiinţei”, cînd „amarul grăirilor” se naşte din să-şi rostuiască datul, trăindu-l, să-şi citească 

zbuciumul trăirilor, cînd în ea se distinge vraja din măiastra carte, mereu aceeaşi şi mereu alta, chiar 

muzica sferelor?! dacă, asemenea lui Alexandru Vlahuţă, o ştie pe 

Creatorul a cultivat şi în volumele anterioare dinafară. Din ce se încropeşte acest mirobolant 

temele grave ce au învolburat întotdeauna cortegiu al vieţuirii? O spune fără menajamente, 

neodihna poeţilor. Trecerea, obsedanta trecere dar cu sugestivă tristeţe, autorul : mormintele în 

blagiană (Născuţi, încălecăm şaua trecerii / din care se odihnesc cei ce ne-au dat viaţă, naşterea 

herghelia chinurilor, / galopînd timpul / spre urmaşilor, dispariţia viselor, dezamăgirile, grijile, 

crestele pierderii...” – Purpuriu din valea „repetabila povară” a trăirilor, osîndirea neamului 

timpului), întoarcerea trupului în lut, conform zisei şi liniştea veciei. 

cristice „pămînt eşti şi în pămînt vei merge!”, rostul Iubirea e o altă coordonată cunoscutacestei 

treceri, al acestei zămisliri spre zămislire şi necunoscută care se statorniceşte în versurile lui 

cohorta ei de servituţi, umilinţe, nevolnicii care Iorgu Gălăţeanu. Şi nu de puţine ori cele două teme 

duc spre ineluctabil îmbracă în mod inedit se întreţes parcă pentru a spori „a lumii taină”, 

frămîntările existenţiale poetizate de autor. Teme pentru ca tot ce-i ne-nţeles să se preschimbe-n 

şi frămîntări vechi de cînd lumea, dar mereu nenţelesuri şi mai mari, ca în poemul Negîndu-ţi 

repetabile prin imposibilitatea găsirii gîndurile : „Ştiu, vei nega adevărul spuselor mele, / 

răspunsurilor! Verde dogorit, un titlu simbolic, vei rîde ironic / şi enigmatice lacrimi ochii vor 

rămîne un limpede exemplu pentru inutilitatea şi stoarce... // Doar toarcerea timpului / măcinaimposibilitatea 

demersului faustian de suspendare va-n şuvoiul său / granitul gîndirii tale, / 

a timpului : „Stai, rămîi, verde din floare!, / dezvelindu-ţi pieptului recile zale...// De ce-alungi 

reînalţă pe ziduri de timp, / să te văd, s-o simt cum mîngîierea razei de pe pomeţii necopţi sufletului?!/ 

tremură, / s-o ştiu Nepieritoare!”; sau: „Mai Amputezi izbînda-nrodirii / florii de mac îngrijită-n 

zăboveşte, / să-mi scald inima gîndului, / nu-mi palma iubirii!”. Dar iubirea este şi flacără, patimă, 

ghilotina cerinţa / izvorîtă din patima vremii...” voluptate care pustiesc şi înfioară „precum 

(Dezamăgiri). O fi citit medicul din Bîrlad, murmurul cărnii iubitei / cînd la atingerea buzelor / 

enigmatica, răscolitoarea, mereu citata rugăminte izvorăşte cîntul ascunsei viori...” (Pentru 

faustiană „Verweile doch! Du bist so schön!” ce-mi...). Inexplicabilă enigmă, iubirea are 


propriile rostuiri, născute nu din “arşiţa 

adevărului”, ci din “roşul îndureratei inimi”. Iar cel 

căruia îi este dat să-i cunoască abisurile, gheenele, 

adîncurile, piscurile şi hăurile, cel care-i 

întrezăreşte luminile şi tenebrele, cel care se 

pătrunde de inexplicabilele-i rostuiri, cel care-i 

trăieşte extazul şi chinul sau “mirajul visului 

nevisat”, cel care-“nfiripă scara / din loja cerească 

la inima pămînteană...”, acela devine un ales. Un 

ales al cui? Un ales pentru ce? Probabil doar poezia e 

menită să tîlcuiască aceste întrebări! 

Somnul trupului în întuneric, pe care-l 

translează din sfera certitudinii, în cea a 

misterului, somnul trupului în care el refuză să vadă 

numai înţărînare („iar izvoarele pielii adăstate de 

negură / mă vor uni cu murmurul frunzelor, / 

aşternutul văilor, / cenuşa trecerii prin albia 

timpului...” – Gustul trecutului), somnul trupului 

care hotărniceşte lumina este obsesia poetică a 

scriitorului şi medicului Iorgu Gălăţeanu : „şi-n 

licărirea veşnicelor candeli / adăpate cu uleiul 

tihnei, / luna mi-o mîngîia tîmplele / şi va aduce 

uşurinţă somnului... (O, vis...). Pentru că un 

creator nu-şi hrăneşte căutările cu certitudini (care 

nu sunt altceva decît semnele anchilozării 

spiritului), ci, cartezian, trebuie să se îndoiască şi 

să cugete, ca să existe, autorul, spirit neliniştit, se 

închipuie un Prometeu care, nepăsîndu-i de 

certitudini şi încercînd să se debaraseze de ele, 

porneşte (a cîta oară?) pe drumul subtilizării, răpirii 

luminii : „Dar ce-mi pasă mie ?! / Din 'năuntrul firii / 

fur tainic liniştea Lunii / şi Soarelui elixirul 

căldurii!” (Certitudini). 

Îndeobşte se spune că doar pe calea luminii 

sufletul, desprins de materialitatea efemeră a 

trupului, îşi recapătă libertatea şi veşnicia pe care i 

le-a hărăzit Dumnezeu. Omul se îngrijeşte de suflet 

pentru că în privinţa lui nu are certitudini, ci doar 

speranţe, vise şi teama de păcat. În speranţa unui 

ipotetic şi nebulos paradis, (auto)amăgit de 

VERNISAJ 

„Nu-mi cunoşteai cărarea, nu ştiu ce drum aveai, 

Te-aş fi iubit, străino! O, tu, care ştiai!” 


(Unei trecătoare) 


recompensa vieţii viitoare (la fel de ipotetică şi de 

nebuloasă!) îşi caută pentru suflet calea spre 

lumină prin credinţă, prin divinitate, prin lăcaşe de 

cult, confundînd lumina cu împărăţia raiului, iar 

întunericul cu înfricoşările şi chinurile iadului. 

Pornind tot de la preceptul biblic deja citat 

(„pămînt eşti şi în pămînt vei merge”!), îşi lasă 

trupul pradă întunericului, fiindcă aşa e datul sorţii. 

Trupul prin care fiinţarea se bucură de viaţă, de 

clipa ce i s-a dat, trupul prin care omul iubeşte, 

face dragoste, trupul care prin simţurile lui a ajutat 

fiinţa să se bucure de tot ce-a lăsat Dumnezeu pe 

pămînt, trupul prin care a mirosit o floare, a privit 

necuprinsul albastru al cerului, a auzit susurul unui 

izvor şi tunetul unei furtuni, a gustat mierea 

pămîntului, a pipăit şi mîngîiat trupul fiinţei iubite, 

ei bine, trupul prin care omul şi-a manifestat marea 

trecere este sortit lutului. Tocmai pentru că omul 

are certitudinea întunericului! Chiar filosoful 

Lucian Blaga afirma: „Întunericul nu trebuie să-l 

luminăm ca să-l putem vedea”. Cred că la acest 

întuneric în care se înveşniceşte doar trupul se 

referă poezia lui Iorgu Gălăţeanu, nu la magia 

forţelor malefice, la diavoli şi vrăjitorii, la magia 

neagră şi la ridicolele ei ritualuri. Ca medic, autorul 

ştie ca nimeni altul ce a însemnat trupul pentru 

fiinţare şi-l deranjează, îl revoltă rolul postum care 

i s-a încredinţat acestuia pe baza certitudinii 

biblice a întoarcerii în ţărînă. Socot de aceea că 

pentru poet „magia întunericului” nu înseamnă 

extingibila întoarcere în lut, ci mai degrabă 

contopirea cu starea primordială. Căci, să nu 

uităm, şi biblic şi poetic, întunericul a fost cel 

atotcuprinzător, el a precedat lumina şi a fost cea 

dintîi formă de viaţă. Fiat lux, celebra expresie din 

Geneză, marchează nu doar începutul aventurii 

umane, ci şi sfîrşitul atotputerniciei întunericului, 

din care totul se trage, inclusiv lumina. Glăsuieşte 

în Vechiul Testament Facerea (întîia carte a lui 

Moise) : „La început a făcut Dumnezeu cerul şi 

55

pămîntul. Şi pămîntul era netocmit şi gol. Întuneric Creaţiile din Magia întunericului întrupează o 

era deasupra adîncului şi Duhul lui Dumnezeu se poezie a unei interiorităţi contorsionate, 

purta pe deasupra apelor. Şi a zis Dumnezeu : „Să fie zbuciumate, neliniştite, aflate mereu în căutarea 

lumină!” Şi a fost lumină. Şi a văzut Dumnezeu că e propriilor adevăruri, a propriei identităţi. Autorul 

bună lumina, şi a despărţit Dumnezeu lumina de nu încearcă să deschidă porţile luminii întunecînd 

întuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziuă, iar întunericul, aşa cum, inspirat de cîntările Învierii îşi 

întunericul l-a numit noapte. Şi a fost seară şi a fost afirma Nichita Stănescu crezul poetic, ci îşi pune 

dimineaţă : ziua întîia.” Din multele cosmogonii într-o balanţă existenţial-retrospectivă momentele 

poetice am ales doar cîteva în care cele două componente ale 

versuri din Scrisoarea I a lui Mihai veşniciei i-au influenţat/ marcat/ 

Eminescu pentru a ilustra aceeaşi dirijat venirea pe lume, viaţa, 

desprindere a luminii din pregătirea pentru înveşnicire. De 

întuneric : „La-nceput, pe cînd altfel, prin acest volum, Iorgu 

fiinţă nu era, nici nefiinţă, / Pe Gălăţeanu nu evadează din lumea 

cînd totul era lipsă de viaţă şi propriilor himere, căci el a 

voinţă, / Cînd nu s-ascundea cultivat dintotdeauna o poezie 

nimica, deşi tot era ascuns... / gravă, o poezie a unei existenţe 

Cînd pătruns de sine însuşi torturate de întrebări şi revolte, 

odihnea cel nepătruns. Fu de probleme şi frămîntări. O 

prăpastie? genune? Fu noian întins poezie care scrutează viitorul 

de apă? / N-a fost lume pricepută privind adesea înspre trecut, de 

şi nici minte s-o priceapă, / Căci parcă şi-ar propune să dea 

era un întuneric ca o mare făr-o consistenţă afirmaţiei filosofului 

rază, / Dar nici de văzut nu fuse şi Hugues-Félicité-Robert de La 

nici ochi care s-o vază. / Umbra Mennais „trecutul este o lampă 

celor nefăcute nu-ncepuse-a se aşezată la intrarea viitorului, ca 

desface, / Şi în sine împăcată să risipească în parte întunericul 

stăpînea eterna pace!... / Dar ce-l acoperă.” 

deodat-un punct se mişcă... cel Punîndu-şi în chestiune 

dintîi şi singur. Iată-l / Cum din chaos face mumă, existenţa, muzica vieţii începe să sune distorsionat 

iară el devine Tatăl!... / Punctu-acela de mişcare, în urechile autorului, unele acorduri vechi, prea 

mult mai slab ca boaba spumii / E stăpînul fără ştiute, îşi tocesc sunetul şi mesajul, altele, mai noi, 

margini peste marginile lumii... / De-atunci negura irită, nu conving şi atunci poetul îşi îndreaptă 

eternă se desface în făşii, / De atunci răsare lumea, atenţia spre cotidian, care nu se ridică aproape 

lună, soare şi stihii...” Ei bine, această negură niciodată la înălţimea aspiraţiilor sale. 

eternă, acest întuneric primordial îl fascinează pe Uneori, gîlceava creatorului cu lumea capătă 

autorul de astăzi. Dacă moartea înseamnă numai forme prea vizibile şi accente prea directe pentru 

contopirea cu întunericul, întoarcerea ineluctabilă universul poeziei, forme şi accente ce s-ar potrivi 

şi sterilă în împărăţia lui, atunci moartea nu poate mai bine în proza sa, ce abundă în scene 

naşte decît disperare : „Frică mi-e de întuneric / în memorabile. E cazul poemelor Închideţi cioclii şi 

neştiutul încătuşării glaciale / şi pereţii nevăzutului De ne-nchinăm minciunii, a căror retorică îşi trage 

obscur, / frică mi-e de cele din jur, // precum seva din plămada vehemenţei. E doar o constatare, 

gîndurile vămuite / de mucegaiul manei otrăvite, / nu un reproş, deoarece, din nefericire, „de cînd 

ca ploaia căzută-n miezul zilei / din înflăcăratul lumea şi pămîntul”, pentru români „doinele torc în 

cuptor; // frică mi-e de dispariţia Soarelui / sau de- suflet suspine”, iar versul, oricît de vehement ar fi, 

a Lunii şi secarea conştiinţei, / de moartea izvorului nu schimbă îndătinate situaţii sociale, politice, 

pur / în ţipătul dreptăţii înjunghiate... (Disperare). existenţiale, umane. 

Din ciclul acesta care închipuie o laudă a somnului Nu ştiu de ce, dar cînd am terminat de citit 

sui generis fac parte multe poeme, căci căutarea tulburătorul volum Magia întunericului, gîndul m-a 

luminii este substanţa cărţii, iar între ele se înscriu purtat spre o afirmaţie a filosofului grec Platon: 

Te caut, tihnă..., Amînarea refugiului..., Cînd am „putem să-i iertăm uşor pe copiii care se tem de 

să pier..., Frînturi din întunecime, Seism întuneric, dar adevărata tragedie în viaţă este a 

nocturn..., Ultime dorinţe... (poem cu un discret adulţilor care se tem de lumină”. Poate pentru că 

parfum eminescian), poeme în care confruntarea poetul îşi poartă întreaga viaţă ca pe o povară 

cu extincţia capătă aspecte dramatice (mai ales sufletul de copil care, fugind de întuneric, nu 

prin forma directă a abordării), în ciuda faptului că 

Detaliu 

zorii încă „mijesc la capătul nopţii”. 

găseşte decît ipotetic împărăţia luminii. 


SEMNAL 

Marian CONSTANDACHE 

VERNISAJ 

„Într-o seară sacră, roză şi albastră, 

Ca suspinul pentru despărţirea noastră, 

Vom schimba un fulger unic între noi... 

Mai târziu, un înger va zvârli-ntr-o parte 

Porţile şi, vesel, va trezi apoi, 

În oglinzi cernite, flăcările moarte.” 


Magia întunericului şi şamanul solar 

Po e ţ i i s u n t În preambulul-justificare, I. Gălăţeanu îşi 

primii şi ultimii mărturiseşte arta sa poetică: poezia trebuie să 

îngeri căzuţi pe izvorască precum un şuvoi năprasnic din „chingile 

care Dumnezeu i-a coşmarului” care este sau trebuie să fie partea 

lăsat să trăiască nocturnă din poet, revendicându-şi alchimia sa 

printre muritorii de sufocantă; poezia este „o îmbinare a imaginarului 

rând, pentru că în cu realitatea”, ea este jurnalul de front al unui 

Singurătatea Lui „suflet torsionat cu veninul coşmarului”; poezia 

absolută Dumnezeu este „merindea din truda frunţii”, ea este hrănirea 

mai vrea, din când realului cu aşchiile de diamant ale visului, 

î n c â n d , s ă - ş i imaginarului şi al nopţii. Poate tocmai de aceea 

a m i n t e a s c ă d e Iorgu Gălăţeanu scrie o poezie de confesional. 

limba părinţilor săi, Trăirile sale, experienţele, câmpiile de vis şi de 

a d i c ă l i m b a irealitate sunt tot atâtea teme majore ale poeziei 

poeziei, limba incantaţiei, a melosului, a carminei, sale. Profund ancorat în irealitatea imediată 

deci a cântului. Iorgu Gălăţeanu e un „înger căzut” blecheriană, adâncit în scoriile visului şi ale 

care îşi scrie poemele „pe muchia dintre somn şi fanteziei, poetul aruncă o punte luminoasă de 

veghe”. harismatică întruminecare, aruncă o punte de 

Da, poezia este o muchie, este o lametă dar şi spiritualizare a conştiinţelor. 

o „lamenta” care desparte reveria de realul abrupt, Poet de o mare limpezire intelectuală, ancorat 

septic şi bolovănos. Poetul ştie că de partea în imagistica visului şi a fanteziei, suportând pe 

cealaltă a „muchiei” se află noaptea, întunericul, umerii săi toată angoasa lumii, confraterizând cu 

misterul, frica şi, spune, „noaptea vine încărcată cu marii poeţi în descifrarea miracolului coşmarului şi 

noi şi noi coşmaruri”. Ea, noaptea, este teritoriul al lumii, aruncând punţi ca un adevărat „poetaacelei 

„umilitoare violenţe”, violenţa socială care pontifex” peste dogme, peste timp, peste durerile 

striveşte pe creator deopotrivă cu omul simplu, ea şi bucuriile lumii, „nepătat de veninul viperei” 

este cea care sugrumă beregata visătorului. Blaga trecând maiestos şi imperial peste toate 

amintea de „vraja nepătrunsului ascuns” care convenţiile deşarte ale vieţii, mânuind – cum puţini 

sugrumă ontologic dar şi metaforic misterul. ştiu să o facă – menageria lumilor căzute, artificier 

Între „sărăcia traiului şi strălucirea duhului”, melancolic al Balului Sacru, poetul Iorgu Gălăţeanu 

cum bine reclamă tematic autorul cărţii Magia demonstrează şi prin acest ultim volum de poezie că 

întunericului, între aceşti poli morganatici se Harul, Înţelepciunea şi Viziunea sunt de partea sa 

desfăşoară aventura minunată a poeziei moderne triumfătoare aşa cum i se cuvine. 

româneşti. 

1-08-2012 

(Moartea amanţilor) 


57

CRONICĂ LITERARĂ 

Dinu BĂLAN 

ALEXANDRU JURCAN ÎN ACROŞĂRI DE PUBLIC, 

PRIN RĂSFOIRI TIHNITE DE PAGINI 

D i n a n u l superfluu, dar este un element de acroşare 

2 0 0 0 î n c o a c e , eficient. Dar zona ceţurilor lirice îl infuzează pe 

Alexandru Jurcan îşi cititor cu zona de libertate, de visare, de 

scrie Cartea. În sacralitate, chiar de fantastic cotidian, de care 

fiecare an, îi iese de omul contemporan este vidat în încrâncenata 

sub teasc câte o agoniseală a zilei de azi. 

carte de poezie sau Situaţiile contemporane imortalizate în 

p r o z ă . Î l p o t carte au încărcătura de modernitate siropoasă 

s u s p e c t a d e o necesară, dozată abil ca să cucerească publicul. 

a n u m i t ă Personajele se mişcă elegant în avion, autocar, 

profesionalizare a internet, mall. Ele, însă, se deconspiră aproape 

scrisului propriu sau instantaneu, din cauza unor defecte ancestrale, 

de dorinţa sa de a parodiate cu subtilitate. Şobolanii sunt „bine 

cuceri publicul, educaţi”, şi nu cred că această sintagmă-clişeu se 

cum sugerează şi poza de pe ultima copertă, în referă la un snobism cu substrat ironic, ci la faptul 

condiţiile în care e tot mai greu în România să că dincolo de sofisticăria modernă a personajelor, 

acroşezi publicul, neinteresat de lectură, iar rămân instinctele care ne conduc iremediabil 

efectele se văd în copiii „bine educaţi” care nu îşi vieţile spre aceleaşi scopuri ancestrale, chiar dacă 

mai iau BAC-ul. O face cu perseverenţă şi, de ce nu, măştile sunt dintre cele mai ademenitoare. 

cu suficientă eficacitate. Atmosfera melancolică, cu mici tuşe 

Povestirile „foarte scurte” din Şobolani apocaliptice, îl conduce pe cititorul competent 

bine educaţi (Casa Cărţii de Ştiinţă, 2012) spre lumea fragilă a necuvântătoarelor (câini, 

constituie un insectar de moravuri decupate din şobolani, porumbei), ca un posibil liman. Ceea ce sîntâmplările 

din realitatea imediată. Alexandru a schimbat faţă de cărţile anterioare ale lui 

Jurcan este dublat şi de un poet, de un om de Alexandru Jurcan este că asperităţile, uneori, 

teatru, pentru că ştie să distileze cotidianul abulic, gratuite – violenţa, crima – s-au mai îndulcit prin 

lipsit de substanţă spirituală şi să-l regizeze, atent savoarea lucrurilor anonime şi mărunte, mult mai 

la efectele dramatice. Fiind nişte povestiri foarte dominantă în acest text. Şobolani bine educaţi 

scurte, scriitorul nu construieşte epic ceva amplu, câştigă pe acest palier, dar la nivel de substanţă 

probabil din credinţa că cititorul are un alt orizont ideatică, sub „preşul” epicului, nu este o carte 

de aşteptare, fiind nevoit să consume grăbit, prin mare, însă este scrisă bine. 

răsfoiri plictisite de carte în vacanţe. 

La fiecare lectură a unei noi cărţi scrise de 

Alexandru Jurcan, verific un lucru: cartea te prinde 

în ţesătura ei epică? Dacă se întâmplă aşa, cartea a 

trecut testul unui cititor simplu. 

Se poate spune cu certitudine că această carte are 

elevaţie spirituală, deşi e injectată cu asperităţi 

cotidiene îndulcite în ceţuri cehoviene. Aproape 

fiecare povestire are, la final, surpriza, răsturnarea 

de situaţie, pregătită de la început pe o pistă epică 

falsă. Cred că savoarea lecturii provine şi din 

caracterele frivole, subminate de melancolia 

eşecului. Situaţiile extrase pentru insectarul de 

moravuri sunt ciudate, alimentate de nişte 

personaje cu fixaţii psihologice, în care putem să ne 

recunoaştem cu uşurinţă. 

Fiecare cititor caută, la o lectură 

superficială, să vadă dacă se recunoaşte ca 

persoană vizată şi portretizată. Aceasta este 

curiozitatea, să zicem, de cancan al unui public 


CRONICĂ LITERARĂ 

Ioan VICOLEANU 

VERNISAJ 

„Suci-voi creanga asta să nu mai crească naltă, 

Să nu mai scoată-n lume vreun mugure ciumat!” 


PEŞTELE DIN OGLINDĂ 

După cinci ani de la plăcuţei: «Peştele din oglindă» („O mare surpriză”, p. 

apariţia Cazarmei cu 127). Aşadar, este vorba de un tablou aflat în una din 

naratori, scriitoarea sălile Muzeului din localitate şi pe care Efim, un 

C o r n e l i a I c h i m - personaj al cărţii, în căutarea unei surse de inspiraţie 

Pompiliu publică tot pentru discursul său cu ocazia inaugurării Marii Statui, îl 

în aceeaşi editură – va întâlni. Momentul va fi destul de prielnic unor 

Corgal Press, Bacău, reflecţii, aşa cum ne-a obişnuit scriitoarea, cu 

2011 – Peştele din pronunţată nuanţă aluzivă cu privire la condiţia umană: 

oglindă, roman care-i „Zeci, sute, mii, milioane de plase de peşte şi toţi – fie 

întăreşte statutul de somni, fie cosaci cu bot turtit, fie nisetri, moruni ori 

prozatoare de certă peşte-spadă – nu însemnaseră nimic pentru nimeni. Doar 

originalitate şi care îi anonimi ajunşi în farfuriile consumatorilor.” (p. 127) 

va solicita cititorului 

să se ridice la nivelul * 

d e î n ţ e l e g e r e a * * 

scrierilor ei, în aşa fel încât să-i asigure o confortabilă 

receptare a mesajului transmis. De aceea, dacă am vrea Cu intenţia de a transmite frigul din sufletul 

să situăm această scriere în spaţiul literar al romanului, oamenilor, suprapus frigului din lunile de iarnă, 

cu siguranţă că i se va repartiza sectorul tipologiei scriitoarea îşi va denumi oraşul „pitit sub zăpezile ce nu 

moderne, dat fiind multitudinea de planuri narative, în mai prididesc a se aşterne”, Hansen, după prenumele 

deplină conştiinţă proteică, cu intenţia de a aduce în marelui scriitor danez – Hans Cristian Andersen. 

prezent situaţii caractreristice unui anumit timp, când Locatarii acestui oraş se văd nevoiţi să-şi petreacă 

obedienţa faţă de un regim era aşa de mare, încât se timpul mai mult în faţa televizorului urmărind fie 

anihila brutal personalitatea celor care credeau în „desenele animate”, fie emisiunile „dezbatere”, cum ar 

virtuţile adevărului. fi: „Scăpărătoarea”, „Craiul cu putere” sau „Bufniţa 

Cartea produce asupra cititorului un impact veghează”, emisiuni întrerupte de momentele de 

emoţional, căci declanşează, după cum este firesc, publicitate, axate în special pe reclama iaurtului 

începând cu titlul, o bogată simbolistică, şi, de aceea, „Gnipa” („Serile în Hansen”). În timpul zilei („Amiezile 

considerăm noi că este mai bine să exemplificăm în Hansen”), aceiaşi locuitori puteau să-l vadă şi să-l 

intenţia naratoarei printr-un citat care ne-ar permite, admire pe E.B. – tipul securistului autocrat, căci massmai 

întâi, o poziţionare favorabilă: „O siluetă media practica din plin cultul personalităţii, şi care, în 

fremătândă, lunatică, ce parcă nu era. Dacă îl priveai viziunea umoristică a scriitoarei deţine „calitatea de 

dintr-o parte, se materializa. Era un peşte. Dacă te uitai cercetător-mâncător al ţârilor săraţi şi codimentaţi pe 

din cealaltă, se descompunea. Era o idee de peşte. care îi studiase-îngurcitase în cabinetul său” (p. 13). 

Nimic clar. Nimic precis. Ba chiar dacă te uitai din faţă, Slujit cu multă credinţă de Günter, care decedase în 

peştele dispărea. Apărea o siluetă spre care se acele zile, E.B. îl va regreta foarte mult, căci defunctul 

îndreptau nişte ţevi de puşcă. Se aplecase deasupra întruchipase, după spusele unui coleg, următoarele 



59

calităţi: „N-a stagnat. N-a comentat. A fost acolo unde „Bunicul se îngrozi; iar vorbise gura fără el”. Concluzia 

era nevoie” (p. 20). De altfel, dezvoltarea lui era este următoarea: „tot nu s-a învăţat minte” (p. 95). Vom 

previzibilă, căci de mic „Günter trăgea mereu cu arcul. afla, mai târziu, captându-i-se gândul, o întrebare care 

Ochea fără greş. Un arcaş veritabil” (p. 20). Oraşul a fost îi stăruia în creier: „De ce-oi fi stat eu zece ani acolo?” 

surprins într-un moment de activitate maximă, când lui (p. 48). Din acest punct de vedere, cartea urmăreşte 

E.B. cât şi a celor din jurul lui li se căutau „un trecut pe prezentarea unui destin absurd, a unei vieţi risipite ca 

măsură”, conform ideii că „orice viitor onorabil” urmare a infantilismului politic al vremii. Revenind la 

depindea de acesta („Noi şi noi identităţi”, p. 140). construcţia personajului a nu sublinia modul interesant 

Evenimentele culturale care aveau loc în spaţiul urbei de realizare al acesteia, căci, odată cu trecerea 

cu prilejul sărbătoririi Crăciunului, al dezvelirii Marii timpului, şi acumulează noi şi noi informaţii. Deşi 

Statui sau a lansării cărţii „Un igloo numit dorinţă” şi bunicul este surprins la timpul prezent în acel „fes pe 

care au fost precedate de numeroase activităţi (numai cap” şi îmbrăcat cu „halat verde” urmărind emisiunile la 

pentru realizarea Marii statui „s-au făcut multe copii”) televizor, alunecarea spre trecut se face instantaneu, 

aveau acelaşi scop, de a-i elogia pe conducători. Nici îmbrăcând pe alocuri tonul unei evocări: „Muncise zi şi 

lumea creatorilor de artă nu a fost ocolită de ironia noapte, aplecat peste studiile, peste volumele lui vechi, 

funciară a prozatoarei. Aserviţi puterii, ei îşi urmăreau ale căror file ca foiţa de ţigară trebuiau întoarse cu mare 

interesele, preocupaţi de un fast găunos. Reprezentativ grijă”. 

pentru aceste categorii este eseistul-poet Hlamides 

Hanibalus care îi „va trece în * 

legendă făptura lui E.B.”, „după * * 

posibilităţile lui narative”, şi care 

se va bucura din plin de răsfăţul Î n r e c r e a r e a i m a g i n i i 

culinar organizat cu prilejul zilei bunicului, scriitoarea îşi va 

de naştere a lui E.B., dar şi la concepe şi personaje-entităţi 

propria-i zi de naştere organizată care ţin de zona paranormalului. 

după tot tipicul: „Erau diverse Acestea sunt în număr de trei: 

piftii din struţ crescut în curte cu „ C o d i ţ ă ” , „ c o s a ş u l ” 

piscină, fripturi la tavă din samur (împintenatul) şi „carul” 

aflat la vârsta adolescenţei, (lânosul). Cu pătrunderea lui 

şniţele din hermină bască, Codiţă, cu antena sa miraculoasă, 

cotlete de capră de zăpadă, în diferite medii, identificând de 

zăpadă din nord, ostropel din la gândurile oamenilor până la 

berbec de munte, sfredeluşi în starea de degradare a casei 

aspic, scufundac la rotisor, somon bunicului, cu toată gospodăria lui 

cu sos de portocale împănat cu care era asemenea unei „fregate 

crabi de Caraibe, mistreţ matur în abandonată”, cu formarea de 

sos de migdale şi stafide. către cocoş, prietenul lui Codiţă, 

C u r g e a u l i c o r i l e a cuvântului „Vesnicia” (care 

î n d r ă c i t . L u a u a v â n t înseamnă adevăr, p. 134) şi prin 

discursurile...” (p. 61). rumegarea de către car a celor 

trei rame de fotografii din odaia 

* bunicului, se reface universul de 

* * viaţă al celui dispărut. Insistându-se pe procesul de 

descompunere a ramelor, cu fotografii în care bunicul 

Principalul mobil care a stat la baza acestei era „flăcău”, în „armată” şi, apoi, cu „bunicul mort”, se 

scrieri a fost admiraţia scriitoarei faţă de bunicul său, evidenţiază nu numai etapa de viaţă, ci şi condiţiile de 

victimă al acelui timp în care „binele a fost pedepsit, iar existenţă: „Două rame i-au venit de hac (carului): cea cu 

răul, răsplătit”. Cititorul îşi va da seama că bunicul a războiul şi cea cu bunicul mort” (p.66). 

aparţinut unei generaţii de sacrificiu. Povestea vieţii lui Nu sunt lipsite de însemnătate părerile 

nu e lipsită de dramatism: întorcându-se din război ca naratoarei cu privire la război şi cu privire, mai ales, la 

„erou de front”, acordându-i-se pentru faptele sale şi „o cei care îl declanşează. Există în opinia ei „firi placide” 

decoraţie”, va fi ulterior „băgat la răcoare pentru ca să care plictisindu-se, trimiteau pe alţii să lupte: „Du-te pe 

se înveţe minte şi să nu se pună cu istoria” (p. 132). front, ia-ţi puşca şi raniţa, şi vezi ce faci, cum dai cu 

Cauza pentru care a suferit detenţia nu este prezentată ochii de unul care nu e şi nu gândeşte ca tine, poc! Un 

în mod direct de naratoare, lăsându-l astfel pe cititor să glonte în cap.” În maniera digresiunilor, naratoarea 

o descopere singur, prilej ca acesta să ia atitudine, continuă: „Aşa plecase şi bunicul. La îndemnul placizilor 

revoltându-se de absurditatea condamnării. Tehnica de care, iată, azi continuă să ducă noile războaie pe care 

prezentare a acestui fapt, e admirabilă. Aflat în faţa le-au perfecţionat până la a se face cât mai nevăzuţi, 

televizorului, la o emisiune „de desene animate”, inexistenţi. Acoperiţi cu frunze. Acţionează prin 

naratoarea îi surprinde comportamentul, prezentând butoane, prin ocheane: supremă laşitate! O mai mare 

„răul” obicei al spectatorului de a comenta cele văzute: laşitate pe măsura unei mai mari placidităţi.” (p. 167). 


În acelaşi stil, dar mult mai concentrat, aproape de 

stilizările metaforice, şi peste timp: „Un car în grindă... * 

în sfârşit. Fragmente. Grămezi de rumeguş. Moviliţe. 

Rumeguşul ăsta era o lume...” (p. 169). 

* * 

În construcţia cărţii, Cornelia Ichim-Pompiliu 

* îşi dovedeşte ingeniozitatea. Basmele scriitorului danez 

* * Hans Christian Andersen vor da nu numai învelişul 

exterior al cuprinsului, ci vor deveni suportul, adică 

În timp ce personajele-entităţi se aflau undeva partea stabilă, a scrierii. Din basmul Crăiasa zăpezii, 

în înălţimile Hansenului, coborând nevăzute, în gândul autoarea va folosi, în primul rând, motivul „oglinzii”. 

şi printre oameni, „undeva, sub pământ, lanţuri se Potrivit basmului, prin spargerea oglinzii, care 

auzeau zornăind greu ca nişte cupole metalice dislocate aparţinea diavolului, acesta distrându-se pe seama 

şi împinse de uriaşi, cupole de biserici aurite, lipsite de deformării chipurilor oamenilor şi a imaginii lucrurilor, 

rostul lor, date jos din cerul pe care-l locuiau. Pentru a fi cioburile, care erau de ordinul „miilor şi milioanelor”, 

la îndemâna celor darnici. Utilizatorii de cer, onorabilii vor prevesti tot atât de multe „nenorociri pe lume”. 

cetăţeni, administratorii vieţii de aici şi de apoi, Ei, cei „Nenorocirea cea mai mare – spune mai departe basmul 

care parcelau pământul şi-l populau voios” (p. 22). După – a fost că unele bucăţele au pătruns tocmai în inima 

cum se vede, Peştele din oglindă este o radiogrfie a unui unora, făcând-o rece şi nesimţitoare ca gheaţa”. Acesta 

spaţiu în care abuzurile şi nefericirea sunt la ordinea este, de fapt, mesajul pe care ni-l transmite scriitoarea 

zilei. Aici oamenii uită „că ultima privire nu le prin „Peştele din oglindă” şi care, prin motto-ul folosit, 

aparţine”, că profesorii de filozofie şi îndeosebi actorii deşteaptă în sufletul cititorului un avertisment: „Şi mai 

au rămas fără posturi, că fenomenele de înşelăciune erau încă multe cioburi în lume. Vedem noi îndată.” 

sunt frecvente («părintele Götrek – după ce făcu praf În Hansen, cel care are putere absolută este 

banca „Albina paşnică” s-a apucat să înşele abnegaţia Craiul Zăpezii (sau Craiul-cu-Putere), iar „jocul 

autorităţilor trimiţând mesaje», p. 87), că primarul naţional” instituit în memoria lui era „vesnicia”. În 

Pafnutie, care voise să intre în istorie prin „dimensiunea ciuda scrisului de bază al acestui cuvânt „ca durată care 

unei plăcinte” va fi înlocuit de un altul, Lunar, cu un nu are nici început, nici sfârşit”, cu alte cuvinte, 

comportament servil, pe placul celor de la putere. Şi „pentru eternitate”, şi care face aluzia la un timp şi la o 

dacă E.B. dispăruse de pe firmamentul istoriei, societate care se credeau nemuritori, tot basmul lui 

mentalităţile nu se schimbaseră, iar slugărnicia, Andersen va fi acela care ne va lămuri asupra acestui 

supuşenia şi protecţia se răspândiseră ca o molimă, cuvânt. Crăiasa Zăpezilor îi promisese lui Key, care 

fiindcă mulţi aveau „E.B.-ii” lor. „rânduia bucăţile de gheaţă în aşa fel încât să compună 

Oraşul Hansen trăia o stare de confuzie, căci cuvântul „vesnicie” că, dacă va izbuti să formeze acest 

acesta s-a umplut de „mimi”, ca urmare a rolului pe care cuvânt: „vei fi propriul tău stăpân, îşi voi dărui întreg 

fiecare îl juca, uitând de conştiinţa de sine. În acest pământul, plus o pereche de patine noi”. „Vesnicia” nu 

spaţiu, uniformizat în blocuri, garaje şi grădini care „nu se împlini, căci lacrimile fierbinţi ale Gerdei 

mai bucura pe nimeni”, mereu acoperit „de o ceaţă de „pătrunseră până în inima lui şi topiră gheaţa, mistuind 

culoarea cimentului”, „plină de amoniac şi de alte 

* 

şi bucăţica de oglindă fermecată”. 

substanţe necunoscute” (p. 205), locuitorii se În cartea Corneliei Ichim-Pompiliu, va apărea şi 

confruntau cu o lipsă acută de alimente şi restricţii de o piesă de teatru care va purta acelaşi nume, de 

tot felul: „cu tipul de îmbrăcăminte, nume de copii, Oglinda, o piesă care se jucase „dincolo de primele 

chiar număr, duminici cu soţ şi duminici fără soţ pentru valuri de munţi” (p. 55), o piesă de teatru care avea 

plimbări cu maşina...” (p. 211). asemenea audienţă, încât „era la concurenţă doar cu 

VERNISAJ 

„Când Don Juan ajunse în văi subpământene, 

Lui Càron dând obolul străvechi, un cerşetor, 

Întunecat şi mândru-n priviri ca Antistene, 

Se repezi la vâsle cu braţ răzbunător.” 


(Don Juan în Infern) 


61

E.B.”. Cu privire la această piesă vom afla că era 182). Dar cea mai interesantă remarcă asupra istoriei 

socotită „subversivă” şi de care actorii „daţi pe faţă cu este următoarea formulare: „Aşa-i istoria: afli unele şi 

var, să pară morţi” nu erau străini. Codiţă, cel cu puteri dedesubt sunt altele. Ce se vede n-a fost şi ce-a fost nu 

paranormale, îşi va aminti de „Oglinda” următoarele: se vede.” (p. 132). Genială remarcă! În care s-ar încadra 

„Nu auzise decât frânturi: o împuşcătură – cuvinte – şi episodul „masacrului”, al „atrocităţilor” la care se 

sentinţe – altă împuşcătură – alte cuvinte – element face aluzie, căci „până unde poate duce arta 

duşmănos aşteptând americanii – bubuituri şi substituirii, nu-şi poate imagina nimeni niciodată” (p. 

generălaşul pe umărul Zvetlanei. Şi ochii lui Z, 114), într-o pădure de brazi, martori fiind doar brazii. 

închizându-se. Iar peste apă, în altă parte a oraşului, Motivul „peştelui” oferă posibilitatea 

cântecul Zveltei. O sagă sângeroasă.” (p. 133) exprimării unei atitudini nefireşti, aceea de acceptare 

În Oglinda se vorbeşte mereu de un „dincolo”, de către români a unui comportament dezarmant. 

ca un spaţiu al libertăţii, ca o speranţă. Poziţia „peştelui” nu încadrează pe om în sfera 

Limbajul scriitoarei este unul preponderent demnităţii, ci în cea a „supuşeniei” şi a „fidelităţii” faţă 

aluziv, asemenea lui Augustin Buzura din Vocile nopţii, de cel autoritar. Freudenar (a se observa provenienţa 

amintindu-ne permanent de o istorie a forţei, de o numelui de la Freud), cel care participă ca invitat la 

politică impusă, dictată mereu de alţii. În oraşul dezbaterea cărţii, de orientare psihanalitică, „Un igloo 

Hansen, unde „parada mimilor era urmată de cea a numit dorinţă” îşi va expune teoria: „E o formă de 

Paiaţelor”, pe cele cinci păduri „selenare”, care purtau regresie bucuroasă, de reculegere, nu de progresie. Dar, 

numele unor basme ale lui Hans Christian Andersen, s-o recunoaştem, în peşte dispar nevrozele, tensiunile, 

foarte cunoscute cititorilor români, precum: „Soldatul dorinţele imposibile, neputincioase, îndoliate.” (p. 

de plumb”, „Răţuşca cea urâtă”, „Crăiasa Zăpezii”, 176). Asocierea cu „peştele” şi mai ales, al celui din 

„Degeţica” şi „Lebedele”, se putea vedea „un grup de oglindă, este concluzia la care s-a ajuns în plan simbolic 

vikingi” care terminând de „devorat un berbec”, purtau („peştele ca simbol al eului neizbăvit”), „ca intermediar 

în triumf un „bătrân albicios într-o cutie: e Lenin din între fiinţă şi obiect” (p. 176). Pasivitatea celor care 

Piaţa Roşie” („În dimineaţa asta”, p. 109). suferă fără a se împotrivi duce la condiţia de „obiect”, 

În aceeaşi notă de cronică socială şi politică, care aparţine, într-adevăr, „materialităţii vii”, dar care 

sub auspiciile aceluiaşi mentor spiritual, scriitorul nu face cinste omului. La nivelul unei mulţimi „bancul 

danez, se înscrie şi drama elevului Hans, din cea de a de peşti e pluralitatea ce obiectivează fiinţa care, în 

doua parte a scrierii, care „ducându-se la clonţuri” îşi va calitate de obiect, se îmblânzeşte şi iese din unicitatea 

găsi sfârşitul. Prin moartea copilului, cartea îşi întăreşte orgolioasă” (ibidem). Este un raţionament deductiv care 

mesajul, cel de condamnare a unei societăţi nedrepte are o conotaţie referenţială în dimensiunea romanului. 

care nu-şi respectă, prin crearea unor condiţii demne de 

viaţă, oamenii. Mesajul autoarei este întărit şi prin * 

titlurile pozelor, cu o desfăşurare alternativă: „Oameni * * 

mici”, „Oameni mari”, „Oameni mari şi mici”. 

________________________ Romanul Corneliei Ichim-Pompiliu se 

alimentează din cunoaşterea exactă a realităţii trecute, 

* Citatele au fost selectate din Hans Christian Andersen, „din marele bazin al vieţii” (Pompiliu Constantinescu). 

„Poveşti”, Editura Venus, Bucureşti, 1994 (colecţia Deoarece fiecare scriitor îşi gândeşte şi construieşte 

Capodoperele copilăriei). opera în funcţie de propria-i voinţă şi de disponibilităţile 

* artistice pe care le posedă, este de la sine înţeles 

* * raportul dintre subiectivitate şi obiectivitate, şi în cazul 

de faţă, este asemenea unui braţ de balanţă care se 

Pentru cine citeşte cartea Peştele din oglindă, înclină când într-o parte, când în cealaltă. Se simte, ca 

este clar că Hansen este un segment de ţară, iar istoria şi la Proust, obsesia timpului şi care, prin glasul istoriei 

lui nu este decât istoria ţării. Referindu-se, în general, ne comunică absurdul existenţial. Lumea cărţii, după 

la istorie, concluzia la care ajunge scriitoarea este cum se prezintă faptele, este o lume a „memoriei”, şi pe 

următoarea: „nu are nimic dulce”, că „uneori e fadă, care prozatoarea o aduce în conştiinţa prezentului 

alteori cleioasă” şi că dacă „umbli cu linguroiul pe lângă pentru ca asemenea situaţii să nu se mai repete. Orice 

borcan”, „ai şansa să nu dai nici de miere, nici de miere carte trăieşte prin valorile pe care le conţin, dar mai 

de albine din zahăr, ci de clei de oase” (pp. 7-8). ales prin marca de originalitate. Or, „Peştele din 

Deşi romanul aparţine stilului beletristic, oglindă” corespunde din plin acestei cerinţe, deoarece 

numeroase din formulările naratoarei ţin de ştiinţa forma estetică de exprimare îi permite să folosească 

numită istorie, la care, pe lângă adevărul ce-l cuprinde, variate tehnici de povestire. Schimbarea permanentă a 

s-ar adăuga greutatea unor reflecţii, aşezate pe o bază naratorilor şi a poziţiei acestora din „captator în 

solidă a cunoaşterii umane, cuprinse în următoarele captat”, transmiterea gândurilor sau a unei amintiri ale 

citate: „Grăunţele faptelor s-au pierdut... dar nu de tot, unor persoane absente, personificarea unor obiecte 

cum au crezut ei.” (p. 75); „Aşa e istoria. Tenebroasă. (rame, fulgi etc.), interpunerea „vocilor” sau relatarea 

Legile curţii sunt dure. Ajunge să te mulţumeşti cu unor secvenţe ale desenelor animate, comentariul pe 

boabe! Cum să mai afli totul despre un lucru petrecut cu marginea unor evenimente, decuparea unor fragmente 

atâtea decenii în urmă în pădurea dinspre nord?” (p. episodice prezentate în mass-media sunt doar 

62 anul VI, nr. 3-4 (22-23), august-noiembrie 2012 

BAAADUL literar

modalităţi prin care mesajul poate fi recepţionat, deşi, masă copioasă, când, plescăind, gurile debordau de 

uneori, cam cu anevoie. Încadrarea unui conţinut în plăceri... e un moment euharistic, cuminecare, nu doar 

sfera modernului care „e ţelul râvnit al artei” (Albert comunicare, vorba eseistului-poet al cetăţii...” (p. 

Thibaudet), nu poate decât să ne bucure, căci în acest 123). Bucuria de a participa la masa festivă dată în 

proces de inovaţie estetică este necesar şi curajul de a cinstea unui „fost mare”, chiar dacă acum şi-a lăsat 

te lua la trântă cu forţele tradiţionalului. În definitiv, statuia în loc, este cuprinsă într-un asemenea text, 

scopul e acelaşi: cunoaşterea, şi pe care scriitoarea ştie încât umorul străluceşte ca o mantie poleită: „Şi care 

să ne-o comunice. „Un narator în pustiu, reluă ciudos cetăţean de bun-simţ nu se simte resuscitat, scos brusc 

lânosul, cre nu suporta să fie băgat în seamă. Bântui din umorile-i păstoase, atunci când poate consuma pe 

peste tot, captezi poveşti despre care crezi că sunt ale îndelete câte ceva din statuia şefului său, dar nu un 

altora. Sunt doar ale sufleţelului tău. Te crezi şefuşor acolo, stingher şi anonim, ci chiar a Marelui Şef 

omniscient şi stăpân pe domenii.” (p. 106). După care-i ţinea viaţa în palme, aşa cum fiinţa e ţinută în 

periplul pe care Codiţă îl face, poposind în diverse căuşul palmei divinităţii.” (p. 122). 

locuri, acesta „alunecând printr-o fantă în propria-i Umorul, ca sursă, derivă dintr-un limbaj special 

lume” va primi următorul sfat, şi la care subscriem: format din cuvinte compuse după aceeaşi regulă: „- Am 

„Uite Codiţă, ăsta-i sufletul tău. E bunul cel mai de preţ cercetat astrolabul, am privit prin astrograf, am 

pe care cândva l-ai uitat, tot păzind arme. (Codiţă era desenat astroide pe geamul de la baie. Totul la modul 

paznic la un depozit de armament.) Acum va trebui să îl ştiinţific, nu în mod astrolatru.” (p. 99) sau: „E cazul 

iei în serios.” (p. 133). p e r s o n a l i t ă ţ i l o r. E l e n - a u l i m i t e . Re f a c , 

redimensionează, reconstuiesc, reajustează...” (p. 98). 

* O secvenţă încântătoare de umor suculent este 

* * atunci când cei invitaţi la emisiunea-dezbatere pe baza 

cărţii „Un igloo numit dorinţă” îşi expun punctele de 

Romanul Peştele în oglindă este o scriere de vedere ca-ntr-un „dialog al surzilor”, când cel care 

profunzime. Cititorul descoperă odată cu parcurgerea narează momentul spargerii de către hoţi a unui iglu „cu 

paginilor că are în faţă produsul unui scriitor care se burghiul” şi când „asasinii” care „erau pitici” au „furat 

respectă, având, pe lângă cunoştinţe de temeinică bolul cu peştişori”, creează o asemenea nedumerire, 

cultură şi talent, acea sensibilitate caracteristică celor încât moderatoarea, cuprinsă şi ea de somn, ca şi 

atenţi la destinul ţării şi al poporului căruia îi aparţine, telespectatorii, încheie cu următoarele cuvinte: „Să 

fără a trece cu vederea asupra celui mai pretenţios încercăm acum să interpretăm cele povestite, pentru 

„dar” cu care natura a înzestrat-o, cel al comunicării.Şi că, nu-i aşa? Romanul e ezoteric şi presupune o 

în numele acestui „dar”, scriitoarea Cornelia Ichim- hermeneutică...” (p. 175). 

Pompiliu şi-a ordonat talentul într-o carte care, în Alteori, stilul e sobru, cuvântul e măsurat, şi 

ansamblul ei, este o atenţionare a semenilor pentru ca comunicarea e clară ca seninătatea cerului, chiar dacă 

dramale trecutului să nu se mai repete, subliniindu-se aluzia e prezentă. De exemplu: „Ei bine, el, sistemul, îşi 

ideea că nu există libertate în afara demnităţii. are năvoadele. Cu ochiuri dese-dese.” (p. 154); 

Ca particularitate a scrisului, semnalăm „Rândurile adevărate sunt întotdeauna dictate, ele vin 

umorul, ca un produs generator de bună dispoziţie, dar de undeva...” (p. 163); „Toţi suntem în acvarii străine. 

prin care se ţinteşte esenţa. Fiind apanajul oamenilor Prinşi de plase uriaşe din apa primordială şi mutaţi în 

inteligenţi, umorul lucrează asupra corijării defectelor. cutii de sticlă unde ni se pompează aer, bule de aer.” (p. 

După numărul mare al situaţiilor în care umorul de bună 159). 

calitate este prezent, s-ar putea concluziona că acesta Şi toate acestea aparţin unui stil, în dreptul 

este la el acasă. „Efim simţea că e şi el consumator de căruia se gravează numele: Cornelia Ichim-Pompiliu. 

artă, fiind un mare consumator de ţâri.” (p. 42); „O 

VERNISAJ 

„...orice nestemată a miticei Palmyre, 

Metale neştiute şi perlele din mări, 

Destule nu-s ca mâna divină să le-nşire 

Pe-această diademă orbind în scăpărări...” 




63

REMEMORATIO 

Acad. Alexandru ZUB 

DUMITRU IVĂNESCU - DOCUMENTARISM 

ŞI EFORT INTEGRATOR 

Căutând nuanţa acum. 

cuvenită, eram tentat Să notăm numai că Epoca Unirii şi figura ei eponimă, 

să folosesc ca subtitlu Alexandru Ioan Cuza, are în istoricul nostru un restitutor 

formula convenţională documentar şi un exeget de neocolit, unul pe care 

L a d e s p ă r ţ i r e , istoriografia îl pune deja lângă Dan Berindei, L. Boicu, 

utilizabilă în clipa C.C. Giurescu, Gh. Platon ş.a., suită de interpreţi ai 

plecării ad patres a unei fenomenului, căruia D. Ivănescu i-a adus, neîndoielnic, 

persoane apropiate. date şi contextualizări semnificative. Discursul istoric 

Mi-am dat seama însă că profită întotdeauna de asemenea iniţiative, izvorâte din 

o despărţire autentică, convingerea că temeiul documentar al unei teme se 

absolută, nu există, modifică mereu, ca şi exegeza, iar marile teme au 

dacă cel plecat lasă în privilegiul de a rămâne în centrul atenţiei mai mult decât 

memoria noastră urme altele. În cazul de faţă, judecata lui Kogălniceanu despre 

destul de adânci pentru comilitonul său unionist („cea mai frumoasă pagină 

a fi evocate mereu. Despărţirea, în acest caz, e numai etc.”) i se impune oricărui nou interpret al epocii. 

una de ordin fizic, material, „aparent”, căci esenţa se Valoarea unui istoric se „măsoară” desigur şi după 

păstrează au delà. În urma lui au rămas destule semne ale opţiunile sale tematice. Faptul că în plin proces de 

unei vieţi împlinite, uman, civic, profesional, care ne pierdere a identităţii colective, D. Ivănescu a preferat să 

obligă la o cât mai atentă cântărire. se ocupe de fenomenul românesc, sub diverse aspecte, 

În aşteptarea unui bilanţ judicios, să notăm de la geneza modernităţii până la desăvârşirea unităţii 

momentan câteva elemente definitorii sub unghi statale şi după aceea, e caracteristic pentru palmaresul 

curricular. Născut la Bârlad, pe 17 octombrie 1939, s-a său. Intra, în această „economie” a profesiei, o continuă 

stins din viaţă la Iaşi, pe 4 septembrie extensie documentară, ca şi studiul 

2011, după o existenţă nespus de activă 

1 

efectelor postume . Între volumul de 

cărturăreşte, una remarcabilă sub acte şi scrisori privitoare la Cuza Vodă şi 

multiple aspecte. Studiind istoria, la cel despre posteritatea acestuia se 

Universitatea „Al. I. Cuza”, a optat plasează trei bune decenii de studii în 

pentru epoca modernă, disciplină servită arhive şi de nuanţare analitică a 

atunci de profesorii D. Berlescu, Gh. contextului. 

Platon şi V. Popovici. De primii doi s-a Câteva stagii profesionale la Paris, 

ataşat mai mult, tematic şi metodologic, pe linie arhivistică sau de cercetare 

pe linia unei şcoli de tradiţie pozitivistă. propriu-zisă, i-au permis să aprofundeze 

Lista de lucrări dezvăluie lesne unele chestiuni de diplomaţie, relaţii 

două etape în activitatea lui D. Ivănescu: externe, geopolitică. S-a conturat 

una de un sfert de secol la Arhivele astfel, în economia operei sale, un întreg 

Statului Iaşi, începând anume din 1963; capitol, de-a lungul câtorva decenii, 

alta la Institutul de Istorie „A. D. 

Xenopol”, din 1988 până la sfârşit. 

Dumitru Ivănescu 

culminând cu un volum de echipă, Franţa 

– model cultural şi politic, pe care l-a 

Trecerea „dincolo” l-a surprins în plină 

2 

gestionat împreună cu alţi colegi . El 

activitate, după cum rezultă din publicaţiile la care a însuşi, fidel unui program restitutiv în plină desfăşurare, 

scris până în ultima clipă. Se întâmplă să cunosc unele a repus în discuţie domnia lui Cuza Vodă, raportând-o 

teme la care mai lucra şi era nerăbdător să le încheie. 3 

anume, instituţional, la modelul francez . Bazat în parte 

Din bogata bibliografie disponibilă se degajă câteva pe unele studii mai vechi (R.V. Bossy, M. Emerit etc.), 

direcţii de interes constant, pe seama cărora se poate autorul a pus în valoare mai ales date noi, strânse din 

conchide că D. Ivănescu, nu doar ca arhivist, a avut un arhive şi biblioteci, pentru a conchide, în consens cu un 

cult real pentru informaţia inedită, de care a ştiut să analist francez, Ernest Dréolle, că România devenise 

profite mereu. A publicat, mai ales în primii ani, deja, la 1864, „o oază de democraţie şi de libertate, 

numeroase lucrări de caracter auxiliar (inventare, indici, 4 

creată de energia unui om”, care era domnitorul Cuza . 

ediţii de documente şi texte literare), punând la Ca orice istoric respectabil, D. Ivănescu nu s-a 

dispoziţia cercetării, împreună cu Gh. Ungureanu şi alţi mulţumit cu datele noi, culese din arhive, ci a căutat să le 

colaboratori, o mare cantitate de informaţii noi din pună de acord cu cele stabilite anterior, în perspectiva 

secolele XIX-XX. Tranziţia spre modernitate, epoca Unirii, unui ansamblu coerent, de natură biografică sau de alt 

cu marile-i figuri, cea a modernizării sistematice a ordin. Cazul lui A. D. Xenopol, de care se interesau şi alţi 

statului, culminând cu desăvârşirea unităţii naţionale şi 5 

istorici, publicându-se chiar şi volume substanţiale , e 

prelungindu-se benefic în perioada interbelică, sunt poate cel mai concludent, fiindcă denotă un proiect 

teme şi momente la care istoricul a revenit mereu, cu istoriografic mai vast, din care autorul a publicat numai 

date şi interpretări noi, asupra cărora nu se poate insista ceea ce se referea la relaţia marelui „polihistor” cu 


documentul, ca şi la prezenţa lui în arhivele ieşene. de luare în evidenţă, de tezaurizare a vieţii fiecăruia de 

Dispunem de două texte pe această temă, publicate la 

11 

către un regim totalitar” . 

distanţă de trei decenii, fapt ce implică, în tot cazul, o Nu putem încheia aceste adnotări fără a sublinia 

6 

stăruinţă exemplară . faptul că în ansamblu lucrările istoricului Dumitru 

Masivul epistolar Mihai Costăchescu, publicat după Ivănescu se definesc printr-un documentarism elevat, 

mulţi ani de muncă în echipă, mai ales în Arhivele Statului vizând valorificarea cât mai deplină a informaţiilor (de 

Iaşi, este prima restituţie de acest fel, una de o calitate regulă inedite) şi interpretarea lor, fie şi secvenţială, pe 

specială, dată fiind importanţa personajului respectiv 

7 

pentru istoriografia noastră . Schimbul de mesaje cu G.T. 

linia unei posibile sinteze. 

Kirileanu şi Radu Rosetti ocupă, în acest caz, un loc Note: 

aparte, căci dezvăluie o reală pasiune pentru istoria 1. D. Ivănescu, Alexandru Ioan Cuza în conştiinţa posterităţii, 

naţională, ca şi pentru actualitate, în pofida marilor 

Iaşi, Junimea, 2001. 

contradicţii ale acesteia. O certă afinitate se poate 

degaja între „editorul” de azi şi cel de atunci, la fel de 

moderat pe cât de scrupulos în restituiri, la fel de 

constant în privilegierea aspectului documentar când e 

vorba de munca istoricului. Aceeaşi atitudine explică, se 

2. 

3. 

4. 

5. 

Franţa, model cultural şi politic, volum editat de Alexandru 

Zub şi Dumitru Ivănescu, Iaşi, Junimea, 2003. 

Ibidem, p. 63-72: Domnia lui Al. I. Cuza şi modelul 

instituţional francez. 

Ibidem, p. 72. 

L. Boicu, Al. Zub (ed.), A. D. Xenopol. Studii despre viaţa şi 

poate spune, interesul pentru T. Codrescu şi Gh. opera sa, Bucureşti, Ed. Academiei, 1972; Al. Zub, A. D. 

Ghibănescu, istorici „documentarişti” al căror nume 

Xenopol, biobibliografie, Bucureşti, Ed. şt. encicl./Ed. 

revine mereu în studiile sale. 

militară, 1973. 

În această preocupare de extensie tematică, în 

funcţie mai ales de noutatea „materialului”, se cuvine a 

fi menţionată culegerea de studii La Roumanie et la 

8 

Grande Guerre (2005) , scoasă cu ocazia unui congres 

mondial de istorie, volum la realizarea căruia şi-au adus 

6. D. Ivănescu, valoarea documentului în opera lui A. D. 

Xenopol, în vol. Sub semnul lui Clio. Omagiu acad. prof. 

Ştefan Pascu, ed. P. Teodor ş.a., Cluj, 1974, p. 557-564; A. 

D. Xenopol în documentele arhivelor ieşene, în vol. de 

autor Documentul între biografie şi operă, Iaşi, Alfa, 2006, 

p. 97-109. 

contribuţia şi alţi cercetători, între care I. Agrigoroaiei, 7. Mihai Costăchescu. Corespondenţă, volum editat de D. 

M.-Şt. Ceauşu, V. Ciobanu, Sorin D. Ivănescu, L. Leuştean, 

Ivănescu, Virginia Isac, Sorin D. Ivănescu, Iaşi, Ed. Junimea, 

Anghel Popa, S. Văcaru, D. Vitcu, ultimul ocupându-se 

2003, 677 p. 

anume de dramatica opţiune a statului român din 1916. 8. La Roumanie et la Grande Guerre, ouvrage édité par 

La fel trebuie înţeleasă abordarea factorului alogen 

în procesul modernizării, temă căreia, împreună cu alţi 

istorici, i-a dedicat un întreg volum de studii despre 

9 

epoca modernă . El însuşi s-a ocupat, cu numeroase date 

9. 

e 

Dumitru Ivănescu et Sorin D. Ivănescu, à l'occasion des XX 

CISH, Iaşi, Junimea, 2005. 

D. Vitcu, D. Ivănescu, C. Turliuc, Modernizare şi construcţie 

naţională în România. Rolul factorului alogen, 1832-1918, 

Iaşi, Junimea, 2002. 

noi, de evreii moldoveni în secolul XIX, pentru a conchide 10. Dumitru Ivănescu, Cătălina Mihalache (ed.), Patrimoniu 

că spiritul lor inventiv şi dinamic a fost benefic. 

naţional şi modernizare în societatea românească. 

Ultimii ani de activitate au însemnat fără îndoială 

Instituţii, actori, strategii, Iaşi, Ed. Junimea, 2009. 

pentru istoric şi o extensie tematică semnificativă, pe 

calea unor studii personale, dar şi a unor volume de 

11. Ibidem, p. 8. 

echipă, precum cel dedicat unor chestiuni patrimoniale 

10 

din epoca modernă . O idee, formulată de la început, se 

cuvine a fi adusă şi aici în prim plan, ca fiind legată cumva 

de tot traseul academic al istoricului în discuţie: „Dacă 

arhiva a însemnat, întotdeauna, o metodă de a exercita 

Ziua aceea frumoasă de 12 octombrie, când 

Domnia-Voastră aţi adunat 78 de ani, să vă aducă 

noroc, sănătate şi putere de muncă. 

La mulţi ani, Domnule Academician Zub! 

efectiv puterea asupra celor arhivaţi, avem acum un 

motiv în plus să înţelegem consecinţele acestui exerciţiu 

Redacţia revistei „Baaadul literar” 

VERNISAJ 

„Roind tăcut cu grija adâncă de-a pătrunde 

Ce taină dureroasă în mine se ascunde.” 


(În altă viaţă) 


65

ANAMNEZA 

Magda GRIGORE 

„...şi contemporanii râd câteodată.” 

PĂCALĂ ŞI AI SĂI - 

un spectacol perpetuu 

Ion Popescu Sireteanu este un consecvent recuperabil, dacă ne ghidăm după teoriile lui 

cavaler al culturii, cu o chemare entuziastă spre Vladimir Propp. Snoava este în sine un gen de succes 

pulsaţia vie a creaţiei de care a fost ataşat toată în istoria literaturii române, cu ecouri în culturile 

viaţa cu o solemnitate specială, tandră şi mari, fapt care explică apariţia încă din 1969 a 

interiorizată. Drumul său lung în desluşirea tainelor primului studiu al corpusului snoavelor româneşti, 

cuvântului, calea aleasă voluntar şi împăcarea cu editat în Franţa (La typologie bibliographique des 

destinul acesta l-au răsplătit cu răbdarea de a facéties roumaines). În zilele noastre Păcală este 

echivala mult-puţinul zilelor noastre omeneşti cu un subiect care circulă pe DVD-uri, în cărţile 

operele înfăptuite care îi poartă cu demnitate electronice la modă, face obiectul unor adaptări 

semnătura. Autorul se mişcă cu lejeritate în spaţiul radio/tv, deşi l-a redat de mult, remarcabil, Geo 

lingvisticii, al etnografiei şi al folclorului, în spaţiul Saizescu în regiile lui, precum şi actorii Sebastian 

istoriei culturale şi al culturii populare. Nu în Papaiani, Denis Ştefan. Păţaniile lui sunt în 

ultimul rând îl (re)cunoaştem prin popasurile nenumărate forme culese şi/sau repovestite, iar 

filologice făcute în interiorul memoriei limbii câteodată perfecţionate şi reinventate. 

româneşti, slujită cu devotament irevocabil. Merite Întâmplările lui Păcală îşi găsesc morala şi sensul 

de necontestat ale lui Ion Popescu Sireteanu sunt inclusiv în modernitate, mai ales într-o modernitate 

interesul pentru interferenţele etno-culturale, care se pare că are tot atâta nevoie de el ca şi 

păstrarea tezaurului de înţelepciune populară şi, societăţile trecute. 

mai ales, vocaţia pentru transmiterea limpezimii În cartea de faţă, Păcală şi ai săi, editura 

limbii româneşti autentice către generaţiile Taida, Iaşi, 2011, Ion Popescu Sireteanu îl supune 

succesoare. cu măiestrie pe eroul tradiţional unei noi succesiuni 

Nu-i de mirare ştiind aceste lucruri că autorul a istorice, înnoindu-l şi adaptându-l, (re)dându-l unui 

fost provocat de un personaj românesc autentic, ritm spaţio-temporal modern, înscriindu-l într-o 

cu apreciere diferită – în diferitele straturi de adevărată competiţie de perfecţionare a 

cultură – Păcală, un summum de învăţătură şi de personajului/in illo tempore, extrăgându-l parcă 

umor adevărat. Păcală nu este deloc un personaj din chintesenţa tuturor vremurilor şi construindu-l 

desuet, cum ar putea crede vreun cititor situat în ca pe o verigă esenţială în relaţia sensibilă dintre 

post-modernitate. Chiar dacă are un cunoscut efemerul şi eternitatea înţelepciunii populare. 

background literar, el reprezintă o matrice Filtrarea personajului cunoscut din snoavele 

mentală a poporului român, unul dintre pattern- româneşti, din scrierile lui Alexandru Mitru, Petre 

urile culturale româneşti, este un personaj care Dulfu, Creangă sau Slavici, pentru care şi-au 

aparţine unui timp circular, reversibil şi manifestat interesul personalităţi de marcă ale 


literaturii româneşti (Petre Ispirescu, Vasile Bertoldo, Till Eulenspiegel, Svejk, Dănilă Prepeleac 

Alecsandri), prin experienţa scriiturii lui Ion etc, eroi populari, înzestraţi cu isteţime, peregrini, 

Popescu Sireteanu, se dovedeşte un act cultural puşi în slujba semenilor prin dorinţa structurală de 

demn de admirat, de apreciat şi poate surprinzător reparare a răului social şi de desfiinţare a 

în ideea curajului acestui autor de a se orienta spre metehnelor celor viciaţi). Mulţi specialişti în 

un personaj format, cu carieră în istoria literară, un metaliteratură vorbesc de câtva timp despre 

subiect pus la îndemână de memoria colectivă şi de snoava de tip Păcală. 

istoria literară în generozitatea ei, la imaginea Etnogeografia traversată de Păcală în cartea 

căruia poate adăuga vioiciunea spiritului propriu şi propusă de Ion Popescu Sireteanu este însă una 

pasiunea auctorială remarcabilă. Autorul publică tipic românească, cu pături sociale recognoscibile, 

prima ediţie a cărţii în 1994, iar fiecare reeditare cu autorităţi bine delimitate din lumea satului, 

poartă mereu un veşmânt nou, graţie inspiraţiei toate tratate cu îndrăzneala şi dezinvoltura ştiută a 

autorului de a reactualiza şi împrospătă un personaj personajului. Popa, boierul, judecătorul – autorităţi 

vechi cu o aură de modernitate. oficiale admonestate, contestate şi anulate ca 

Aşadar, un merit prim al autorului este faptul inteligenţe (Păcală devenind simplitatea generând 

că s-a ataşat de personaj, l-a preţuit şi l-a însuşit superioritate), dar şi negustorii, sătenii, femeia 

conferindu-i calitatea de erou al cărţii sale. adulterină sau femeia ca exponent social neglijabil 

Secvenţele epice sunt atent selectate, periplul şi, nu în ultimul rând, Tândală – cu toţii devenind 

personajului îngăduind autorului să-şi expună personaje secundare, care servesc distincţiei 

povestea cunoaşterii cu /prin personaj, setul de personajului principal. Ion Popescu Sireteanu îi 

mici istorii constituind o aventură continuă a plasează din titlu pe ai săi ca recuzită uzuală a 

eroului în silinţa de a con-vieţui cu lumea pe care, eroului, obligatorie, dar fără prestanţă şi 

paradoxal, o asimilează refuzând-o şi o păstrează în vizibilitate caracterială. Tândală este totuşi un 

sine doar plecând în permanenţă spre alte şi alte personaj special, un adjuvant al lui Păcală, un alter 

deschideri ale ei. Păcală un personaj jovial, hialin, ego poate, un interlocutor pe măsură. El 

robust, în ciuda fragilităţii aparente, înţelept chiar potenţează şi serveşte cu precizie punerii în valoare 

dacă face pe prostul, cu similitudini de bufon care a personajului hâtru cu comportament relaxa(n)t, 

spune adevărul în doi peri, cu comportament de ludic, Păcală. Tândală sugerează – oriunde s-ar afla 

claun din poveste, un accesoriu al întâmplărilor de – fie aşteptarea lui Păcală, fie nevoia imperioasă 

totdeauna, liber şi nesupus nimănui. Rădăcinile sale de apariţie a acestuia, ca personaj echilibra(n)t în 

în literatura universală ar putea să coboare până în context, fie anticipează intrarea efectivă a 

antichitate şi cu siguranţă ar trece prin baroc. Ar acestuia în scenă. 

putea să supravieţuiască în oricare literatură a În literatura românească Păcală reprezintă un 

lumii, are fraţi de sânge chiar în literatura noastră, erou popular foarte cunoscut şi îndrăgit, periplul 

iar prin geografiile literare ale lumii are câteva său cu întâmplări minore, în fond, devenind o 

similitudini, eroi echivalenţi cu care ar putea să adevărată călătorie iniţiatică. Sensibilitatea 

facă o interesantă competiţie comparatistică creativă a lui Ion Popescu Sireteanu şi pasiunea cu 

(Pepelea, Ianoş, Ivan, Neculai sau Nastratin Hogea, care evocă personajul au fost motivate probabil de 

VERNISAJ 

„Dar florile visate găsi-vor ele oare, 

Într-un pământ de ploaie spălat şi-adânc pătruns, 

Misterioasa sevă ce le va da vigoare?” 


(Duşmanul) 


67

hazul personajului şi de isteţimea lui, dar şi de rolul posibilitatea unui etern beneficiu al începutului, 

de regenerare prin umor, atâta vreme cât Păcală puterea personajului de a se aduna şi a o lua mereu 

devine expresia/oglinda unui popor care se de la capăt stă sub semnul benefic, luminos şi 

autoironizează, ca să poată într-un fel să meargă ocrotitor al intenţiei. A fi mereu călător în(spre) 

mai departe pe drumul plin de obstacole al întâmplarea drumului şi în(spre) înfăţişările lumii 

existenţei şi să-şi păstreze siguranţa de sine. Liviu este aici prima condiţie a identificării sensului. 

Antonesei afirma că un popor care consideră că este Păcală este un drumeţ perpetuu, insistent şi 

suficient de important poate fi subiectul unei natural până la identificarea cu drumul şi cu 

glume. Văzut prin optica lui Ion Popescu Sireteanu, spectacolul călătoriei. Dar acest spectacol/un 

Păcală nu mai rămâne un personaj al comediei modus vivendi devine simultan o încercare reuşită 

imediate, un erou al literaturii pentru copii, nici nu de replasare a vieţii pe un făgaş normal şi de 

mai este doar revoltatul tacit împotriva reformulare a adevărului permanent deformat de 

slugărniciei, nedreptăţii, hăituirii libertăţii, aşa răul şi prostia care circulă libere prin lume. 

cum îl vedea însuşi Dulfu, el devine un personaj Preumblarea lui Păcală în lung şi-n lat este, prin 

pentru cititorul matur, ivit din România profundă în urmare, una de extincţie recuperativă. Toată 

intenţionalitatea de a recupera morala spectacolului (care 

sensul pierdut, de a restabili, devine morala cărţii, implicit) 

social şi psihologic, un echilibru este vie, surprinsă în dinamica 

al identităţii. Păcală este în ei, desprinsă ca un ecou 

viziunea lui Ion Popescu însumat parcă din odiseea 

Sireteanu un călător pe/în drumului, plină de peripeţia 

harta spirituală a poporului cunoaşterii. 

român, drumul fiind pentru Harta spirituală trasată de 

erou numai un instrument, unul e r o u v i z e a z ă o b i c e i u r i 

nesofisticat, la îndemână, o româneşti, credinţe populare, 

unealtă de provocare şi îndeletniciri şi înţelepciuni 

exersare a intuiţiei. Drumul practice, legende şi ritualuri şi 

devine un topos de semne de nu în ultimul rând exersarea 

înţelepciune, menite să fie limbii populare în sclipitoarea 

văzute şi desluşite în funcţie de ei claritate. Observaţia din 

i n s t i n c t u l , p u t e r e a d e p e r s p e c t i v ă m u l t i p l ă a 

discernământ şi rezerva de expresiei limbii, (sesizarea 

trăire a călătorului. Păcală are îmbinărilor ei paradoxale, 

instinct, spontaneitate şi o expresiile idiomatice, vorbele 

i n t e r o g a r e c a l m ă ş i în doi peri etc), devine pentru 

prevăzătoare a lucrurilor. Ion Popescu Sireteanu o 

Dominanta iniţiatică este îndeletnicire de fond, o 

mereu confruntată cu tendinţa de recuperare şi practică menită să deschidă mereu (altă) panoramă 

restaurare a bunului simţ natural, cu percepţia sensului. Lumea satului românesc este 

lucrurilor prin repunerea lor într-o ordine firească. microuniversul care deţine cotloane necunoscute, 

Ion Popescu Sireteanu realizează una dintre cele iar în faţa unei întâmplări noi, Păcală are în faţa 

mai dense, relaxante şi inspirate ipostazieri a ochilor inclusiv o altă învăţătură şi o altă lecţie a 

personajului călător în jurul lumii (care se vieţii, iar unealta mijlocitoare de transmitere a 

suprapune perfect călătoriei în jurul lui însuşi), mesajului este cuvântul. Eroul este înfăţişat mereu 

justificată de nevoia călătoriei ca experienţă de în mişcare, plin de naivitate şi candoare, personaj 

cunoaştere directă, eficientă, edificatoare. O cu o singură valoare – mintea – cea care se 

călătorie de ispăşire a unui destin, cum zicea un dovedeşte însă a fi esenţială în rostul vieţii. De 

personaj al lui Sadoveanu, care devine, iată, şi aici, altfel, autorul ne avertizase încă de la începutul 

un argument moral similar. Păcală este de altfel un cărţii asupra faptului că Dumnezeu, în buna lui 

personaj care tranzitează epocile, ideologiile şi intenţie, când a dorit să încununeze creaţia i-a 

geografiile totodată, iar răspândirea lui în lume înzestrat pe unii cu minte, iar pe ceilalţi cu noroc. 

este resimţită ca o terapeutică ontologică, Păcală, fiind mai norocos, a apucat din zestrea 

chemarea lumii fiind irezistibilă pentru fiinţa minţii. Ceea ce reţine atenţia cititorului pe 

acestui personaj. Chemarea determină parcursul asistării la întâmplările traversate de 


erou este percepţia lui acută asupra lucrurilor însuşirile şi deficienţele psihologice, defectele 

imediate, orientarea lui rapidă şi justă în hăţişul fiziologice, scrierile despre armată, glumele 

contextual, performanţa de aprofundare care se diverse cu caracter şi circuit popular. 

petrece aproape instantaneu, precum şi bobul de Ion Popescu Sireteanu beneficiază de un grad 

înţelepciune însuşit cu uşurinţă, învăţătura admirabil de mânuire a limbajului textual. Dialogul 

primară/ în sensul stratului esenţial, de bază, al reprezintă structura compoziţională de bază, 

logicii lucrurilor, învăţătură pe care eroul o replicile sunt antrenante, sintagmele inserate sunt 

înmagazinează şi o poartă cu sine mai departe pline de haz, expresiile sunt naturale, toate reuşind 

pentru a o putea desfăşura şi înfăţişa în alte să păstreze virtuţile stilistice ale oralităţii. 

împrejurări, străine prezentului. Păcală se alege Replicile mucalite atribuite personajului, cuvintele 

din praful drumului doar cu hieroglifa de aur a de duh, antrenul lingvistic dovedesc o bună 

cunoaşterii pe care o ia cu sine, conform celebrei stăpânire a limbii populare, dar şi o strunire a 

afirmaţii toate câte le am le port cu mine, iar personajului, o punere graduală a lui în valoare. 

spectacolul drumului devine un destin asumat. Râsul, ca suprastructură textuală, este combinat 

Drumul este înţelegere şi revelaţie, flux şi reflux al adeseori cu amocul, şi el un simţământ specific 

adevărului, viaţă frustă. Toate aceste lucruri popular, autentic românesc. Senzaţia râsul - plânsul 

demonstrează că nu avem de-a face cu un personaj aminteşte de teatrul grecesc al măştilor din spatele 

obişnuit, el nu este numai un erou comic de rând, cărora ieşea la iveală adevărul plural. Păcală 

cum spuneam, haios şi caricatural, fiind în realitate uimeşte, păcăleşte, povăţuieşte, fiind mereu pe 

un erou comic autentic, iar acest gen de umor fugă şi apt să o ia de la capăt şi să uimească 

conţine întotdeauna seriozitatea extremă, restabilind adevărul. Metodele narative alese de 

dimensiunea verticală a învăţăturii, drama în autor sunt o combinaţie susţinută între istorisirea 

filigran. păţaniilor, a întâmplărilor aşternute de destin în 

Un breviar al principalelor teme prin care Ion faţa lui Păcală şi ascuţimea expresiei româneşti 

Popescu Sireteanu îşi expune personajul ar putea bogată în simplitate, sonoritate şi mesaj, 

cumula îngâmfarea, sărăcia, lenea, prostia, învăţătură, pe care autorul le savurează înainte de 

comoditatea, minciuna, căsnicia, lipsa voinţei, a o transpune artistic. Vorba românească este în 

zgârcenia, hoţia, mediocritatea, lăcomia, politica text, ca şi în oralitate, o piatră aruncată în apă, 

etc. Secvenţele beneficiază de independenţă determinând cercuri succesive de sens, din ce în ce 

tematică, au acţiune autonomă, universul epic este mai strânse spre un adevăr referenţial pe care 

însă rotunjit şi unitar, materialul fiind de tip cititorul trebuie să-l treacă în bagajul său spiritual. 

compoziţional ciclic, nucleul fiind Păcală însuşi. Cartea Păcală şi ai săi este un text care 

Naraţiunile comice se înlănţuie pe orizontală, înţelepţeşte. Putem spune că personajul nici nu a 

înglobând aproape toate cele 6 grupe tematice pe suferit propriu-zis un proces de modernizare, el 

care Cornelia Sabina Stroescu le identifica în fiind peren, iar autorul Ion Popescu Sireteanu ştie 

scrierile cu Păcală, în exegeza sa (Snoave populare acest lucru. Din punct de vedere al cititorilor îl 

româneşti, I-IV, editura Minerva, 1984-1989), prin asigurăm că – deşi lumea se pare că merge ca pe 

care îi justifica eroului vitalitatea şi durabilitatea vremea dintâi a lui Păcală, adică din rău în mai 

literară: relaţiile sociale, relaţiile de familie, rău– şi contemporanii râd câteodată. 

VERNISAJ 

„Te reculege, suflet al meu! E clipa gravă! 

Urechile astupă-ţi la forfota grozavă! 

E ora când durerea în suferinzi mai vie-i, 

Căci noaptea îi sufocă: e ceasul agoniei...” 


(În amurg) 


69

REDESCOPERIRI 

Ion POPESCU-SIRETEANU 

Profesorul PAVEL ŢUGUI, 

cronicar al vieţii cultural artistice şi politice 

din secolul al XX-lea 

Despre Pavel Ţugui (n. 1921) am publicat un cea din Laboratorul de 

amplu articol în volumul Bucovina. Oameni şi Psihologie Experimentală, 

cărţi, Timişoara, Ed. Augusta – Ed. Art-Pres, 2005, prezent în principalele 

p. 301-309, în care prezentam date biografice şi activităţi ale facultăţii. „Ca 

bibliografice şi încheiam cu un scurt comentariu la şi colegul său, P. P. 

cartea sa Bucovina – istorie şi cultură, Bucureşti, Negulescu, Rădulescu- 

Ed. Albatros, 2002. Motru avea un caracter 

Aici mă opresc la volumul File de istorie î m p ă c i u i t o r, o p u s 

culturală, 2009, apărut la Academia Română, extremismului şi reacţiilor 

Pavel Ţugui 

Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, cu un v i o l e n t e , u n e o r i 

Cuvânt înainte semnat de acad. Eugen Simion şi necontrolate, precum ale colegilor Nae Ionescu şi 

amintesc doar cărţile apărute în ultimul timp. G.G. Antonescu” (p. 36). Deşi membru al Academiei 

În File de istorie culturală, cercetătorii vor Române, şi preşedinte al ei, C. Rădulescu-Motru a 

găsi o mare bogăţie de informaţii-unicat, absolut fost pensionat şi i se cere să renunţe la funcţia de 

necesare la conturarea mai completă a preşedinte al Academiei. I se pun piedici şi în 

cunoştinţelor privitoare la viaţa şi activitatea unor încercarea de a i se publica în Germania cartea 

scriitori. Timp şi destin. În vara anului 1948, C. Rădulescu- 

De pildă, în Octavian Goga. Note despre Motru a fost exclus, în mod abuziv, din Academia 

activitatea politică şi despărţirea de Petru Groza Română şi în acest fel era exclus din viaţa ştiinţifică 

şi Nicolae Titulescu se aduc importante informaţii a ţării (p. 44-45). Cei mai aprigi duşmani ai 

pentru completarea imaginii scriitorului şi omului cărturarului au fost Mihail Roller, Ana Pauker şi Iosif 

politic, „militant convins al înfăptuirii unităţii Chişinevschi. Marele cărturar a devenit muritor de 

naţionale a românilor” (p. 3). Din articolul foame! În anii următori, situaţia materială a 

Octavian Goga la Universitatea din Cluj, aflăm filosofului se ameliorează prin alocarea unei pensii 

noutăţi în ce priveşte numirea lui Goga ca profesor speciale, a pensiei de asigurări sociale şi a unui 

titular al Catedrei Cultura Română Modernă. Cum salariu de cercetător la Institutul de Psihologie nou 

poetul nu şi-a început cursul în anul universitar înfiinţat, sub conducerea lui Mihai Ralea, fost 

1936-1937, în noiembrie 1937, în urma unor student al profesorului. „Adevărul este că regimul 

nemulţumiri ale prof. N. Drăganu, decanul totalitar comunist l-a nedreptăţit şi umilit pe 

Facultăţii de Litere şi Filosofie, poetul a decis să marele filosof” (p. 52). 

demisioneze de la catedra înfiinţată pentru el, dar Timp de unsprezece ani, Lucian Blaga a lucrat 

Ion Petrovici nu aprobă demisia şi informează în diplomaţie, la legaţiile României din Varşovia, 

facultatea de această hotărâre. „Incidentul – scrie Praga, Berna şi Viena, fiind mereu la curent cu 

Pavel Ţugui – a amplificat amărăciunile şi evenimentele politice, sociale şi culturale, în 

suferinţele poetului pricinuite de demiterea din miezul vieţii mondene. Activitatea lui ca diplomat 

poziţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri, prezintă interes şi pentru istoria literaturii şi a 

moment întunecat din viaţa sa agitată. Sfârşitul culturii. Bogat în informaţii în mare măsură 

prematur – la 6 mai 1938 – a spulberat împlinirea necunoscute, articolul Lucian Blaga în diplomaţie 

uneia dintre nobilele chemări, la care consimţise: pune în evidenţă patriotismul şi umanismul marelui 

aceea de a vorbi studenţimii clujene...” (p. 31). scriitor. Pavel Ţugui descoperă la Blaga un 

Deosebit de interesant, şi în acelaşi timp permanent „neastâmpăr organizatoric, interes faţă 

dureros, este capitolul Umilirea filosofului de chestiunile ce privesc România, responsabilitate 

Constantin Rădulescu-Motru (p. 36-53). După şi punctualitate în executarea obligaţiilor de 

Marea Unire, acesta se înscrie în Partidul Poporului serviciu, spirit de discernământ în selectarea 

condus de gen. Al. Averescu – O. Goga. Apoi a problemelor..., capacitatea de sintetizare în 

aderat, în 1928, la Partidul Naţional Ţărănesc. formularea aprecierilor proprii” (p. 59-60). Îl 

Credea că patriotismul se exprimă prin muncă. N-a preocupă activitatea revizionistă anti-românească 

acceptat „demagogia naţionalistă, antisemitismul şi politica guvernului hortyst, cu susţinerea unor 

şi rasismul”. Se ocupă în mod deosebit de congregaţii catolice şi cercuri politice occidentale, 

activitatea didactică, de cea de la Academia corectează falsuri strecurate în unele publicaţii. În 

Română, de Societatea Română de Filosofie şi de paralel, Lucian Blaga se preocupă de opera sa, are 


legături cu unele reviste şi edituri din ţară. Se Pavel Ţugui l-a cunoscut destul de bine pe 

preocupă de traduceri din folclorul românesc, de Marin Preda, a avut nenumărate ocazii să cunoască 

popularizarea României în străinătate. „Anii ideile despre literatură ale scriitorului, despre 

petrecuţi în Elveţia au o importanţă deosebită cenzură, despre viaţa socială. „Ca şi Arghezi, Marin 

pentru creaţia literară şi filosofică blagiană” (p. Preda condamna aspru şi convingător – în discuţii ce 

72). La fel de importante informaţii aduce Pavel le-am purtat de-a lungul timpului – cenzura, 

Ţugui în articolele Lucian Blaga – senator; ingerinţele factorilor politici şi de stat în munca de 

Observaţii asupra dramei Avram Iancu; Lucian creaţie artistică. Prozatorul blama amestecul 

Blaga, Antologia de poezii populare româneşti partidului în treburile breslei, avea alergie faţă de 

traduse în limba germană. «realismul socialist» şi «îndrumarea de către 

Vorbind despre Aron Cotruş, în capitolul Aron partid», era adept convins al toleranţei şi libertăţii 

Cotruş. Demersuri de popularizare a culturii creatorului de valori artistice şi ştiinţifice. În 

româneşti în Italia, Pavel Ţugui şi-a propus „să primăvara lui 1955 – vorbind despre Academia 

descopere acele valori, consemnate în documente, Română – a avut cuvinte de ocară pentru cei care au 

care pot contribui la desăvârşirea portretului exclus, în 1948, din Academie oameni de valoare 

intelectual şi moral al scriitorului” şi care zac „în naţională, mulţi dintre ei fiind apoi arestaţi şi 

dosare de arhivă”. Autorul se referă la activitatea condamnaţi pe nedrept” (p. 305-306). 

scriitorului ca ataşat de presă în Italia, Polonia şi Despre Eugen Simion, scrie între altele: „În 

Spania. acele împrejurări – abuzuri şi ilegalităţi ale 

Utile informaţii pentru biografia poetului securităţii – studentul Eugen Simion – de 24 de ani – a 

aduce articolul O conştiinţă profesională integră: fost un martor cinstit şi demn, un coleg admirabil. 

Al. Philippide. Este vorba despre modestul referent El şi-a asumat un risc enorm când a decis să-l apere 

de la Direcţia Presei şi Informaţiilor din Ministerul p e p r o f . D u m i t r u D . Pa n a i t e s c u , i a r 

Afacerilor Străine, „cunoscător adânc al limbii comportamentul lui de atunci îl onorează şi-i 

germane”, cum a fost caracterizat. În referatele înnobilează destinul de om de cultură” (p. 410). El 

privitoare la cărţi propuse pentru a fi publicate, amendează generaţia „sociologismului vulgar” a lui 

poetul Al. Philippide este sincer şi ferm. Despre un Vitner, Novicov etc. şi apreciază că după 1950 s-a 

autor spune: „Un asemenea om e în stare să afirmat o nouă generaţie de critici şi istorici 

banalizeze chiar o idee înaltă şi un sentiment literari” (p. 418). 

adânc”, iar despre cartea altuia a scris că „e Cercetând arhive până acum nefolosite („ani 

proastă ca literatură, sinceră ca mărturisire de-a rândul am cercetat arhivele”, p. 259), istoricul 

sufletească”. Alte cărţi sunt recomandate, cum cultural şi-a notat zilnic toate activităţile 

este Cântecul poporului român de Petru Iroaie sau desfăşurate, încât poate fi numit cronicar al vieţii 

nuvela Copil schimbat de Pavel Dan. Al. Philippide culturale româneşti din anii 1950-1960. 

„refuză orice compromis în judecarea valorii Tot la Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă 

scrierilor conjuncturale, chiar şi atunci când a Academiei Române, scriitorul Pavel Ţugui a 

superiorii i-o cer”. publicat în 2010 volumul I al lucrării Despre lumea 

O mare preţuire îi acordă autorul profesorului cultural-artistică din România secolului al XX-lea. 

Theofil Simenschy, repus în drepturile sale în 1955, Muzică, Literatură, iar în 2012, la aceeaşi editură, 

după ce în 1951 a fost scos din învăţământ prin a apărut al doilea volum al lucrării, cu subtitlul Arte 

desfiinţarea programată a postului său. plastice. Teatru. 

VERNISAJ 

„– Sunt parcă ţintirimul urât de alba lună, 

În care, ca regretul, lungi viermi nepotoliţi 

Se-nverşunează veşnic pe morţii mei iubiţi.” 


(Spleen) 


71

COMEMO-ANIVERSARE 

Lina CODREANU 

Născut la 6 februarie 1942, în satul Buda, 

comuna Bogdăneşti, judeţul Vaslui, Vicenţiu Donose 

a adus un plus de vibraţie artistică locului prin 

opera literară pe care a lăsat-o drept bun 

patrimonial în zona natală, în Iaşi şi în cultura 

română. Scriitorul împlinise doar 59 de ani când, la 

Iaşi, pe 16 iulie 2001, s-a stins din viaţă, lăsând 

proiecte nefinalizate. 

Semne de primăvară culturală în locuri 

ascunse-ntre sălcii plângătoare s-au arătat încă din 

decembrie 2011, când proiectul de ridicare a unui 

monument omagial a prins întrupare nu numai în 

imaginaţia sătenilor, ci chiar în făptuirea instalărea 

acestuia în faţa şcolii primare din satul Buda, 

comuna Bogdăneşti. Micul monument are aplicat un 

portret în basorelief ssub care este aplicată o placă 

cu înscrisul „Vicenţiu Donose 1942-2001. Scriitor 

născut în satul Buda”), totul fiind concepţia şi 

realizarea sculptorului Dorinel Filichi. I se aducea în 

acest mod onestă recunoştinţă unui fiu al satului, 

scriitorul Vicenţiu Donose, membru al Uniunii 

Scriitorilor din România încă din anul 1979. 

Iniţiatorii acestei nobile fapte culturale sunt 

Constantin Bucureşteanu şi Horaţiu Stamatin care 

au găsit, în instituţia Primăriei Bogdăneşti, în şcoala 

din comună şi în sat, colaboratori şi sprijinitori 

fermi al proiectului. Instalarea monumentului s-a 

produs mai înainte, dar evenimentul dezvelirii 

oficiale din 12 mai 2012 a fost pregătit pe îndelete, 

cu mare dăruire şi angajament din partea tuturor. 

Au fost mobilizaţi cei care l-au cunoscut şi 

l-au preţuit: rudele, prietenii, colegii, sătenii... Au 

fost invitate personalităţi din Iaşi, Suceava, Huşi, 

Bârlad. 

Ceea ce a început ca o comemorare a 

scriitorului Vicenţiu Donose – la 10 ani de la 

plecarea la cele veşnice, în 2011, s-a încheiat 

printr-un omagiu adus la 70 ani de la naştere, în 

„...AMINTIRI DE ACASĂ” (Vicenţiu Donose) 

2012. 

În aşteptare, adunaţi buchet în faţa şcolii şi a 

monumentului, participanţii au ascultat-o pe fiica 

scriitorului – Anca Simona Donose – care a punctat 

faptul că izvorul creaţiei prozatorului aici se 

găseşte. 

În satul meu ardeau de frumuseţe 

În faptul serii fetele păgâne. 

Să nu păşeşti, străinule, pe-acolo, 

Unde iubirea nu-i de azi pe mâine. 

Şi sălciile plâng de fericire, 

De dor şi de albastru infinit. 


Dacă în viaţa ta nu ai iubit. 

În satul meu totul e pur şi grav, 

Un cer albastru stă deasupra lui. 


Dacă iubirii nu ştii cum să-i spui. 

Stejari ca nişte stânci foşnesc, foşnesc, 

Uitându-se la cine-a mai venit. 


Decât dacă ai fost îndrăgostit. 

Cătălin Bordeianu, directorul Bibliotecii 


VERNISAJ 

„El fuge cu zefirul, spre nouri strigă, râde, 

Cântând pe drumul crucii, de bucurie plin, 

Iar când îl vede vesel ca pasărea, surâde 

În lacrimi heruvimul din urma lui, blajin.” 




Teo Codreanu vorbind la comemo-aniversare 

Judeţene „Gh. Asachi” din Iaşi, a apreciat prezenţa Busuioc, a punctat momente importante ale 

elitei intelectuale a comunităţii (primarul, preotul, colaborării cu scriitorul de cca 10 ani la Biblioteca 

învăţătorii, profesorii) şi a sătenilor, a menţionat „Gh. Asachi”, dealtfel, elaborând împreună 

despre re-editarea unor cărţi, despre proiectul unui monografia Biblioteca „Gh. Asachi" – 80. O istorie 

volum omagial şi, în numele bibliotecii ieşene, a de suflet şi de minte (2000). Cunoscându-l 

făcut o donaţie de carte pentru şcoală. îndeaproape, a avut temeiuri să-i evidenţieze 

Criticul şi istoricul literar Theodor Codreanu a bunătatea, blândeţea, echilibrul, menţionând şi 

conturat direcţiile esenţiale ale creaţiei, sesizând alte activităţi ale lui Vicenţiu Donose ca metodist la 

matricea limbajului artistic, harul scriitoricesc al Centrul de Creaţie Populară, redactor la Editura 

unui „om de o rară discreţie”, armonizarea între Junimea din Iaşi, bibliograf la Biblioteca Judeţeană 

Ares şi Eros, glisarea atentă de la Vremea lupilor „Gh. Asachi" (unde un timp a fost director adjunct) 

(1980) la vremea contemporană, fie că era vorba ori creator al unor scenarii radiofonice pentru copii. 

despre un roman de aventuri, fie istoric sau de Simion Bogdănescu, poet şi eseist originar din 

observaţie socială. aceeaşi arie spirituală, l-a aşezat pe Vicenţiu 

Poetul şi eseistul Horaţiu Stamatin, din Donose între creatorii realismului magic, promovat 

Câmpulungul bucovinean, a refăcut din amintiri de Mihail Sadoveanu, îndeosebi prin atmosfera 

profilul scriitorului consătean, dând consistenţă şi medievală a romanelor istorice, dar şi prin 

autenticitate evocării. Referirile sale critice au atitudinea dârză a voievozilor, subtil disculpaţi de 

avut ca suport romanul „Gura lumii”, 1982. prozator pentru comportamentul atipic. 

Fost director al bibliotecii ieşene, Nicolae Scriitorul Valeriu Stancu, redactor şef al 

73

evistei „Cronica“ din Iaşi, a făcut constatarea că 

„generaţia '80” a dat îndeosebi poeţi şi că Vicenţiu 

Donose a fost „un cavaler singuratic în domeniul 

Aş fi murit... 

prozei”. În ceea ce priveşte omul, Donose „a fost Aş fi murit frumos dacă eram 

un hâtru, cu un umor extraordinar”, pentru el – un Cal alb ducând poveri pe munte, 

fel de „manualul bunului bibliotecar” de la care a Sau o cămilă care-ntre cocoaşe 

învăţat mult într-un timp scurt, cât au lucrat 

împreună. 

Poartă făpturi aproape neştiute, 

Ion Gh. Pricop, poet şi prozator huşean, i-a 

creionat portretul spiritual din perioada 

studenţiei, când, fiind colegi, participau la 

cenaclul literar „M. Eminescu”, îşi citeau textele şi 

schimbau impresii. Astfel, Vicenţiu Donose a 

Aş fi murit frumos dacă eram 

Nu zgomot şi nu carne arsă, 

De-aş fi putut măcar inconştient 

Să vreau să fiu făptura cea mai ştearsă, 

publicat de-a lungul vieţii în diverse reviste 

literare şi ziare, precum „Convorbiri literare”, 

„Cronica”, „Flacăra Iașului”. 

Oricât şi-a fi dorit să aibă o „acasă” în satul 

Buda din comuna Bogdăneşti, în Itaca natală 

Aş fi murit frumos dacă eram 

Cămaşă albă îmbrăcată-n zori, 

Pe care poţi s-o-ncerci şi s-o arunci 

Pentru că strânge pe la subsuori. 

Vicenţiu Donose nu s-a mai întors. Însă, în eterna-i 

călătorie în Cosmos, spre „Planeta Roşie”, 

plăsmuită ficţional în romanul Insula cu amintiri de 

acasă (1978), mai disipează semne ale trecerii prin 

timpul pământenilor, răscolind amintiri şi gânduri 

care nu-i lasă nepăsători pe cei care l-au cunoscut 

şi i-au apreciat poezia şi proza, amiciţia, 

Da, de prea multe ori muream – 

Dar n-am fost nici cal alb şi nici cămilă, 

Iar moartea nu mi-a spart vreun geam 

Din graţie ascunsă, ori din milă... 

colegialitatea, omenia... 

Amintire 

Din lirica lui Vicenţiu Donose 

Scrisoare mamei 

... Când am jucat la hora cu fete şi năluci, 

La hora ceea ştirbă de-o strună de vioară; 

Când plozii lângă şanţuri zdrobeau cu pietre nuci 

Şi-o fată – afurisită a spus că vrea să moară, 

Mamă, atunci când am plecat 

Atunci, când unchiul Bică, cel fără de-o ureche, 

Mi-am uitat copilăria la poartă. 

Beţiv cum nu e altul s-a arătat şi-a zis 

Dacă găseşti pe cineva 

Că pentru el viaţa e doar un fel de streche 

Trimite-mi-o prin el şi mă iartă! Şi de-a-njurat pe toţi de dumnescris... 

Mai spune-mi ce face salcâmul, 

Salcâmul acela, cel mai înalt, 

............................................................ 

În care veveriţe eram Înjurase pentru că şi tata 

Eu şi toată mahalaua din sat. Făcuse un păcat că i-a dat vin 

Şi vinu-acela deodată l-a dat gata, 

Cu ghimpii în ochi noi tăceam 

Între crengile mari, ascuţite, 

Cum se întâmplă doar cu vinul din străini. 

Neştiind că viaţa 

Pregăteşte, mereu, alte cuţite. 

............................................................ 

Ce mai face şarpele casei, dacă ştii? 

Era şi frumos şi urât. 

Aveam o fundiţă să i-o pun la gât 

În jocul nostru măreţ de copii. 

Te întreb acum, ca să ştiu 

Ce să-i spun fetei de care mă leagă – 

Când încerc eu altul să fiu – 

Copilăria mea întreagă. 

Când am jucat la hora ceea mare, 

Când toate fetele spuneau că sunt haihui, 

Iar unchiul Bică ţipa ca un nebun 

De nu mai vreau în sălcii să mă sui... 

Ce-aş vrea să-ţi spun s-a întâmplat atunci – 

Mă amăgeşte gândul şi parcă mă omoară – 

Când am jucat la hora cu fete şi năluci, 

La hora ceea ştirbă de-o strună de vioară... 


CRONICĂ FRONTALĂ 

Sergiu BRANDEA 

VERNISAJ 

„O, suflet, aminteşte-ţi de nişte zori de vară 

Cu cerul dulce şi profund, 

Când, la o cotitură, prinsese să răsară 

Un hoit scârnav pe-un pat de prund!” 


Scriitorul VIRGIL DUDA, 

„obsedat de clarificări” 

(Un stârv) 


„Cunoaşterea este manipularea 

intelectuală a observaţiilor verificate 

atent.” (Sigmund Freud) 

Până a ajunge la „clarificările” pe care le pune numeroase premii în România şi în Israel, fiind 

în discuţie romancierul Virgil Duda, încercăm a ne considerat unul dintre importanţii prozatori din 

aminti câteva date importante despre autor, unele literatura română a timpului despre care vorbim. 

chiar necesare pentru înţelesul demersului nostru. Deosebit de talentat, este remarcat chiar de la 

Virgil Duda (V.D.) s-a născut la Bârlad – România, debut, unul din primele sale romane primind un 

în februarie 1939, cu numele pe care-l poartă şi premiu chiar în anul 1972. 

acum, Rubin Leibovici. Tatăl, Carol, şi mama, Uca, Atras de stilul modern de concepere a 

nişte oameni deosebiţi, s-au întreţinut din romanului, scrierile sale devin greoaie lectorului 

negustorie. Au mai avut un fiu, mai mare, Bernard – obişnuit. Frazele excesiv de lungi, trimiterile 

Lucian Raicu, care a devenit, încă din tinereţe, nu repetate la diverşi autori, fie ei şi celebri, cât şi 

mai puţin celebru critic şi istoric literar. limbajul folosit, selecţionează potenţialii ctitori, 

Copil fiind, V.D. a frecventat grădiniţa condusă restrâng numărul acestora la o elită ce-i transformă 

de d-şoara Columba Goldsfarb (despre care literatura în ceva „deosebit”. Lectura cere cititorului 

aminteşte în romanul Un cetăţean al lumii). A răbdare, chiar bunăvoinţă pentru a o duce la capăt. 

absolvit şcoala elementară, Colegiul Naţional Cercurile literare apreciază însă stilul, îi conferă 

„Gheorghe Roşca Codreanu” din Bârlad şi Facultatea superlativele intelectuale pe care le merită. 

de Drept din Bucureşti, practicând avocatura timp de În Şase femei, după părerea mea, autorul se 

mai mulţi ani. Apoi, s-a consacrat literaturii, lucrând detaşează semnificativ de vechiul stil, creând un 

şi în domeniul cinematografiei. Cariera literară a roman plăcut lectorului, curios să afle destinul şi 

scriitorului se întinde pe o perioadă de circa cinci modul în care îşi desfăşoară viaţa şase femei diferite 

decenii, rezultând aproape douăzeci de romane, şi totuşi asemănătoare, într-un anumit mediu din 

deosebit de apreciate, pentru care a primit România socialistă. Evreul ca simbol şi Despărţirea 

75

de Ierusalim continuă seria exemplelor. Aş remarca amănunt. Scriitorul nu uită să menţioneze şi faptul că 

un numitor comun, la majoritatea romanelor lui V.D.: latrina se afla în fundul curţii. 

elementele autobiografice folosite, completate, Scriind cele de mai sus, m-am dus cu gândul la 

modificate, aranjate pentru a susţine tema şi teza celebra piesă de teatru a dramaturgului bârlădean, 

povestirii. Prin integrarea lor organică în cuprinsul V.I. Popa, Tache, Ianche şi Cadîr, a cărei acţiune se 

povestirii, acestea nu sunt relevante în ochii petrece pe o stradă nu departe de locul descris de 

cititorilor obişnuiţi. Ele ţin, însă, de măiestria V.D. Mai mulţi martori locali, cu care am avut prilejul 

scriitorului. să discut, confirmau existenţa reală a unor târgoveţi 

Continuând seria romanelor scrise în stilul care i-au servit ca model autorului, acesta locuind 

despre care discutam mai sus, în urmă cu câţiva ani a prin apropiere. 

apărut, la editura „Polirom” din România, Ultimele Am spus roman memorialistic? Poate am 

iubiri. Romanul, o poveste fascinantă, cu o acţiune exagerat „un pic”. Iată ce spune autorul: „Mintea 

care se petrece atât în România, cât şi în Israel, a fost mea opune rezistenţă oricărui amănunt asupra căruia 

primit de public şi de critica literară cu entuziasm. În memoria are îndoieli” (pag. 68). Sau: „Dacă m-a 

România, romanul a fost nominalizat pentru mai apucat cheful de a compune acest roman 

multe premii, iar critica literară i-a consacrat cronici experimental de ce să nu-l consacru propriei mele 

favorabile. experienţe, cu intenţia de a 

Anul trecut, 2011, editura extrage înţelesuri pe care numai 

„Polirom” i-a publicat lui V.D. un scrisul le permite, de a afla despre 

nou roman, intitulat Un cetăţean mine ceea ce nu ştiam, în loc de a 

al lumii. Cronicile literare, reface cu stângăcie drumul unui alt 

p u b l i c a t d e r e v i s t e l e d e personaj” (pag. 203). 

specialitate din România, au fost Să intrăm puţin în cuprinsul 

oportune. Au rămas totuşi aspecte romanului. Scriitorul creionează 

care n-au fost suficient reliefate. trei personaje: Anton Maurer, 

Şansa a surâs unui martor autentic, ziarist, inteligent, cu succes la 

care s-a bucurat de a trăi, cel puţin femei, de vârsta a treia, proaspăt 

într-o anumită perioadă, în divorţat, locuieşte în Israel, e 

apropierea autorului. V.D. ne povestitorul şi autorul romanului; 

spune la începutul romanului că Toma Ungureanu, prieten din 

este „obsedat de clarificări”. Îmi fragedă copilărie, deosebit de 

permit să-mi pun câteva întrebări, talentat, caricaturist, ajuns 

la care voi încerca să răspund, arhitect de succes, locuieşte în 

asumându-mi răspunderea, U.S.A.; al treilea prieten, încă de 

deoarece pot clarifica obsesiile la grădiniţa de copii, este Raul 

autorului. Siriopol, de fapt eroul principal al 

O întrebare ar fi: Este romanului, în jurul căruia este 

romanul Un cetăţean al lumii unul ţesută întreaga intrigă. Acesta îşi 

autobiografic? Sau măcar memorialistic? V.D. s-a are locuinţa permanentă în Grecia. De fapt, spun eu, 

născut la Bârlad, oraşul unde începe acţiunea atât Anton Maurer, cât şi Raul Siriopol, deşi descrişi 

romanului. Aşa cum am amintit, cred că a frecventat separat, acţionând independent, reprezintă un 

grădiniţa de copii respectivă şi celelalte şcoli despre singur personaj, ei sunt un alter ego al autorului sau, 

care se relatează în carte. Probabil a avut drept mai simplu, autorul, cum este el, pentru că el este 

colegi un „Raul” şi un „Toma”, care i-au devenit cum este şi nu cum ar fi putut să fie dacă... 

prieteni. Cu talent, autorul combină autenticul cu Sunt multe exemple care să susţină această 

imaginaţia, pentru a ţese subiectul şi intriga afirmaţie. Am să spicuiesc, din textul romanului, 

romanului. A existat un Stavros Siriopol, pe care l-am câteva: „să verific ce poate să reprezinte 

văzut de multe ori. Stătea tăcut pe scaunul din faţa cunoaşterea de sine, care sunt limitele”. În alt loc: 

prăvăliei de antichităţi şi fiare vechi, situată la „...pe bază de idei cel mai uşor poţi cunoaşte pe altul 

periferia pieţei de găini. Învârtea parcă la nesfârşit decât pe tine însuţi”. Sau: „Prin raportare la el îmi 

un şirag de mărgele (mătănii), aşa cum îl descrie pot afla propriile opţiuni în acest alunecos domeniu, 

autorul cu exactitate de fotografie. Acesta a avut şi altfel chestiunea n-ar ajunge în zona conştiinţei 

un fiu, de vârsta autorului, un băiat înalt şi frumos, mele” (pag.118). Un ultim citat: „Pentru a mă elibera 

pe care memoria mi-l arată şi astăzi în faţa ochilor. de presiune, dar şi pentru (mai ales) a pune surdină 

Acesta este Raul? Descrierea pieţii de găini, a propriului meu eşec existenţial trebuie să-mi 

atmosferei specifice locului, este făcută cu reinventez drumul vieţii cu nădejdea că voi ajunge 

exactitate, mărturie a memoriei impresionante a să-l cunosc pe acest fals alter ego şi astfel să mă 

autorului. Şi descrierea locuinţei este exactă, până la cunosc pe mine însumi”. La ce „eşec existenţial” se 


eferă autorul şi, în fond, de ce a scris el romanul Un Evident, acest alter ego a fost creat în contrast cu 

cetăţean al lumii? primul, pentru a răspunde întrebării cheie pe care am 

Autorul ne dă mai multe răspunsuri posibile. Iată enunţat-o. 

unul: „Cu aceasta ajung la motivul care m-a În sfârşit, mă întreb, se poate trăi ca persoană 

determinat să intru în aventura scrierii acestei cărţi, dublă, triplă sau mai ştiu eu cum? Cred că şi la 

pentru a mă lămuri cu mine însumi. Nu despre această întrebare autorul ne dă un răspuns. Se poate, 

Siriopol e vorba aici – la urma urmei nu am nici un dar nu în cazul nostru. Autorul a ales înţelepciunea 

drept moral să-l judec... De fapt, poate că acest compromisului, înţelegerea pentru alter ego-ul său 

adevăr e de partea lui” (pag. 190). V.D. îşi creează un negativ, fără însă a face compromisuri morale. „Orice 

alter ego în persoana lui Anton Maurer, personajul artist vrea să se afirme, să fie aplaudat, ovaţionat la 

pozitiv, ziaristul care are rolul să-l reprezinte pe scenă deschisă, să aibă cât mai mult public, să se 

scriitor aşa cum este dânsul, un om modest, cinstit, scrie cu entuziasm despre izbânzile lui... orgoliul 

inteligent, care-şi vede de meserie, un intelectual cu face parte din fiinţa oricărui ins care urcă pe scenă, 

o cultură solidă, nedispus să folosească mijloace altfel s-ar mulţumi să fie un onest funcţionar” (pag. 

imorale pentru a se afirma. De ce nu are un renume 99). 

internaţional? Acesta este un alt aspect al Acesta este tot romanul? Nu, evident nu. Dar 

personajului, aici intervine celălalt alter ego, Raul despre rest, care desigur este foarte interesant, 

Siriopol. Iată cum este descris acesta de autor: „Pe de captivant aş spune, s-a mai scris şi, aşa cum am arătat 

o parte un om inteligent, cultivat, fin cu care era o la început, foarte bine. Într-o frază, totuşi, aş vrea să 

plăcere să petreci, deoarece te fermeca de-a dreptul remarc şi eu talentul inconfundabil al lui V.D. în a 

(exact portretul autorului, n.m.), pe de altă parte un descrie numeroasele scene erotice, cu măsura 

ins grosolan, violent, agresiv adesea, bântuit de artistului de-a nu le transforma în scene 

patimi şi obsedat de interese, preocupat de pornografice. Este de subliniat şi ironia cu care sunt 

ascensiune socială cu un preţ până dincolo de limita redate scenele politice din trecutul ceauşist al 

morală comună admisibilă” (pag. 250). Aş interpreta României, „limbajul de lemn” folosit de „organele” 

ultima parte a citatului cu o întrebare adresată puterii. 

acelor nedumeriţi: Aşa aţi vrea să fiu, numai ca să mă La urmă, o obiecţiune „subiectivă”. Nu am 

remarc pe plan internaţional? Acest al doilea alter înţeles rostul unor povestiri „parazit”, care ar fi 

ego este un scriitor pe care autorul nu-l acceptă... putut foarte bine să lipsească din roman, fără a le 

„Simţeam adesea faţă de fostul meu prieten din simţi lipsa. Această „observaţie”, ca şi nu puţinele 

copilărie un amestec de admiraţie şi dezgust, cum se trimiteri la scriitorii străini, îmi amintesc de 

întâmplă cu tot ce-mi era străin şi inaccesibil, fiindcă „vechiul” V.D., care, probabil, nu poate renunţa 

nu puteam şi nu vroiam – care e verbul dominant? Ca complet la ceea ce numeam, un anumit fel de-a scrie, 

să fiu ca el.” (pag. 28-29). Sau, în alt loc: „n-avem probabil pentru a-i împăca şi pe mai vechii lui 

surori să le trimit să-şi pună farmecele la bătaie admiratori. 

pentru a îmblânzi un critic... nu întreţineam o „Nu poţi pricepe din tine cu adevărat dincolo de 

panoplie de legături cu dramaturgi de prima mână, mistică, decât ceea ce se oglindeşte în ochii altora şi 

cărora să le cer să-mi sară în ajutor... nu comandam se exprimă în aprecierile lor directe sau indirecte... 

interviuri în care să combat ceea ce mi se imputa” într-o experienţă ce te ia prin surprindere”. 

(pag. 29). Raul mai are şi alte „păcate”. Devine Nu ezitaţi să citiţi acest roman. Fără îndoială 

antisemit, antiisraelian, fantazionist, îşi creează este unul dintre cele mai bune ale lui Virgil Duda. 

autobiografii în funcţie de interesele sale meschine. 

VERNISAJ 

„Şi iată zboară veacuri de când în vrăjmăşie 

Voi nu cunoaşteţi mila, de remuşcări nu ştiţi, 

Aşa de mult măcelul şi moartea le iubiţi. 

O, fraţi fără-împăcare, duşmani în veşnicie!” 


(Omul şi marea) 


77

UNIVERSITAS VINORUM 

Avram D. TUDOSIE 

ZGHIHARA DE HUŞI şi 

BUSUIOACA DE BOHOTIN... 

...două soiuri de vin 

pentru eternitate... 

Din unele documente istorice din secolul al XV- respectiv 1978. 

XVI, însoţite de o hartă, rezultă că în Moldova Strugurii de Zghihară de Huşi, vinificat, ca soi 

centrală (Huşi-Fălciu etc.), erau întâlnite plantaţii pur, dau un vin cam subţire, prea acid, de unde şi 

cu vii. Viile erau masate în jurul oraşului Huşi „ce sifonarea lui continuă, prin descompunerea a 

împrejmuiau feeric oraşul Huşi” (T. Martin), ca o acidităţii. Vinul pur se pretează excelent ca 

„cetate naturală a celor trei dealuri ce adăpostesc materie primă pentru şampanizare şi obţinerea 

reşedinţa marilor voievozi” (Marco Bandini). coniacului de aleasă calitate. 

„Oraşul-podgorie, care e unic ca aşezare şi Vinul de Zghihară ca atare e forate sec (acru), 

splendoare în lumea viticolă” (I.C. Teodorescu), adică foarte „sincer” şi slab alcoolic, fiind ideal 

„care nu e frumos dar e unic şi aceasta spune mult pentru vin de „largă consumaţie”, de consum 

mai mult” (N. Iorga) „...şi care deşi e la margine de curent, la mese îndelungate şi bogate pentru 

ţară stă cu produsele şi ospitalitatea la mijloc pe petreceri de cursă lungă, fără ca beţia să te ajungă. 

masă” (V. Pârvan). „Cine poate admira Huşul şi Fiind acid cere mereu mâncare şi beţia n-are 

podgoria sa – ca o strachină înflorată ziua şi ca un intrare. Cu o asemenea aciditate nu se poate bea pe 

cer înstelat, răsturnat, noaptea” (I. Minulescu), sau nemâncate şi nici pe săturate. Cu el se răcoreau şi 

„de pe cerdacul lui Ştefan-Vodă – poate exclama că înviorau toţi domnii Moldovei de la Ştefan la 

se găseşte în faţa celui mai fermecător tablou – Cantemir, de la Huşi la Bohotin, fără să simtă vreun 

minunea de la Huşi” (M. Ralea). „Huşul se apropie declin. De la ei încoace este numit vinul casei, vin 

mai mult de Bordeaux, decât de Bourgogne – cu... de voioşie, omenie şi prietenie. E vin de şapte zile 

vin galben ca aurul, de 18 carate, uşor şi plăcut sau de cel puţin o zi şi o noapte bun de petrecere şi 

sifonat.” (Constantin Ciopraga). alte măreţe fapte. 

Primele date despre aceste soiuri, pierdute în Acad. Valeriu Cotea l-a numit, la Concursurile 

negura vremurilor huşene, ni se furnizează în 1874: naţionale („de la Vaslo-Huşi”), din 1984, 1987 şi 

B.P. Hasdeu şi „primul agronom P.S. Aurelian 1996: „Vinuri care se beau de la cel cu ţâţa-n gură, 

(preşedinte al Academiei Române, preşedinte al pân' la cel cu barba sură, nu o zi ci o săptămână, fără 

Consiliului de Miniştri şi Preşedinte al Senatului, vreo dăunătură, mai ales dacă e asortat şi cu o 

prof. univ. şi rector al Academiei Agronomice din mâncare bună, şi pentru unii – chiar cu o cadână de 

Bucureşti)” (Gh. Anghel), din are rezultă că se primă mână”. D. Gusti îl numea „regină 

numărau: Poamă rară – zisă Ghihară şi Galbenă neîncoronată, a vinurilor de petrecere 

mărunţică şi, respectiv, Poamă neagră busuioacă îndelungată”; Gr. Vieru: „Cine iubeşte vinurile seci 

etc. şi femeile mai aspre trăieşte în numele viitorului”. 

Cu toate că aceste soiuri de „zeamă multă” sau Marele prof. univ. I.C. Teodorescu încheia Concursul 

„roşie şi parfumată” sînt ancestrale pe aceste Internaţional de Vinuri de la Bucureşti (1968) 

meleaguri – şi „se găseau presărate sau dominante numindu-l: „Zghihara de Huşi – vinul încuscririi 

în toate viile bătrâne”, cel care le cultivă separat, dacilor cu romanii din care a izvorât izbutitul popor 

le descrie şi le botează cu denumirea uzuală de azi: român”, iar C.C. Giurescu afirma, în 1975, la 

Zghihară de Huşi şi Busuioacă de Bohotin – Huşi, a şcoală, că datorită acestui vin a constatat magistrul 

fost prof. ing. C-tin Hogaş (directorul Şcolii de său V. Pârvan „că la Huşi se află cea mai concentrată 

Viticultură „D. Cantemir” din Huşi), în anul 1920 şi ospitalitate, încât dacă ştii cum să-i ceri unui 

respectiv 1926. De studiul lor mai complex huşean un pahar cu apă, el îţi aduce o stacană cu vin 

(agrobiologic şi tehnologic-oenologic) s-a ocupat şi şi dacă eşti şi flăcău, şi mai abil, îţi dă şi fecioara 

autorul, finalizându-le şi publicându-le în 1972 şi chilipir”. Spaţiul nu ne permite să mai cităm 


vorbele de duh ale lui Sadoveanu, Păstorel ce o obţinea şcoala să-l prezinte „hors concours” 

Teodoreanu, Lucian Blaga, Marin Preda, Fănuş Juriului Expoziţiei şi Concursului de Vinuri de la 

Neagu, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu şi multe Bucureşti, deschise de acad. G. Ionescu-Siseşti şi 

alte zeci şi sute de nume sonore din spiritualitatea I.C. Teodorescu „sub patronajul regelui şi a 

română şi străină „înregistrate” în cele 5 volume ale jumătate din Consiliul de Miniştri al României. 

cărţilor de onoare sau „tapisate” pe pereţii Juriul şi înalta asistenţă s-au ridicat în picioare când 

celebrelor vinoteci din Huşi. C. Hogaş le-a dus să deguste trandafiriul vin 

Busuioaca de Bohotin – Huşi (B.B. sau B.B.H.) nemaipomenit ca aromă şi buchet. Preşedintele 

este gloria vinurilor dulci, roz-colorate şi muscat juriului s-a ridicat, solemn, în picioare, toastând: 

aromate din inima Moldovei. Marele director al „acest vin roze şi parfumat e un rar unicat, cu 

Şcolii viticole huşene C. Hogaş îl descrie – pentru culoare de briliant de merit savurat numai stând în 

prima dată în ziarul central „Podgoria” – cu titlul picioare, ca o preţuire în plus ce i se cuvine...”. La 

„Busuioacă vânătă de Bohotin – Huşi, de la origini şi care, scrie C. Hogaş, regele ar fi adăugat, inspirat, 

până-n prezent (1926)”. spre surprinderea tuturor „nu în picioare – ca la 

L-a găsit în 1925, ca şi noi, în 1964, foarte împărtăşanie, ci în genunchi ca la spovedanie”. 

răspândit, (8-10%) în toate viile bătrâne de la Huşi Din sutele de impresii nemuritoare – la adresa 

până la Bohotin. În 1967, acad. V.D. Cotea acestui vin, se cuvin amintite câteva – pentru 

abordează studiul tehnologic pe care îl continuă, cinstirea lui şi a noastră, spicuite şi publicate de 

desăvârşeşte şi publică autorul, în 1978. autor în cărţile sale. Acad. prof. univ. dr. V.D. Cotea 

Prin datele obţinute, rezultă că soiul este deschidea Concursul Naţional de Vinuri, de la Vaslui 

destinat obţinerii vinurilor de mare marcă (V.S.O. şi (1984) cu următoarea sintagmă: „B.B.H. a renăscut 

V.S.O.C.) „portdrapelul vinurilor dulci aromate şi a doua oară prin strădania înaintaşilor şcolii de ieri 

roz-închis colorate”. Soiul şi vinul face parte din şi de azi (Hogaş-Tudosie), îngemănată miraculos cu 

podoaba divină a acestor locuri – cu culoarea de împătimiţii slujitori ai IAS şi IVV Huşi”. În 

rubin topit şi parfumat de cei 5 „S”: soi, sol, soare, documentele Muzeului Viticol al şcolii, podgoriei şi 

sudoare, savoare (M. Ralea, 1964). La adresa al ţării, instituţie de talie europeană, ctitorit de 

acestui soi şi vin, după stabilirea tehnologiei optime Avram D. Tudosie, sub directa îndrumare a prof. 

şi răspândirea lui în producţie, au curs „râuri” de univ. I.C. Teodorescu şi acad. C.C. Giurescu, şi în 

vizitatori, dar şi de fascinante impresii, încărcate Vinoteca naţională a şcolii se găsesc peste 200 de 

de cele mai alese epitete şi „etichete”. citate unicate, din care redau numai pe cea a 

Primele cantităţi de vin au constituit un domnitorului Al. I. Cuza, în pricazul către prefecţii 

adevărat miracol pentru faima şcolii şi podgoriei (P. de judeţ, după Unirea Principatelor: „...dacă vreţi 

Teodoreanu, 1936). Între 20-27 iunie 1937, a avut să beţi un vin osebit, luaţi viţă de Huşi de la M. 

loc la Bucureşti „Săptămâna vinului românesc” cu Kogălniceanu”. Iar M. Kogălniceanu afirma că: 

Concurs Naţional pentru selecţia vinurilor ce „...aroma şi savoarea vinurilor de Huşi (B.B.H., 

trebuiau trimise la Concursul Naţional pentru n.n.) le face să se consume cu plăcere şi putere, de 

selecţia vinurilor ce trebuiau trimise la Concursul la zei pân' la atei, de la vârstnici până la burlaci şi 

Internaţional de Vinuri şi Expoziţia de la Paris, scrie femei” (C. Hogaş). Sau: „Busuioacă Bohotin,/ Eşti 

C. Hogaş (în corespondenţa sa cu autorul – 1964- într-adevăr sublim,/ Am băut şi eu din el:/ Nota 10. 

1976). Având intuiţia, ca din „minuscula” cantitate Păstorel”. 

VERNISAJ 

„Adio, limpezime a verilor prea scurte! 

În bezna friguroasă ne-om scufunda curând! 

Aud cum, în răsunet, pe lespedea din curte, 

Butucii cad funebru şi bubuie pe rând.” 


(Cântec de toamnă) 


79

GASTRONOMICA 

Bogdan ULMU 

CE-AM MAI VĂZUT / ÎNGHIŢIT ÎN SEC / MÂNCAT, 

PRIN PARIS... 

Cum știți, o masă-n Orașul-Lumină costă între acceptabile, ca preț. Seara, prin baruri & puburi. 

...3 și 300 de euro. Eu m-am plasat, lucid, suferind, Am fost chiar în cîteva de lux: Le Coq sau Hard rock 

dar realist, înspre limita inferioară. cafe. Nu puteai sta mai mult de-o oră, căci o bere la 

Mare caznă pentru un gourmet să nu-și poată 330ml. era 7-8 euro! 

satisface toate poftele, într-o capitală a Am studiat oamenii, peste tot pe unde m-am 

rafinețurilor ! (inclusiv, gastronomice). Țin minte că plimbat, nu prima oară. Cumplit de diferiți! De la 

Horia Lovinescu, mare dramaturg și director de boschetari, excentrici și exhibiționiști, pîn la 

teatru, a refuzat de mai multe ori, pe vremea diplomați. Mulți negri și asiatici. Cîțiva români. Și, 

comunismului, să plece la Paris: diurna era prea firește, rromi. 

mică, în raport cu voluptățile lui virtuale...Iar 

Eugen Schileru, am mai povestit asta, cînd, în fine, i 

s-a dat aprobarea să vadă Louvre-ul, a refuzat să 

De revenit. Neapărat!... 

plece, spunînd „e prea tîrziu ca să mai văd 

Post scriptum... 

Parisul!”... 

...dictat de Anul „Caragiale” 

M-am plimbat, în schimb, și prin marketuri, 

fromagerii, boulangerii, patisserii, făcîndu-mi, în 

minte, meniuri ideale. E drept, mai și cumpăram, 

Angel radios 

I. L. Caragiale 

de ici, de colo, cîte ceva, că nu mă puteam abține. 

Cea mai bună masă am savurat-o...în cameră. 

Undeva, pe Boulevard Diderot, aproape de Gare de 

Lyon. Am cumpărat niște specialități de pește de la 

un magazin rusesc (nu ieftine!), niște creme de 

sparanghel, un brînzet minunat, o cutie de Quiche 

Sintagma apare în O noapte furtunoasă, de două ori: 

prima dată – în biletul lui Rică adresat Ziţei; a doua – rostit 

de însuşi arhivarul nostru, din eroare, în faţa Vetei. În 

cartea lui Ştefan Cazimir ni se oferă preţioase detalii 

despre circulaţia acestor două cuvinte în epocă 

(explicaţii care redemonstrează influenţa documentului 

asupra fabulaţiei, în opera de care ne ocupăm aici). Era 

Lorraine, whisky și vin bun (ăsta era chiar ieftin!), atât de des repetat acest termen, în franceză ori română, 

apă minerală – cea gazoasă se găsește mai greu - și încât el se-nscrie, desigur, în inventarul neoficial al 

am încins un dejun delectabil. 

proto-limbajului-de-lemn... 

Multe plăcintării. Și creperii. Irezistibile! 

Magazine de dulciuri dichisite, cu specialități 

apetisante. Prăjitura lor specifică – macaron 

–mediocră. 

În altă zi, după ce m-am plimbat pe strada cu 

multe restaurante exotice - lîngă Panteon, m-am 

Louis Maigron (ne spune lucrarea de referinţă 

Caragiale – universul comic) a contabilizat într-o carte 

serioasă sute de epistole ale epocii, în care îndrăgostiţii, 

studenţi, asemenea eroului nostru, se adresau 

dulcineelor cu „tu es ange”, „mon ange”,” Ange céleste”, 

venturianismul făcând ravagii în Franţa deceniilor 4-5. 

Nici o prozatoare precum George Sand nu-şi scuteşte eroii 

oprit la un restaurant micuț, cu mese pe trotuar, La de acest clişeu: „Ange de ma vie”, „bel ange”, „ange du 

vieille Tour. Susținea că are specific franțuzesc. Nu ciel”, ori „étoile radieuse” apar frecvent, de multe ori, 

era rău. Porțiile mici, ca-n Franța. Vin excelent, dar spre îndulcirea vinei personajului nostru. Apelativul este 

scump, supă de ceapă acceptabilă și vită cu 

ciuperci, bună. Apa minerală te seacă - 7 euro sticla 

de un litru! De-aia nici nu beau șpriț, frîncii! 

Dimineața mergeam prin cafenele: 

curtat şi de scriitorii secolului trecut din „mica Franţă”: I. 

Dimitrescu, Ioan M. Bujoreanu, Al. Depărăţeanu, Al. 

Odobescu, N. Filimon, Hasdeu. 

Şi despre Zoe Trahanache se spune, la un moment 


dat, că este un înger. Iar în spectacolul meu din 1979, fine, când este atât de aproape de virtuala crimă a 

D-ale Carnavalului, Miţa venea costumată la bal chiar în cuplului Dumitrache/Chiriac (să ne imaginăm că nu ar fi 

înger, cu o liră în mână şi perucă buclată, costumul fost atunci, de rond, Ipingescu şi că Veta ar fi dormit: 

contrastând cu intenţiile ei belicoase. Influenţa neîndoielnic, armele celor doi zuliari l-ar fi străpuns, 

ulterioară a sintagmei a pătruns până în zilele noastre, transformându-l într-un angel – mai mult sau mai puţin – 

cunoscutul poet şi publicist George Stanca intitulându-şi radios...) . 

o poezie (şi chiar volumul) Angel radios; cităm, spre Tot prin dicţionarul de simboluri ne explicăm şi 

edificare, câteva versuri din poezia apărută (fiindcă tot castitatea studintelui (nici în clipa când şi-a făcut publică 

ne ocupăm de ludic!) în editura... Giuleştino (sic!), în amoarea, nici în clipa în care s-a aflat singur în odaie, în 

1994: „Adie-n ceruri mătăsos/ Un vânt de angel radios/ clar-obscur, cu dezbrăcata Veta, Rică n-a punctat sexual, 

Iar tu aluneci draga mea/ Uşoară, albă fulg de nea/.../ Un dintr-un motiv logic: raporturile lubrice sunt interzise 

cântic dulce de amor/ Un cântic dulce şi frumos/ Cu glas între muritori de rând şi îngeri – după Iustin, acesta fiind 

de angel radios” (observaţi, parcă şi stilistic poetul de azi un păcat neiertabil al celestelor făpturi). Comparându-şi 

s-a lăsat contaminat de topica specifică creaţiei Dulcineea cu un înger, bietul muritor nu se poate bucura 

studintelui în drept!). de nurii ei, intrând şi el sub incidenţa tabu-ului. 

Totuşi, termenul desemnează patru femei din Există însă şi un revers al medaliei: aşa cum în 

teatrul lui nenea Iancu (pe lângă cele mai sus citate, şi cărţile sfinte îngerii interveneau în focul primejdiilor, şi 

Girimea i-l adresează Didinei în scrisoarea prin care o cele două angelice de mahala îl scapă pe gazetar de furia 

invită la bal); mai mult, calamburizând, ar trebui să gardiştilor. Că după aia amorezul îşi va pune pirostriile... 

amintim şi... anghelica băută de una dintre eroinele nu ne mai interesează acum: orice nevastă ţine de 

prozei lui ILC. Cum se explică, dincolo de modă, circulaţia teluric; cu-atât mai mult una ca Ziţa, ancorată puternic 

termenului în spaţiul restrâns pe care-l studiem? în concret. 

Cred că este vorba şi de un strat mai subtil al Miopia l-a făcut pe arhivar să alinte cu cuvintele din 

justificării: simbolistica. Îngerul, se ştie, dirijează titlu o persoană care nu este nici angelică, nici radioasă 

ierarhiile umane producând înălţarea spirituală către ci, în viziunea mea regizorală, doar o amatoare de... 

Dumnezeu. De două ori Venturiano este aproape de cer: angelică mătăhăloasă (interpreta eroinei avea fix 98 

prima, când trăieşte, prin poezie, fericirea celestă şi, în kilograme). În fond, cine-a stabilit că Ziţa era o silfidă? 

VERNISAJ 

„...plimbă pe cer căutături 

Mâhnite sub regretul pierdutelor himere.” 


(Ţigani la drum) 


Nostalgii culturale postdecembriste! 

81

JURNAL PARANORMAL 

Sergiu GĂBUREAC 

NAPOLI 

Nu mi s-a mai 

întâmplat să aterizez în 

mijlocul unui oraş. 

După 20 de minute 

eram deja cazaţi la 

Hotelul San Giorgio. 

N e - a g ă z d u i t c u 

generozitate, inclusiv 

internet wireless 24 din 

24. Numai că timpul 

presa şi am prea apelat 

la virtual. 

Ora 19. Părăsim 

hotelul. La recepţie, 

suntem sfătuiţi, cu o teamă nedisimulată, să nu mai 

ieşim prin oraş la ora asta. La fel păţim şi pe stradă. 

Când întrebam de o direcţie anume, toţi se uitau la 

ceas. De parcă pericolul venea la oră fixă. Vă 

amintiţi ? ”Este ora unu / Omul negru n-a venit !”. 

Am hălăduit, însă, pe tot felul de străduţe şi nu mi s- 

a părut chiar atât de periculos. Poate eram bine 

adaptat la mediu. Poate pentru că aveam 

bodyguard. Poate ... 

Iulie. Un soare cu toate suliţele în dotare îi 

urmărea pe pământeni într-un oraş care arată, pe 

ici, pe colo, prin părţile esenţiale, ca-n filmele 

anilor 50. 

Poţi circula uşor utilizând mijloacele de 

transport în comun, inclusiv metroul. Cele mai 

multe cu air condition, dat la maximum, ceea ce 

măreşte disconfortul la părăsirea lor. Mai puţin cele 

cu care poţi face organizat turul oraşului. Dar e 

păcat să ratezi mersul la pas pe străduţele ce fac de 

neuitat oraşul ! 

Asfalt nu prea găseşti, materialul dăruit de 

Vezuviu, granit sau bazalt, fiind prelucrat şi intens 

folosit la pavarea caldarâmului, trotuarelor ... 

Autoturismele, adică maşinuţele, apar şi dispar, 

după ce te lipeşti automat de pereţii caselor. De era 

să intru peste o Anna Magnani, care tocmai îşi 

savura ţigara în balconaşul de la … parter. 

Am crezut că cel mai murdar oraş, din cele 

văzute până acum, este Istanbulul. Aş recomanda 

bucureşteanului cârcotaş să facă o talpă pe străzile 

urbei de la poalele Vezuviului. Ferentariul pare de 

vis. Al treilea oraş al Italiei, Napoli, geme sub 

asediul gunoaielor. Zona cu cea mai mare densitate 

a oraşului, mare parte a centrului istoric, arată ca 

TREI ÎNTR-UNUL ! 

(File de jurnal) 

un ghetou uriaş. O realitate cu mirosuri greu de 

uitat. Îi vedeam pe Alberto Sordi pe după fiecare 

colţ. Sau pe celebrul Toto, născut în cartierul 

săracilor Sanità Rione din Napoli, cu o poveste de 

viaţă incredibilă. 

Partea comercială din Quartieri Spagnoli este 

aproape de standardele europene. De la Galleria 

Umberto I, un masiv monument de arhitectură 

(instantaneu mi s-a deschis fişierul cu Galleria 

Vittorio Emanuele II din Milano), o iei pe Via 

Veneto. Se află vizavi de Teatrul Regal San Carlo, 

cel mai vechi teatru liric din lume, de lângă Piazza 

del Plebiscito. De nu doreşti o iei pe Via Chiaia sau 

pe exclusivista Via dei Mille cu preţuri de te-apucă 

… mila de propriul buzunar. De clasă de mijloc. Din 

România. 

Găseşti cam tot ce se oferă prin lumea bună. 

Informaţie obţinută de la bodyguard. 

Nici un magazin de firmă nu i-a scapat, ochiului 

ei profesionist de ardeleancă, până în piaţa 

dominată de un Dante ce răbda cu stoicism razele 

marelui galben. Iar maestrul Bellini, fiecare cu 

piaţa lui, se uita îngrijorat la urmele grele lăsate, 

de chefliii de peste noapte, la baza soclului său. 

Graffitiştii, ca şi gunoaiele, au reuşit să-şi pună 

amprenta pe tot oraşul Doare cerul a rămas liber. 

Cum în plan e şi celebrul Pompei, nu am adăstat 

la muzeul cu pricina şi nici prin catacombe, nefiind 

mare fan al mumiilor şi stafiilor de orice fel. 

Napoli este un oraş uşor de vizitat. Circa 400 de 

biserici, din care 150 în centrul istoric, te alină cu 

răcoarea şi liniştea interioarelor sale. La tot pasul 

dai de zeci de palate, răspândite prin cele 10 

sectoare ale oraşului cu peste un milion de 

locuitori, încât te întrebi, dacă nu or fi, unele, ca 

supermarketurile de pe litoralul grecesc. Mici, 

mici! 

Numai pe strada care taie practic centrul 

oraşului vechi în două, Spaccanapoli, se află: 

Palazzo Filomarino, cu celebrul locatar Benedetto 

Croce, Palazzo Venezia, Palazzo Petrucci, Palazzo 

Pinelli, Palazzo del Panormita, Palazzo di Sangro, 

Palazzo di Sangro di Casacalenda, Palazzo 

Marigliano ... 

Adaug şi altele, care merită atenţie: Palazzo del 

Panormita, cea mai frumoasă clădire renascentistă 

din oraș. Palazzo San Giacomo din Piaţa Municipio. 

Sau Palazzo Doria d'Angri. Ei, aici, e aici ! De la 

balconul clădirii Giuseppe Garibaldi a declarat 

unirea Regatului celor două Sicilii. Era 7 septembrie 

1860. Palazzo Pignatelli - dăruit împreună cu 

82 anul VI, nr. 3-4 (22-23), august-noiembrie 2012 BAAADUL literar 

Foto: Mircea Coloşenco

colecţiile de mobilă şi porţelanuri statului italian. să o revăd în zilele următoare. 

Palazzo Arcivescovile, reşedinţa arhiepicopilor Castelul Nuovo, ridicat la 1275, refăcut-extins 

napolitani. Palazzo Firrao (sec. al XVI-lea în stil pe la 1599 şi pus în valoare turistică din 1982, 

renascentist, apoi barocizat) cu o faţadă plină de domină golful şi zona din care vom lua barca spre 

statuile regilor napolitani. Nu în cele din urmă, Capri. 

Palazzo Capodimonte, reşedinţa de vară a regilor Uitam să vă spun că pe la 1030, ducele Sergiu al 

Regatului Napoli, situat pe dealul cu acelaşi nume. IV îi chemă pe normanzi să apere zona de 

Aici găsim Galeria Naţională din Napoli (cu ceva ameninţarea bizantină, salvând astfel Napoli (Noua 

picturi ale lui Tiziano, Caravaggio … cam subţire), cetate), fosta colonie grecească, preluată de 

precum şi alt muzeu de porţelanuri. romani, devenită ducat bizantin, ulterior 

Închei trecerea în revistă cu Palatul Regal, din independent şi, apoi, capitală a regatului napolitan 

Piazza Plebiscito, construit la începutul secolului al 

XVIII-lea. Un amestec bizar de stiluri. În aripa de est 

se află Biblioteca Naţională Vittorio Emanuele III, a 

până la crearea Italiei Mari. 

treia din Italia, cu numai puţin de un million şi 

jumătate de volume, printre care şi cele 1800 de 

CAPRI 

papirusuri recuperate de la Herculaneum. Fratele 

Pompeiului. Faţada vestică, cea dinspre dinspre 

Piaţa Plebiscitului (pentru unirea de la 1860), este 

decorată cu statuile marilor regi al Regatului 

Napoli, ce privesc la grupurile ecvestre cu Carol al 

III-lea de Bourbon (fondator al dinastiei de Bourbon) 

şi fiul său Ferdinand IV în şei. Păzesc intrarea în 

Bazilica San Francesco di Paola, ce aduce, uşor, cu 

Pantheonul din Roma. Caii sunt realizaţi personal de 

Antonio Canova, reprezentant al neoclasicismului 

european. Aş vrea să ajung odată şi la Sankt 

Petersuburg să-i admir varianta pentru cele trei 

graţii: Aglaia, Euphrosyne şi Thalia. 

Pătrundem în Piazza del Gesu Nuovo. Biserica 

Gesu Nuovo, cu o faţadă nonconvenţională, are un 

interior baroc impresionant. În aceeaşi piaţă se află 

Basilica Santa Chiara, cea mai mare clădire gotică 

din oraş, care adăposteşte mormintele a 12 regi şi 

regine ale regatelor Napoli şi Sicilia. O piaţă 

supravegheată permanent de armată. Am avut o 

stare de nelinişte. La Duomo di Napoli se păstrează 

sângele lui San Gennaro, patronul oraşului. O altă 

biserică impunătoare a oraşului, Madre di Buon 

Consiglio, aduce cu cea de la Vatican, pe care urma 

Portul Napoli este inclus în traseul marilor 

croaziere. Mediteraneene sau planetare. Adevărate 

oraşe-plutitoare vin şi pleacă cu fastul de rigoare. 

Uriaşul feribot cu toate utilităţile moderne ne 

lasă, după fix 40 de minunte, în micuţul port, 

Marina Grande, pe malul celebrei insule. Intrăm în 

vârtejul cunoscut al circuitului turistic, deşi eram, 

ca de obicei, incognito. 

Ne-am obişnuit, însă, cu locurile invadate de 

turişti. Unde vezi o coadă fremătând te postezi la 

ea. Metehne comuniste !?! 

În ciuda mărimii, suntem preluaţi în mai puţin de 

10 minute de vagonetele funicularului şi depuşi în 

partea de sus a insulei, la Anacapri. Capra Anei ! 

Nu prea mai sunt caprine, dar asta e o altă 

poveste. Antică. De pe timpul lui Octavian 

Augustus, care a preluat insula dând la schimb o alta 

mult vizitată în zilele noastre. Ischia. Troc curat 

fără intermediar, care să-ţi ia tot felul de 

comisoane ! De atunci, snobismul se simte aici la el 

acasă, ajungându-se la o aglomeraţie, ce pare că nu 

lasă insula să mai respire. 

Masonii, cei mai snobi dintre snobi, şi-au pus 

VERNISAJ 

„Materia mea vie de-acum e doar o stâncă, 

Înconjurată pururi de-nfricoşare-adâncă 

Şi aţipind în ceaţa unei pustii Sahare...” 


(Spleen, LXXIX) 


83

toate insemnele la vedere. Ştiam că e organizaţia 

cea mai, cea mai secretă din univers ?! Se pare că 

ăştia, de suprafaţă, sunt varianta second hand ? 

O luăm de capul nostru, după două ture prin 

centru, pe aleile înguste, superîngrijite, ce tot 

urcă. Circulăm până ne facem plinul de belvedere, 

vile şic îngrămădite una în alta, tarabe şi 

POMPEI 

Uşor nedumeriţi, ne pregătim de asaltul 

Vezuviului şi vizitarea victimei sale Pompei. Una 

dintre ele. Cea mai mediatizată. La care se adaugă 

Ercolano, plus satele învecinate. 

Plecăm de la Stazione Centrale cu 

Circumvezuviana, un trenuleţ ce parcă te-ar duce, 

tranca-tranca, direct spre iad. Vezuviul asistă pasiv, 

micromagazine cu oferte comerciale unicat. O uşor morăcănos, îmbrăcat într-un gri de infern, cum 

scoică, un melc de mare, lămâi preparate în fel şi este biltzat de grupurile de asiatici, care ciripesc 

chip, o amforă, un inel … entuziasmaţi prin toate vagoanele. 

Înţeleg că insula a fost îndrăgită de Axel 

Munthe cel cu scriitura autobiografică Cartea de la 

San Michele, vila sa devenind punct de reper. 

Marele romancier Thomas Mann şi-a cheltuit, în 

insulă, o parte a sumei ce a însoţit premiul Nobel. 

Luat pe merit şi nu pe criterii politice, ca în ultimele 

decenii. Petrece, aici, zile bune şi industriaşul 

Friedrick Alfred Krupp, creatorul obuzierului de 

mare eficienţă Big Bertha. A făcut investiţii 

serioase în zonă. Peştera şi Via Krupp demonstrând, 

dacă mai era nevoie, rigurozitatea şi fiabilitatea 

tehnicii germane. Până şi fondatorul realismului 

socialist, Maxim Gorki a trăit ani buni pe insulă, 

până când marele Stalin i-a purtat sicriul pe umăr. 

Căldura toridă din pieţuca San Nicolo, ne 

îndeamnă spre malul-port. Refuzăm tentaţia 

Fără grabă, atacăm intrarea. Pompei Scavi. 

coborârii celor 784 de trepte, întrucât media Vulcanul le-a dat romanilor doar 178 de ani de primă 

anuală a lunii era uşor depăşită. Cu vreo zece grade. existenţă prin zonă. Un timp au uitat holocaustul şi 

Celsius. 

azi poalele ucigaşului adormit sunt repopulate. 

Noroc cu berea rece, tip Berlin, große, große, Senzorii veghează ! 

care mă aduce la o stare cât de cât normală. Pe a Fusesem avertizat, prin lecturile făcute, că 

doua o sirotez privind calm la forfota vaselor, de mai toţi locuitorii fuseseră bine conservaţi, mulţi 

toate mărimile, care aduceau, pe drumul fără primind transferul la Muzeul Naţional din Napoli. Se 

pulbere, noi avizi consumatori de privelişti şi lucrează la noi decopertări întucât, se pare, lipsesc 

senzaţii unice. Câţiva cu maşinile proprii, deşi o parte din cei peste 20.000, care şi-au găsit atunci 

insula nu are o lungime mai mare de 7 km pe o tragicul sfârşit. 24 august, zi a anului 79 de la 

lăţime de trei. 

resuscitarea actualului program divin. 

Nici nu ai unde să întorci, dar becalieni sunt Coincidenţă sau nu, erupţia s-a produs la o zi 

peste tot ! 

după Vulcanalia, festivalul zeului roman al focului!? 

Nenorocirea vine la final, la plată, când suntem Nu sunt nici fan-ruină, aşa că, într-un ritm alert, 

întrebaţi de card Capri. Vă daţi seama, dădeam străbatem aleile ce produc fior accentuat prin 

lovitura ! Aveam discount la orice ! Ardeleanca mea poveştile depănate de ghizi. 

lăsase, acasă, toate cardurile Cora, Profi, Atenţie ! Luaţi-vă încălţări bune, adecvate 

Bricostore, Catena, Ikea, Maestro … 

drumului de munte. Pavajul e acelaşi de acum 2000 

Auzi ! Să nu am card Capri !?! 

de ani. Ca şi cişmelele cu apă rece. 

Ruinele impresionate ale Bazilicii, locul unde 

aveau loc judecăţile de tot felul şi schimburile 

comerciale, se găsesc în apropierea Forumului, 

centrul vieţii publice, mărginit de numeroase 

clădiri guvernamentale, religioase sau comerciale. 

Dimineaţă ! Să nu exagerăm. Pe la 8, după ştirile La nord de Bazilică, pe partea vestică a Forumului, 

dimineţii. Slabe, slăbuţe ! Fără crime oribile, violuri se află Templul lui Apollo, cu relicve etrusce, 

sadice, hoţii de mare rafinament, evaziuni grele, datate 575 î.Hr. 

accidente groaznice, incendii devastatoare, boli Casa dei Vetti, după numele ultimilor 

molipsitoare ne-mai-întâlnite... Fără Jos Băsescu!?! proprietari, este decorată cu picturi mitologice şi 

Între timp al lor îşi dăduse demisia. Om de onoare ! scene din viaţa cotidiană a celor din clasa de mijloc. 

Şi fără apocalipsa meteo de fiecare zi ! Deşi... Intrăm şi în Casa Faunului. Micuţul faun ne 


întâmpină dansând, bucuros că cineva îi mai dă Casa del Poeta Tragico de pe Via di Mercurio. 

atenţie. Undeva, în colţul de est, lângă poarta Sarno se 

Aşa, ca amănunt ! Încălzirea camerelor se făcea află Amfiteatrul terminat în anul 80 î.Hr. Foarte 

prin procedeul modern, de ultim răcnet. Acum. Prin bine conservat. 

pereţi sau pe sub podea. Putea găzdui toţi locuitorii Pompeiului, care 

Fireşte nu lipseşte Teatrul cu 5000 de locuri şi asistau, cu sufletul la gură, la luptele cu gladiatori 

acustică perfectă. Pentru numai 20.000 de sau sporturi şi spectacole ce implicau animale 

locuitori! Ce educaţie ?! sălbatice. Cei care vroiau să practice, ei înşişi, 

Nu lipseşte nici bordelul. Lupanarul. diverse sporturi mergeau la Palestra, lângă 

Antic, antic dar cu fresce porno deasupra intrării Amfiteatru, dotată şi cu bazin de înot. Măsoară cât 

în fiecare cameră, care ne arată că mai nimic nu s-a un teren de stadion modern (135x104 metri) de trei 

schimbat nici în materie de sex. Paturi foarte mici. stele. 

Cum, de fapt, erau marea majoritate a romanilor. Paşii ne duc la Villa dei Misteri, situată în afara 

150 cm înălţime. oraşului propriu-zis. Aici se producea vinul, băutura 

Noroc cu migratorii ! preferată a locuitorilor. 

Se vorbeşte chiar de un cult pentru Dionis. 

Cunoscătorii susţin că la Pompei se află cele mai 

bune cicluri de fresce din Italia, precum şi graffiti 

antice cu caracter umoristic. S-a găsit şi o frescă cu 

cele trei graţii. Cam urâţele, dar, fiindcă erau 

fiicele lui Zeus, trecem cu vederea aspectul. Merg 

pe variante ! 

La ieşire, paranormalul ! Cu doar trei ore în urmă 

am intrat printr-o poartă goală-goluţă ! Acum era o 

coadă de vreo câteva sute de metri, pe trei rânduri. 

Iar soarele bătea, flux continuu, din mijlocul bolţii. 

De la târgul cu de toate, apă congelată, doar doi 

euro sticluţa, lămâi, lămâi, lămâi şi alte cele, am 

cumpărat albumul cu reuşite reconstituiri 

Băile de la Forum, bine conservate, se află 

suprapuse peste ceea ce văzusem cu câteva clipe 

aproape de restaurant. Există şi Băi Centrale, iar 

înainte. 

Băile Stabiene din apropiere, cu decoraţii 

Vizualizarea realităţilor, de acum 2.000 de ani şi 

interesante, sugerează cum funcţionau în acele 

de azi, îmi vor spune că am călcat cu adevărat prin 

timpuri. Trecem pe lângă brutăria comunităţii cu 

acele locuri. 

mai multe cuptoare de pâine. Oltencele ar fi 

Sunt puţin trist de soarta pompeienilor&Co ! 

invidioase când ar vedea ce pâine la megaţest 

Arunc o privire, plină de reproş, spre vinovatul 

făceau suratele din Pompei ! 

taciturn. Acum in silenzio stampa ! 

Inscripţia Cave canum (câine rău) şi mozaicul de 

Mâine toate drumurile duc la ... 

la intrare ne avertizează că intrăm într-o vilă de lux 

VERNISAJ 

„Pui pomi sau zămisleşti copii, 

Sculptezi în stânci, scrii poezii, 

„Vei fi în viaţă mâini?” te-ntreabă.” 


(Cel ce previne) 


85

NUDA VERITAS REFLECŢIILE UNUI CIOB DIN 

Gruia NOVAC 

OGLINDA VREMURILOR (XIII) 

Manifestul de la Bârlad 

(pentru răcit... gura!) 

Senzaţia că ne aflăm pe val e doar o aparenţă (ACB), care să devină imediat parteneră viabilă şi 

calină, în realitate starea adevărată e una de completatoare cu „Academia Bârlădeană”, dar 

plăcută amorţeală, care vine de demult şi de mai conlucrând cu ea în egalitate şi armonie. 

departe. Contribuţia fiecăruia va da contur vizibil unui 

Dar tot atât de adevărat e că, aici, în Bârladul întreg care va deveni, mai repede decât ne 

care nu şi-a epuizat potenţele, se pot încă petrece închipuim, un cerc al creatorilor locului, 

minuni. Vă chem deci, vă conjur chiar să iscăm asemenea – să nu ne temem de comparaţii – 

împreună ceea ce doar ni s-ar părea miracol, când, Cercului de la Sibiu ori a Şcolii de la Târgovişte. 

de fapt, e o posibilitate de a transforma starea Astfel, se va arăta că localismul creator a 

părelnic latentă într-o evidenţă pulsatorie. redevenit, practic şi productiv, contribuţia 

Recitesc înşiruirea de nume ale împătimiţilor revelatoare a provinciei la consolidarea literaturii 

de carte, de cuvântul frumos, de descifrarea naţionale. Mistral ne va mulţumi in memoriam, iar 

stimulativă şi de afectivitatea netrucată şi observ Blajul, zămislitorul conceptului în România anului 

cu încredere că mă aflu în faţa unei forţe care 1935, va zâmbi de admiraţie. 

aşteaptă deschiderea stăvilarului întru inundarea Suntem şi sunteţi buni. Posteritatea îşi va face 

mulţimilor de cititori cuprinşi de febra datoria, punând pe fiecare la locul său într-o 

cuminecăturii. ierarhie deloc aleatorie, dar, până atunci, să avem 

Lăsaţi-mă să vă cred conştienţi de valoarea încredere în steaua noastră. Spunea cândva marele 

dumneavoastră, pricină din care, stimându-i pe toţi Mihail Bulgakov: „Manuscrisele nu ard niciodată!”. 

creatorii, din Iaşi de pildă ori de aiurea, ne afirmăm Cine ştie, poate că în vorbele lui se ascunde soluţia 

certitudinea că nu le suntem inferiori. Să nu mai cvadraturii cercului şi de ce să nu se întâmple 

stăm pe genunchi în faţa nimănui, cum am procedat minunăţia asta la Bârlad?! 

prea adesea. Ospitalitatea noastră să nu mai fie Mă erijez în rolul de spiritus rector al 

smerenie, ci sumeţie lucidă. Să avem curajul iniţiativei mărturisite şi teoretizate lung şi patetic, 

spunerii că nu prea mai avem ce învăţa de la alţii, dar fac pasul întrucât cred în potenţele cetei de 

putem da şi noi, consultaţii măcar, de nu lecţii, scriitori din Bârlad; cred în ataşamentul fiecăruia la 

ultimele aproape două secole bârlădeneşti de o idee care poate fi idealistă, dar nu nocivă; cred în 

intenţii şi împliniri fiind suportul grav şi neclintibil dorinţa de a vă înălţa după puteri, dar şi de a situa 

al unor certe perspective care nu sunt vis, ci locul în care trăiţi pe treapta meritată, mai ales că 

aspiraţie spre un început generos. nu l-aţi părăsit niciodată... 

Ne aflăm într-un spaţiu binecuvântat. Să-l Şi dacă ne vom aduna gândurile într-o 

înnobilăm prospeţindu-l. Poate sună prozaic vorba publicaţie, care, parcă, viază încă, vom ieşi în lume 

„organizare”, dar tocmai de aceea să n-o eludăm. mai mult decât au reuşit vechile reviste din trecutul 

Ne vom contopi, ne vom aduna, sudându-ne, într-o îndepărtat al urbei. 

ASOCIAŢIE (neoficială) A CREATORILOR DIN BÂRLAD ...Numai de nu mi-aş răci gura! 


CINEMA * FILM 

Eliza ARTENE 

Am aşteptat cu nerăbdare să ajung să văd usturătoare pentru noi, ca români (sau, aşa ar trebui 

(era să zic ...spectacolul) filmul lui Purcărete. Pentru să fie!). Plăcerea nebună de a ne etala lenea, 

că presimţeam că va fi ... de Oscar, sau, în orice caz, docilitatea faţă de sistem şi partid, precum şi viciile 

un film în topul preferinţelor mele. Întâmplarea a drept zestre de preţ - sar în ochi în acest film cu tentă 

făcut să am o escapadă culturală la Bucureşti, în mai. autocritică puternică. „Aşa suntem, dar nu ne pasă! 

Am aflat unde rulează filmul şi în câteva ore, după un Aşa vrem să rămânem, în mocirla noastră”. 

spectacol de teatru şi o plimbare lungă, am ajuns la Un tânăr medic pediatru, Serafim, este 

Sun Plaza, într-un cinema modern şi am constatat că repartizat la Palilula, unde nici nu există copii (se 

eram în sală doar patru oameni!... Acolo, am înghiţit consideră că ar aduce ghinion în sat), dar există o 

în sec şi nu am vrut să-mi stric emoţia, ba chiar am maternitate prin saloanele căreia „bolnavii” joacă 

transformat absenţa publicului într-un atu, fiind, pe fotbal, se efectuează necropsii cu public („Autopsia e 

lângă răcoare, şi linişte în sală; deci film fără pop-corn o ştiinţă nobilă, nu bucătăria mă-ti!”), doar 

şi cola! Doar cu creionul în mână, notând în întuneric „medicina e singura escrocherie subvenţionată de 

câte o replică spumoasă. stat”!... O lume hâdă, în care orice este posibil, 

De când începuse să circule vestea la Iaşi că trecerea de la normalitate la nebunie este insesizabil 

face Purcărete film, m-am întrebat ce e Palilula, unde făcută, de la mizerie şi sărăcie la luxul visat de toţi, 

e, există sau e un fel de Terre promise ? Aflu că în asemenea. O lume ce îşi dezvăluie pas cu pas 

România există Palilula, în Dolj (sat întemeiat de Andri stranietatea, dar o lume, în acelaşi timp, parcă 

Popa şi ocrotit de divinitate în timpul cotropirilor) şi, universal valabilă. De aceea se şi numeşte filmul 

după film, mi-am spus că ar fi un fel de Sadova de care Undeva, la Palilula... Oriunde, în România, sau în 

făcea băşcălie echipa lui Mugur Mihăescu. Balcani, am înţeles eu, se întâmplă la fel. Că e 

M-am lăsat uşor prinsă de lumea palilulenilor, democraţie sau comunism, în noi n-a murit ce era rău 

care nu e departe de cea creionată de Kusturica: şi urât; normalitate este ceea ce este: trăieşte ca noi! 

alcool, umor, oameni ciudaţi, ironii, animale, un timp Ia şi bea! Nea Ilie („Eu, Ilie Tudorin/Când beau ţuică, 

parcă etern în care se scurge o poveste simplă - dar când beau vin!”- „Când bea apă, vai, ce chin!”) bea 

VERNISAJ 

„Fiinţă-n care doruri gem 

Şi-alergi edenul să-l găseşti, 

Mă plânge!... Altfel, te blestem!” 

(Epigraf pentru o carte osândită) 


„Imaginaţia e mai importantă 

decât ştiinţa” (Einstein) 


Ninge suav în Palilula 

sau răzbunarea broaştelor 

87

până şi mort fiind – l-a tăiat trenul în două, dar prezent şi un soi de Big Brother, semn că suntem şi 

jumătatea de sus, cea dotată cu membre superioare şi vom fi mereu supravegheaţi. Nu ştim dacă e înger sau 

creier... se foloseşte de sticlă şi pahar, şi „bietul mort” demon acest personaj, cert e că este omniprezent. 

e cu gura la urechi! O viaţă avem! ... „Avem” şi gemene şi hermafrodiţi, 

Iar Serafim se minunează de tot ce vede. nimfomane şi vârcolaci - tot tacâmul pentru un 

Serafim, parcă plutind într-un vis urât prelungit şi dat scenariu presărat cu înţepături inteligente, replici, 

au ralenti, devine ochiul prin intermediul căruia se cum ar spune caţavencii, „de pe fundul puţului 

vede lumea paliluleană. Vocea regizorului. El ştia gândirii”... Un film-puzzle; trebuie să fii în 

„altfel” despre lucruri şi viaţă; tatăl său, venind în permanenţă atent pentru a nu-ţi scăpa vreun detaliu 

vizită, e crucit şi el de câte vede şi nu-i vine a crede ce ţi-ar putea fi util în a înţelege ce s-a derulat mai 

unde a „nimerit” fiul său cel învăţat. („Ce băiat ne-ai devreme în faţa ochilor tăi sau, poate, ce va urma 

dat! E de-al nostru: curvar, beţiv, să-l ţie Dumnezeu puţin mai târziu. Pictură cinematografică, mai putem 

sănătos!”). Dar, nu-i nimic! Cum toată viaţa învăţăm, crede, deoarece imaginile sunt foarte atrăgătoare, în 

deprindem noi şi traiul la Palilula, care nu e chiar ca la genul celor create de Mick Davis („Modigliani”). 

carte sau, Doamne fereşte!, pentru oameni cu carte! Distribuţia aduce în prim plan nume de artişti 

M-am mirat că nu scria la intrare în Palilula: îndrăgiţi, precum: Răzvan Vasilescu, George Mihăiţă, 

„Abandonaţi orice speranţă, voi cei care intraţi Horaţiu Mălăele, Ofelia Popii, Áron Dimény, Ilie 

aici!”... Gheorghe, Sorin Leoveanu, Marius Manole, Luminiţa 

Tot filmul este călătoria iniţiatică a unui tânăr Erga... Decorurile sunt realizate de Helmut Sturmer şi 

uluit de universul paralel în care a fost adus de un tren, Dragoş Buhagiar, costumele de Lia Manţoc. 

pe o vreme friguroasă, pe o ninsoare care-i mângâie Rămâi după film deopotrivă cu un sentiment 

delicat părul. Valiza este „bagajul” cu care a venit plăcut şi cu un zâmbet amar pe buze. E un film al 

până la Palilula, de acum încolo nemaifiindu-i utilă - contrariilor: acum ninge suav, acum vezi oribilităţi 

descoperirea noului stil de viaţă şi a capacităţilor sale gen broaşte răzbunătoare (una ucide, înghiţindu-l, 

de adaptare luând locul experienţelor vechi. personajul principal). Dar, dacă accepţi ficţiunea şi 

(Trimitere la faptul că tinerii români, deşi urmează trucajele - zâmbeşti şi aplauzi în gând inventivitatea 

facultăţi, la absolvire sunt aruncaţi într-o Palilulă regizorului, capacitatea sa creativă. Îţi tresaltă 

neagră, ciudată şi eternă, negăsindu-şi locul şi fiind sufletul să auzi spunându-se pe nume unor probleme 

batjocoriţi că au studii, deşi nimeni nu le cere asta, ci social-morale. Te miri că auzi spus cu voce tare ce ai 

doar să ştie să trăiască. Să ştie să „guste” din fiecare gândit şi tu. Te eliberezi. Iată legătura cu teatrul, a 

pahar „întins” de viaţă). De la Serafim porneşte filmului lui Purcărete. Ştii că mai simte cineva ca tine: 

povestea, deşi se deraiază mult spre planul general, el Palilula e locuită!... 

intrând, oarecum, într-un con de umbră şi devenind Filmul şochează şi provoacă o cădere în sine. 

pretextul pentru conturarea unui univers fals utopic Fiecare trebuie să se gândească la ce am fost, la ce 

în care ne complacem. Un pretext pentru a pune suntem şi la ce nu vom deveni. Pentru că „neamul 

degetul pe rană. Ideea e că nu există viitor, că totul e o puturos şi beţiv” nu are şanse să evolueze. Copii nu se 

nebuloasă, un loc uitat de lume şi de soartă, repere nasc în Palilula, deci nu există viitor. Se naşte unul, în 

spaţio-temporale nu prea găsindu-se în film. final, cu o copită... Semn rău? 

Munca îi „loveşte” din plin pe paliluleni, Palilula = simbol al României trist şi 

afacerea cu broaşte, (delicatese pentru alţii, iremediabil declarată „forever the same!”... 

scârboşenii răzbunătoare pentru localnici) scoţându-i Zâmbetul amar ţi-l lasă realitatea în care te zbaţi 

cumva din letargie. Ei trăiesc parcă blocaţi într-un împreună cu semenii tăi. Este fidel, poate prea fidel 

univers din care nici nu vor şi nici nu pot să se sustragă. redată. Împrumuţi ceva din murdăria din film, îţi 

Îi bântuie amintirea celebrului restaurant Grandiflora reaminteşti de murdăria sufletelor întâlnite în viaţa 

(„Era Grandiflora aici, pe vremuri”...), viaţa în lux şi, de zi cu zi şi oboseşti să vezi atât urât, dacă nu cumva 

reveniţi la trecut, se refugiază în gătit şi băutură, deşi ai învăţat „autoapărarea” de la Arghezi şi 

sunt săraci şi leneşi. Unii au şi norocul de a face baie şi Rosenkrantz... că şi bubele şi mucegaiurile... ascund 

a de a fuma, de a beneficia de o soţie frumoasă, frumuseţea lor. Einstein avea dreptate: „Imaginaţia e 

neapărat blondă - raritate în Palilula! (Problema mai importantă decât ştiinţa!”. 

cuplului e tratată cu ironie ţipătoare: există unii care Constatat de mult că generaţia mea a „prins” 

omoară, se bat, se taie şi apoi se „pupă”, se simt numai răul..., o eternă promisiune de a trăi bine, de a 

ruşinaţi de faptele lor şi se împacă la loc... Eterna avea o viaţă mai puţin zbuciumată, dar lipsa de 

poveste, eternul conflict Eros-Thanatos?!). Încă o dată speranţă la orizont nu face decât să înnegrească 

iubirea va salva planeta. viitorul care nu mai sună bine, vorba reclamei. 

Imaginile ceauşeştilor inundă ecranul. Comunismul, demagogia nu au murit. Poate va fi bine 

Perioada de tristă amintire ne revine în minte. Poporul peste... cinci generaţii! Oricum, în şaptezeci de ani nu 

trebuie să lupte pentru pace („Luptăm în farmacie, în s-a întâmplat nimic bun în Palilula. Pardon, România! 

curtea spitalului”, „Lupta pentru pace se ţine la Oricâte semnale de alarmă s-ar trage, nu se 

Morga!”), să se manifeste: Partidului îi sunt datori! întâmplă nimic. Staţionăm, acolo, nicăieri. 

Apar în contrast Elena mică şi Elena Mare... Este 


APROPO... 

Gruia NOVAC 

1 2 

Nu tot ce faci e bun, după cum nu tot ce faci e Se spune că orice autor îşi laudă opera („Auctor 

rău! Sunt mulţi judecători care, cu siguranţă, îşi vor opus laudat” - Ovidius). Deşi nu explicit, în autograful 

împărţi sentinţele. Pentru unii eşti anghel, după cum oferit – indiferent de împrejurări şi motivaţie – el 

destui te vor socoti satan. conţine ceva şi din orgoliul foarte justificat al 

Între aceste două tăişuri mă mişc, dar până în autorului. 

cele din urmă am hotărât să îndrept fascicolul privirii În 8 octombrie, 1977, la Casa Cărţii din Iaşi, 

calde şi spre cele peste şase sute de volume, eminescologul francez celebru, Alain Guillermou, 

însemnate cu autografe, adică semnături originale profesor la Sorbona – Paris, scria citeţ, vesel şi 

puse alături de vorbe, unele spontane, altele mai dezinvolt cuvintele: „Domnului Gruia Novac, omagiu 

elaborate, ale unor OAMENI foarte diferiţi ca vârstă şi foarte prietenesc al autorului Alain Guillermou”. 

preocupări, strânse într-un lung şir de ani. E drept, Volumul prezentat atunci se numeşte Geneza 

unele le-am solicitat, cele mai multe mi-au fost interioară a poeziilor lui Eminescu (Editura Junimea, 

trimise surprinzător. Iaşi, 1977, traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel 

Am selectat câteva şi ce greu mi-a fost! Intenţia Pârvan). 

de a vi le „arăta” pe acestea va fi primită, vai, diferit, 

de la acceptare şi dezinteres, până la făţărnicie şi 3 

ură, drumul parcurgându-se fără... mofturi. Merg pe 

el, chiar dacă pasul pe care-l fac are în el ceva Prima zi de vară a anului 1980, 1 iunie. În 

emfatic... foaierul Teatrului „V.I. Popa”, teatrologul Simion 

VERNISAJ 

„Într-un sicriu ciocane îmi pare că bat cuie 

În grabă, cum mă fură ecoul monoton... 

Al cui? E toamnă astăzi şi vară dulce nu e! 

Ca o plecare sună misteriosul zvon.” 


NOAPTEA E UN SFETNIC... (VII) 

(glose) 

(Cântec de toamnă) 


Motto: 

E parcă un făcut ca, nimănui 

Să nu-i miroasă murdăria lui, 

Pe când, pe vrute şi nevrute, 

Parfumul altuia îi pute. 

(Tudor Arghezi, Inscripţie 

pe un flacon de cristal) 

89

Alterescu îşi lansează volumul Actorul şi vârstele I, martie, 1994), publicaţie fondată de mine, primele 

teatrului românesc (310 pagini), „o sinteză asupra trei numere coordonându-le efectiv (Redacţia: Gruia 

teatrului românesc din punctul de vedere al evoluţiei Novac – redactor şef; Sergiu Coloşenco – secretar de 

artei actoriceşti”. Prezentare, schimb de opinii, redacţie; Fănică Ursu - redactor), că „anul 1993 şi 

păreri, amabilităţi, autografe. Pe exemplarul meu, începutul lui 1994 au însemnat pentru ACADEMIA 

care m-a costat 18,50 lei, la cursul de-atunci, BÂRLĂDEANĂ un timp generos”. În perioada aceea, la 

autorul, cu un scris aparent grăbit, dar hotărât, a multele manifestări au participat, pe lângă 

notat: „Lui Gruia Novac, profesor de literatură din personalităţi locale, şi oameni cu nume importante, 

oraşul Bârlad, care-mi solicită din prima oară onorante din cultura română: acad. Mihai Cimpoi, 

afecţiunea pentru spiritualitatea sa. Omagiul lui S. sculptorul Marcel Guguianu, scriitorul C.D. Zeletin, 

Alterescu, 1 iunie 1980”. teatrologul Valentin Silvestru, prozatorul Grigore 

Ilisei, scriitorul Nichita Danilov, prozatorul Dorin 

4 Spineanu, poetul Viorel Dinescu, poetul Ion Chiric, 

scriitorul Ion Trif-Pleşa, ing. dr. Cornelius 

Esteticianul şi teatrologul Ion Toboşaru, prof. Antonovici, prozatorul Fănuş Neagu, criticul Eugen 

univ. dr. în filosofie şi estetică, a venit la Bârlad în Simion, ultimii doi primind şi titlul de „Membru de 

toamna lui 1983, într-o zi de 31 octombrie. La onoare al Academiei Bârlădene”. 

lansarea cărţii Contururi teatrologice (Buc, 1983), În toamna lui 1993, împreună cu Fănuş Neagu, 

după ce am rostit câteva glose, mi-a oferit personal criticul literar Eugen Simion, pe atunci şi 

volumul, pe foaia de gardă scriind cu caligrafia lui de Preşedintele Academiei Române, a fost prezent la 

„doctor”: „D-lui prof. Gruia Novac cu sentimente de Bârlad, cu prilejul lansării volumului de la Editura 

caldă colegialitate. I. Toboşaru, 31 X 83”. Concis, iar Nemira, Moartea lui Mercuţio, pusă „sub semnul 

pentru mine, măgulitor. acestui personaj încântător care fără voia lui devine 

un personaj tragic într-o istorie dominată de o 

5 mediocră fatalitate” (Eugen Simion). 

Remarc şi astăzi, emoţionat, adâncimea unui 

În catalogul literaturii române (v. dicţionare fel autograf cu alură imperială: „D-lui Gruia Novac, 

de fel) îl găsim cu numele de Valentin Silvestru (20 acest autoportret desenat de un Mercuţio care crede 

oct. 1924 – 26 nov. 1996). Respectat şi temut, în că adevărul există. Eugen Simion”. 

mediile cultural-artistice i se spunea „Domnul Parcă intuind că-l voi face cunoscut, cândva, vi-l 

Teatru”. Universitarul băcăuan Constantin Călin îl ofer acum, supunându-l... judecăţii dumneavoastre 

numeşte „Profesorul de «cordialitate»”. generoase. 

Eu l-am cunoscut în multe prilejuri şi diferite 

ipostaze. Era întotdeauna impecabil, direct, nu 7 

folosea eufemismul decât în situaţii prea rare, când 

contextul permitea perifraza nu ca ţintă individuală, Theodor Codreanu scrie (la pg. 147) în cartea sa 

ci cu tentă sustenabilă de generalitate. Fragmentele lui Lamparia (Scrisul românesc, 

Într-o zi de 5 mai, 1993, în ambianţa Craiova, 2002): „Nu iertarea aduce pacea, ci 

maiestuoasă a Bibliotecii „Stroe S. Belloescu” din înţelegerea”. Parcă mă regăsesc, dacă am în vedere 

Bârlad, în faţa unui public elevat, am prezentat mediul târgoveţesc în care mă aflu, aci aparenţele 

volumul I al cărţii Jurnal de drum al unui critic fiind, de regulă, înşelătoare, înţelegerea rămânând o 

teatral (1944-1984), scos de Valentin Silvestru la veritabilă... iluzie. Codreanu, cred, m-a „citit”... 

Editura Meridiane, Bucureşti, 1992. Autograful de pe carte vine de la sine: „Lui Gruia 

Prezenţa statuară a Maestrului mărea tensiunea Novac, lupul singuratic al Bârladului, prietenia lui 

şi emoţia tuturor... La sfârşit, valoarea exemplarului Th. Codreanu, 2 noiembrie 2002.” Da! 

dăruit de autor a crescut, nu atât prin preţ (300 lei!), 

cât prin structura... autografului. „D-le profesor 8 

Gruia Novac, pentru mine, dv. sunteţi o emblemă 

intelectuală a Bârladului. Vă mulţumesc cu Scriitorul George Astaloş a tipărit, în 1997, la 

îndatorinţă pentru tot ce aţi făcut, de atâta vreme, Editura Vitruviu, Bucureşti, volumul UTOPII. Eseuri 

pentru cultură, pentru teatru şi chiar pentru urmate de confesiuni biografice, traduse din 

Valentin Silvestru. mai 1993, Bârlad – Academia franceză de Ileana Cantuniari. După zece ani, în 

Bârlădeană (la lansarea aici, mişcătoare, a cărţii.)” 2007, scriitorul româno-francez a poposit la Bârlad, 

Mulţămesc, cu servitute, Valentin Silvestru! întâlnindu-se cu cititorii săi în spaţiul generos al 

Galeriei de Artă „N. N. Tonitza”. 

6 M-am ales cu un excepţional autograf, dar şi cu 

un amic: „Iubitului meu Gruia Novac aceste UTOPII 

Scriam în revista Academia Bârlădeană (nr. 1, an care ne însumează pe toţi. Cu tandră complicitate, 


George Astaloş, Bârlad 2007”. Gruia Novac, această ediţie definitivă a 

Cu asemenea „infracţiune” merg chiar şi în... «Evangheliei erotice», carte din care însumi încă... 

penal! mai învăţ! Cu cele mai alese gânduri de preţuire, 

Viorel Savin. Luncani, 2 sept. 2011”. 

9 Mulţumindu-i, cititorul din mine îşi aminteşte 

stihurile: „şi poate că vă vom ierta/ de ne-o veţi cere 

Scriitorul Ion Murgeanu, natalist din Zorleni cinstit!” (Înainte de a apăsa pe trăgaci, pg. 313 din 

lângă Bârlad, dar trăitor în Capitală, îmi scrie pe vol. cit.). 

volumul Himera literaturii – dialog epistolar cu Ion Sic vos non vobis! (Astfel voi – munciţi –, dar nu 

Lazu (Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2007): pentru voi!) 

„Dragului prieten Gruia Novac, senior critic al 

literaturii române, stăpân absolut al culturii 13 

berladnice, bărbat frumos de har şi, în vremuri 

bune, şi de pahar, îmbrăţişarea noastră frăţească, Istoricul literar Valeriu Râpeanu, profesor 

Ion Murgeanu, şi totală – 7 iunie 2009, Bucureşti.” universitar intrat în folclorul legendar al foştilor 

Îi întorc dragostea, urându-i, mai ales, studenţi şi doctoranzi, este cunoscut prin rigoarea 

sănătate! academică a scrisului său, chiar şi atunci când acesta 

are caracter ocazional. 

10 Domnia-Sa mi-a expediat, cândva, un coleţel 

dichisit cu pedanterie, în care se afla volumul 

Retrospectiv şi cald, pacifist şi măsurat în Scriitori români. De la I.L. Caragiale la Radu Tudoran 

vorbe, polivalentul C.D. Zeletin scrie pe volumul (Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2010), însoţit de 

omagial „75”, scos la Editura Sfera, Bârlad, 2010: următoarele cuvinte: „Domnului profesor Gruia 

„Am împlinit 75 de ani, scumpe prietene Gruia Novac – aceste pagini pe care le trimet cu bucuria că 

Novac, şi nu ştiu ce-i mai mare: afecţiunea sau vor fi citite de un cunoscător exigent şi un 

preţuirea pe care vi le port... C.D. Zeletin, Bârlad, propagator neobosit al valorilor literaturii române. 

10 aprilie 2010.” Omagiul colegial al lui Valeriu Râpeanu. 14 iunie 

Ca de obicei, redescopăr un connaisseur 2011.” 

perfect: C.D. Zeletin! Să trăiţi, Domnule Profesor! 

11 14 

Doamna Elisabeta Isanos, romancieră, poetă şi Relaţia mea cu prof. univ. dr. din Bacău, 

traducătoare de fineţe, fiică a cuplului romantic Constantin Călin, este una eminamente specială, ea 

Magda Isanos şi Eusebiu Camilar, mă gratulează, pe înfiripându-se, îngroşându-se apoi, prin colaborările 

coperta interioară a romanului Poarta de Vest. variate, profunde şi decente ale Dumnealui la 

Aventurile unui cetăţean român (Editura Lucman, „Baaaadul literar”. Drept pentru care – afectuoasă şi 

Bucureşti, 2010), cu vorbe alături de care nu încap respectuoasă – legătura noastră „interesată” (sic!) 

preamultele mulţumiri: „Domnului Gruia Novac, nu poate fi, nici două clipe, suspectată de 

nobilul cărturar din „Florenţa moldavă”, cu stimă şi subiectivism. 

admiraţie, E. Isanos”. O arată, dovadă peremptorie, şi autograful, cu 

Sărut mâinile, Doamnă! ecou colocvial, oferit mie (odată cu volumul... 

voluminos) pe cartea Stăpânirea de sine. Miscelaneu 

12 (Editura Ateneul Scriitorilor Bacău, 2010, 651 

pagini), pe care-l transcriu emoţionat: „Domnului 

Nu mi-a fost frică niciodată de vorbele socotite, Gruia Novac, irezistibilul redactor-şef al „Baaadului 

de unii, mari, atâta vreme cât au justificare faptică. literar”, care, persuasiv şi ferm, distins şi baritonal, 

Viorel Savin este, mai cu seamă, romancierul nu lasă bietului colaborator nici un motiv de a se 

cel mai înzăuat din literatura contemporană. Asta-i sustrage ori de a întârzia. Ulterior, însă, acesta se 

singura raţiune pentru care-l stimez şi preţăluiesc. simte dator să-i mulţumească. Constantin Călin. 

De aceea, autograful scris, pentru mine, pe dubla Bacău, 1 nov. 2010”. 

copertă a volumului Evanghelia eretică (Editura Tipo Domnule Profesor, vă mai amintiţi ultima 

Moldova, Iaşi, 2011, col. Opera Omnia – Poezie „cronică măruntă” din volum? Mă onorează s-o 

contemporană), l-am înfăşurat în eşarfa credinţei că transcriu integral, cu gândul la Dumneavoastră: 

nicio părtinire nu l-a însoţit în elaborare: „Doamne, dacă inima mea ar avea braţe, Te-ar 

„Eminentului om de cultură – critic literar îndrăzneţ cuprinde!” 

şi abil conducător de revistă –, domnului profesor 



91

REMEMBER 

Lucian RAICU 

SCRISOARE DIN PARIS 

Să ai optsprezece (Arthur Rimbaud) 

ani, să trăieşti, să scrii şi Greu pot să uit – cum aş putea vreodată să uit, 

uneori chiar să publici în indiferent câte evenimente istorice se mai succed, câte 

România anilor '50 şi să revoluţii şi câte restauraţii, câte perspective, unele mai 

celebrezi, în versuri exigente şi mai „radicale” decât celelalte... felul absolut 

pline de un mare avânt triumfal, înrudit cu o enormă speranţă în acel timp, cum 

liric – cu totală nepăsare răsuna numele mic al poetului francez – acel drăgăstos 

faţă de sloganurile familiar, acel definitiv victorios „Arthur”, în rostirea de 

epocii – pe François multe ori repetată la un pahar de vin (un vin şi el al 

Villon şi pe Arthur speranţei într-un miracol ce avea să mai întârzie şi poate 

Rimbaud, fără să bagi încă mai întârzie...) – rostirea lui Nicolae Labiş, bine 

de seamă că operele lor timbrată, decisă, patetică şi mai presus de toate: 

erau cam interzise, iar sfidătoare. 

suflul lor cutezător Ar trebui să o ştie şi cei care „murmură”, cei siguri 

libertar şi „eretic” total că în locul poetului, ar fi fost – de departe – mai 

nepotrivit cu normele nonconformişti, mai eroici şi, în orice caz – asta oricum – 

înregimentării forţate „mai mari”... 

în vigoare atunci nu e chiar un fapt banal, o ispravă la Mă bucur de aceea să citesc într-un număr proaspăt 

îndemâna oricui. Era una din îndrăznelile pe care şi le al României literare un text lucid-recuperator despre 

îngăduia cu un soi de iresponsabilitate, una din isprăvile Labiş, semnat de criticul Alex. Ştefănescu. Iată-i finalul: 

de pomină în apăsătorul climat ale lui Nicolae Labiş (care „El respectă toate principiile din încălcarea cărora alţi 

se mândrea cu franţuzeasca rezonanţă – şi ea suspectă – a poeţi îşi fac un titlu de glorie. El are o sănătate perfectă. 

numelui şi cu un plauzibil străbunic rătăcit prin Moldova El vorbeşte logic şi respectuos. Şi totuşi în justeţea 

de nord, fost oştean al lui Napoleon în campaniile sale atitudinii sale există o formidabilă energie reformatoare. 

estice). De ce? Poate pentru că poetul se lansează în incredibila 

Se nimereşte ca poetul să se fi născut la început de aventură de a trăi ceea ce toată lumea propovăduieşte. 

decembrie – 2 decembrie 1935 – aşa cum vom avea, tot în Sau poate pentru că, nouă, celor de la sfârşitul secolului 

decembrie noaptea de 21 spre 22, comemorarea tragicei douăzeci, a început să ni se pară senzaţională 

sale morţi. Notase cu câteva zile înainte de teribilul normalitatea”. 

accident – mulţi se îndoiesc că ar fi fost doar un accident – 1993 

„Am douăzeci de ani şi încă unul – n-aş vrea nici unul să îl 

Notă: 

dau minciunii”, iar vremurile nu prea tolerau astfel de 

Merită să fie retipărit la Bârlad acest scurt text consacrat lui 

proiect, poetul nu „voia” dar voiau cu tot dinadinsul ele. 

Iar dacă el – totuşi – se încăpăţâna să nu vrea... În fine, e 

prea trist, mai cuminte e să pun punct. 

Labiş şi iscălit de Lucian Raicu. Cum se ştie, marele critic e, înainte 

de orice... bârlădean. Toţi trei, Labiş, Raicu şi Tomozei (autor al 

acestor rânduri) au fost colegi la mult hulita „Şcoală de Literatură 

Mihai Eminescu”. 

Poemul intitulat Arthur Rimbaud – celebrând o 

figură resimţită ca exemplară şi desigur fraternă – a fost 

cenzurat în întregime, a fost scos fără multe explicaţii din 

volumul de – dureros de mutilat – debut, Primele iubiri, 

apărut în toamna anului 1956, în zilele revoluţiei 

budapestane – primite de Labiş cu imensă emoţie – şi 

curând înăbuşite în sânge – spre imensa sa disperare – 

chiar în ultimele săptămâni ale vieţii sale – curmate la 

exact 21 de ani; la vârsta când alţii nici n-au apucat încă 

să „deschidă ochii” spre lume, privind-o încă foarte 

nedumeriţi, ca prin ceaţă. 

Adolescentinul omagiu avea să apară abia postum în 

volumul Lupta cu inerţia, dar de scris – şi propus publicării 

cu toată candoarea – fusese scris prin 1953-1954. Suna 

frumos şi proaspăt (suna incredibil pe atunci, vă pot 

asigura, suna cum se zice „ca dracu” – în acel sinistru 

G.T.(omozei) 

climat, poemul intitulat Arthur Rimbaud: 

„Scuture-şi pe bulevarde capitala românească 

Galbeni tei şi suie-şi slăvii inegal, semeţ contur, 

Din vuirea de tramvaie şi din ud pavaj să-ţi crească 

P.S. 

Aprilie 1997 

- Notă adăugată la o scrisoare trimisă de G. Tomozei 

profesorului Dionisie Duma din Tecuci, datată Ianuar '97; 

Evocarea mea frăţească, încâlcit ştrengar, Arthur” 

- pe 30 martie 1997 a murit G. Tomozei. 

(g.n.) 


INTERVIURI 

Sergiu ADAM 


„...Nu regret fluiditatea vremurilor 

prin care trecem: ea ne-a scos din 

înţepenirea în rău...” (C.D. Zeletin) 

În numărul 3 (306), anul XXXII, martie 

1995, revista băcăuană Ateneu publica, sub 

semnătura prestigiosului poet şi publicist 

Sergiu ADAM, un interviu cu scriitorul de 

anvergură C.D. ZELETIN, puţin înainte de a 

împlini 60 ani (avea să-i rotunjească pe 13 

Aprilie). 

Actualitatea interviului ne-a îndemnat 

să-l (re)publicăm, cu atât mai mult cu cât 

distinsul intelectual s-a format, în anii 

adolescenţei, la Bârlad – a absolvit secularul 

Colegiu Naţional „Gheorghe Roşca Codreanu” 

în 1952 –, iar în prezent este Preşedintele de 

Onoare al nu mai puţin celebrei „Academia 

Bârlădeană”. 

Redacţia 

Domnule C.D. Zeletin, la un popas aniversar a jupânesei sale Agafia comprimă în această 

atât de rotund şi ca om al meleagurilor noastre, privinţă o adevărată tragedie shakespeariană... În 

se cuvin câteva informaţii privitoare la strămoşii stabilirea lor la Burdusaci, numiţi pe atunci 

dumneavoastră. Oprişeştii de Jos, un rol însemnat pare a-l fi jucat 

Pe toţi versanţii neamului meu, români ştiutori Miron Costin, dar mai ales fiul lui, Ioniţă, cu moşie 

de carte, mulţi din ei preoţi, dar toţi răzeşi, trăitori la Oprişeştii de Sus. Despre neamul Brăeştilor, 

într-un acelaşi loc: nordul fostului judeţ Tecuci, foarte bogat şi cu unele înrudiri voievodale, s-a 

strecurat ca o pană între judeţele Bacău şi Tutova. ocupat Th. Cornel în Figuri contemporane (1909) 

În împletitura genealogică există o viţă de mari şi C. Gane în Amărâte vieţi..., carte ce nu şi-a trăit 

boieri, Brăescu, scoborâtori din Bucovina, şi un viaţa, fiind tipărită în 1944. 

îndepărtat fir aromânesc, urcat din ţinutul Ohridei: În neamul meu exista din toate părţile dragoste 

familia de oieri Turea, stabilită pe la sfârşitul pentru istorie, înzestrare pentru matematici şi 

secolului al XVIII-lea în Ţara Vrancei. Acestei familii pentru muzică. 

i s-a zis ulterior Dimoftache, care e şi numele meu Din ţesătura despre care vorbiţi s-au ales 

adevărat, trecându-se astfel un prenume unele ape, unele reliefuri, unele modele? Aţi 

hipocoristic într-un nume, după moda grecească la putea schiţa câteva caracteristici ale acestor 

care sudul Moldovei a fost mai sensibil. Bucovina- ascendenţi? 

Ohrida, o diagonală măsurând spaţiul etnogenezei 

româneşti... Mama mea, coborâtoare din răzeşii 

Ţarălungă, cărora numele singur şi le-ar fi 

emblematic, spunea despre Tata, cu replica ei 

promptă, ce închidea întotdeauna o observaţie 

justă exprimată cu savoare lexicală: „Taică-tău e 

boier numai pe-o coastă!”, adică numai pe 

jumătate. Făcea aluzie la neamul Brăescu, atestat 

documentar din secolul al XV-lea. Un ram al acestei 

familii s-a refugiat pe valea Zeletinului, la 

Burdusaci, urmărit de urgia lui Duca Vodă, care îi 

omora şi le lua averile. Istoria lui Ştefan Brăescu şi 

Sigur, însă orice sinteză îşi are proporţia ei de 

relativitate... Luându-mi puncte cardinale cei 

patru străbunici, aş putea spune următoarele:. 

1. Dimoftache: firi justiţiare, simple, 

aprinse, extrem de vrednice, apetit pentru 

modernitate, auz muzical şi voci frumoase, trăitori 

de cauze. Dintre ei mai cunoscut e romancierul I.D. 

Muşat (1898- 1983), pe numele real Ioan 

Dimoftache. 

2. Brăescu: oameni frumoşi, firi blânde, 

nobile şi armonioase, naturi reflexive, voci 

superbe. Dintre ei îi amintesc pe doctorul 


93

Alexandru Brăescu (1860-1917), întemeietor al mesaj; tenorul de reputaţie internaţională Tomel 

învăţământului superior de psihiatrie în Moldova şi Spătaru (1906-1961), strălucind un deceniu la Cluj, 

ctitor al Spitalului Socola din Iaşi, intelectual de unul la Bucureşti şi altul în Italia, – unde a cântat şi 

cultură deopotrivă franceză şi engleză, elev al la Scala din Milano, despre care am scris un lung 

marelui neurolog francez J.M. Charcot, şi pe excurs biografic în Studii de muzicologie, XXI, 

Nicolae Brăescu (1880-1960), magistrat la Înalta 1989; filozoful şi sociologul Ştefan Zeletin (1882- 

Curte de Casaţie, în tinereţe tenor al cărui nume 1934), pe numele real Motăş, căruia i-am reeditat 

rămâne legat de începuturile creaţiei româneşti de de curând două din lucrările fundamentale, 

operă (compozitorul G. Cosmovici, unchiul lui Burghezia română... şi Neoliberalismul. În 

George Enescu). Nicolae Brăescu rămâne omul privinţa ramurii clujene a familiei Dimoftache, 

desăvârşit al familiei mele: frumos ca un zeu, aceasta era – ca şi Ştefan Zeletin – abhorată de 

înţelept ca Seneca, înzestrat ca Orfeu... bunicul meu patern, C. Dimoftache, împreună cu 

3. Ţarălungă: tipul de răzeş forte, cu eul bine care locuiam, datorită gândirii lor de stânga. De 

conturat, cu un remarcabil simţ al trecutului. stânga era socotit de altfel şi liberalismul lui Ştefan 

Francheţe în afară, duioşie în adânc, iubitori de Zeletin. Toţi cunoşteau marxismul înainte de 1944, 

viaţă patriarhală. Satul lor, Laz, aşezat sub păduri, chiar dacă nu erau marxişti, se arătau însă 

mi-a evocat încă din copilărie încremenirea dacică. „internaţionalişti şi cosmopoliţi”, în timp ce 

Toate erau străvechi: noi doar cuiele din şindrilă şi bunicul meu era profund conservator şi cu o 

lampa de gaz. Dinspre această parte trebuie să-l dragoste oarbă pentru valorile româneşti. Tata, 

amintesc, întâi de toate şi plin de emoţie, pe Nicolae Dimoftache (1908-1991), preot în 

bunicul meu dinspre mamă, Gheorghe I. Ţarălungă Burdusaci, n-a fost niciodată interesat de politică şi 

(1885-1963), primar al Onceştilor din judeţul asta l-a salvat în anii comunismului. Taciturn, în 

Bacău, erou căzut în lupta împotriva comunizării... tinereţe era veşnic scufundat în vise de artă 

4. Cârlan: răzeşi originari din Ruget 

(Vultureni), firi active şi cumpănite, tradiţionalişti 

cu un remarcabil apetit intelectual şi cu simţul 

averii. Dintre ei aleg figura fratelui bunicii mele 

materne, Dumitru Cârlan (1892-1976), unul dintre 

puţinii cavaleri ai Ordinului Mihai Viteazul în 

ambele războaie mondiale, matematician şi ofiţer 

distins cu ordinul francez Croix de Guerre şi citat 

pe Armată de către generalul Maurice Sarrail, 

comandantul trupelor franceze din Orient. Îi 

amintesc, de asemeni, pe Ioan D. Condurachi 

(1888-1971), diplomat, doctor în drept la Paris, 

specialist în dreptul vechi românesc, secretar al 

(studiase în particular cu marele cântăreţ de operă 

George Folescu), iar la maturitate, în slujirea 

perfectă a altarului şi în trebile gospodăriei. Adora 

munca fizică şi viaţa în aer liber. Mama mea, 

învăţătoarea Maria Dimoftache (1910-1978), 

dimpotrivă: avea aplicaţie pentru viaţa imediată 

şi, extrăgând lesne semnificaţia întâmplărilor, ştia 

să le plaseze admirabil în largi perspective de timp. 

Vedea bine şi de aproape şi de departe; la minte 

ageră, purtare suplă, aşa că se interesa permanent 

de ceea ce se petrecea în ţară şi în lume. I-a grăbit 

însă sfârşitul pierderea bătrânului ei tată, omorât 

în închisoarea Jilava... 

Delegaţiei române la Conferinţa de Pace de la În urmă cu doi-trei ani, cu prilejul, unei 

Paris, 1919 (Trianon). 

deplasări la Răchitoasa a unui grup de scriitori 

Povestiţi aceste lucruri dată fiind din care făceau parte domnii Ion Ungureanu, 

curiozitatea dumneavoastră istorică ori ca ministrul culturii al Republicii Moldova, Andrei 

urmare a educaţiei şi a unui cult al strămoşilor? Pleşu, George Bălăiţă, Radu Cârneci etc., aţi 

Nu am primit o educaţie expresă în sensul 

acesta. Am crescut liberi. În adolescenţa şi 

tinereţea mea, părinţii erau prea chinuiţi de 

seismele vremii ca să mai aibă dispoziţia cerută de 

un program educativ. A fost mai degrabă o formă de 

educaţie pasivă, ca să zic aşa, graţie existenţei 

bibliotecii din casă şi a unor poduri pline de colecţii 

de reviste, dar mai ales a modelelor de 

intelectualitate înaltă ce existau în familie: marele 

savant George Emil Palade, primul român laureat 

al Premiului Nobel (1974), care – iată anul! – a 

transmis prin mine revistei Ateneu un admirabil 

susţinut o dizertaţie privind valorile intelectuale 

pe care Valea Zeletinului le-a dat culturii 

româneşti. Care credeţi că a fost personalitatea 

cea mai fascinantă? 

Am amintit deja câteva personalităţi. Fiecare 

fascinează în felul ei, printr-o anumită notă în 

claviatura dintre impresie şi convingere şi în 

funcţie de cine îi receptează iradierea. De pildă, în 

faţa geniului ştiinţific al lui George Emil Palade, te 

cutremuri... Dar fascinantă în sensul strict al 

termenului cred că a fost actriţa şi scriitoarea 

Sorana Ţopa (1898- 1986), originară din Podu 

Turcului. Ea s-a ridicat deasupra artei, a traversat 


zona sensibilităţii creatoare şi, în drum spre primare ale biografiei michelangioleşti şi la Natalia 

spiritual, a părăsit viaţa artei pentru viaţa vieţii. Negru... Dar aventura teribilă pe care o închide 

Sorana Ţopa reprezintă, în spiritualitatea cartea stă în eseul Sonetul lui Leonardo? 

românească, o glorie a gândului; în consecinţă, Precizare a paternităţii. Intuisem că singurul 

biografia ei nu e interesantă, cât importantă. Într- sonet al lui Leonardo da Vinci nu este o poezie 

un interviu acordat cu puţin înainte de retragerea originală, ci o traducere. Dar din ce autor? Despre 

ei timpurie de pe scenă (Vremea, 5 decembrie Leonardo se scrie imens de mult, fără contenire... 

1943), lăsa să se înţeleagă aceasta, afirmând – Ei bine, după cercetări de ani de zile, am 

culmea! – că teatrul n-o interesează în măsura în descoperit izvorul acestui sonet în prolegomena 

care cred cei mai mulţi. „Tot timpul am bâjbâit; am poemului latin Regimen sanitatis salernitanum al 

avut doar momente de intuiţie artistică învăţatului catalan Arnald de Villanova, trăitor în 

veritabilă”, răspundea interlocutoarei, momente secolul al XIII-lea: ea a fost tradusă de Leonardo 

când Emil Cioran o simţea ameţitoare. Afirmaţia ei sub forma unui sonet în toscană... 

nu exprima modestie, ci un lucru mai înalt. ...În fine, sper ca Respiro în amonte să nu 

Ultimele cuvinte înainte de a muri, la 29 octombrie oculteze poetul original ce sunt: e vorba numai de 

1986, au fost mai semnificative decât ale lui un răgaz la deal, cât să trag în piept o gură de aer... 

Goethe (Licht, mehr Licht! – Lumină, mai multă 

lumină!), fiind nu numai un îndemn, ci şi o 

constatare metafizică, mai exact o informaţie 

eshatologică: „Nu moare decât un singur ochi!”, 

adică: am pierdut vederea lumii de aici, dar mi-a 

rămas vederea lumii de dincolo, a celeilalte vremi 

a vieţii noastre, cum glăsuieşte liturghia noastră 

ortodoxă... În evoluţia Soranei Ţopa, esteticul a 

incomodat eticul, iar eticul a fost transgresat de 

spiritual. Drumul unei asceze. 

De curând v-a apărut la Editura Cartea 

Românească volumul de eseuri „Respiro în 

amonte”. Ce loc are el în configuraţia creaţiei 

dumneavoastră literare? 

Trăim vremuri de mari prefaceri, care se 

reflectă şi în viaţa literaturii. Cum priviţi în 

această perspectivă arta şi, deci, literatura 

română? 

Oricum, nu regret fluiditatea vremurilor prin 

care trecem: ea ne-a scos din înţepenirea în rău... 

Arta urmează şi ea tumulturile sociale, pliindu-se 

însă pe un nivel şi mai scăzut decât până acum al 

spiritualităţii şi, în consecinţă, al gustului artistic. 

Gustul e prin definiţie un ce bine conturat privind 

preferinţe pentru realităţi sedimentate, şi e 

modulat de cultură. Or, în viitura socială care ne 

acoperă, în mizeria ce ne asaltează, nu numai că se 

amestecă valoarea cu nonvaloarea, dar îşi schimbă 

Configuraţia respectivă ar fi o... dis-figuraţie! între ele şi locul, generând impostura axiologică. 

Decenii la rând nu mi s-a îngăduit să public la vreme Situaţia pare şi mai gravă dacă o proiectăm pe 

ori aşa cum doream eu, încât cartea apărută să fundalul mai larg, mondial, al derutei estetice, 

reprezinte veritabilul meu moment interior. Spune care dictează o structurare şi mai inconsistentă a 

proverbul: toate la timpul lor şi ouă roşii la Paşti! artelor. Să nu uităm că de aproape o sută de ani 

Căci, deşi avem repere absolute, noi oamenii avangardă curge după avangardă şi fiece forţă 

evoluăm, altfel am fi pierduţi iar speranţa ar politică ajunsă la putere huleşte ceea ce a creat 

dispărea din lume... Respiro în amonte e scris, în precedenta, definindu-şi în felul acesta precacea 

mai mare parte, cu ani şi ani în urmă, încât el îl ritatea. Toate vorbesc de „trecutul negru”, ca întrreprezintă 

mai mult pe cel care am fost decât pe o horă satanică a autodistrugerii... Eu sunt însă 

cel ce sunt. Deci e o carte apărută cu întârziere. optimist: arta are acum prilejul să se aleagă din 

Albumul meu sufletesc a dobândit între timp noi scoriile imposturii prin modalităţi active, deschise, 

circumferinţe, pe cele vechi îngrămădindu-le spre prin luptă, prin izbânzi şi înfrângeri, luptă în care 

miezul trunchiului. ceea ce e neviabil se atrofiază şi cade. Arta 

Am abordat eseul-evocare fără prejudecata împrumută şi ea principiile vieţii, aşa că salvarea 

notorietăţii subiectului ori apăsarea ideii de va sta în arta însăşi ca formă de viaţă, mai ales că 

anonimat – cum bine s-a scris pe coperta a patra. perceperea ei se va face cu siguranţa pe care o 

Aşa se explică faptul că trec lesne de la adaugă cultura. Prefer, dacă tot mi-e dat să sufăr 

Michelangelo la Ştefan Petică ori de la Petrarca la ca artist, coborârea temporară a artei prin gustul 

Perpessicius: percep cu antenele proprii valoarea, scăzut, decât prin impunerea artificială a unei 

o asimilez vieţii mele intelectuale, resping cultura- ideologii politice: prostul gust e impas al unei 

colaj iar erudiţia o socotesc mijloc de a ajunge mai forme de viaţă, teroarea ideologică e de-a dreptul 

uşor la Sergiu mine Brandea însumi. Unele din Israel eseuri în compania au fost scrise prietenilor cu 

mare plăcere, cum Virgil sunt Giuşcă cele privitoare şi Vasile Cârlan. la izvoarele 

moarte. 



95

UN ZÂMBET 

Vasile GHICA 

SURÂSURI MIGDALATE 

« Muzica poate face dintr-un suflet răvăşit o catedrală. 

« În istoria oricărei iubiri există un balcon ca al Julietei pe care mai târziu se 

întind rufe. 

« Nici un creator modern nu mai poate, asemenea Meşterului Manole, să-şi 

sacrifice soţia. Deşi mulţi ar fi dispuşi să o facă. 

« De pe unele frunţi şi muştele pleacă dezamăgite. 

« Se pare că din Palatul Fericirii nu s-a dat deocamdată în exploatare decât 

sala de aşteptare. 

« Omul – un curcubeu ratat? 

« Spre pisc nu poţi duce decât o stâncă sau o cruce. 

« Arta nu poate rotunji capetele pe care moaşa le-a lăsat pătrate. 

« Unii dramaturgi sunt uitaţi repede. Alţii „au onoarea” de a fi fluieraţi mai 

multe generaţii. 

« Natura a dat toată cota de talent criticilor literari. Iar ei o repartizează pe 

scriitori. 

« S-ar putea scrie oricând un eseu despre rolul cârciumii în literatură. 

« Muiat în har, un stâlp de telegraf poate deveni poem. 

« Nimeni nu ne-a putut defrişa munţii de doine. 

« Poezia poate face dintr-un instinct o aripă de curcubeu. 

« În fiecare epocă se scufundă iremediabil câte un transatlantic de cărţi. 

« Gioconda – o nouă dovadă că omul este un altar de surâsuri. 

« Sunt cărţi pe care le citeşti parcă ai mânca peşte: mai mult scuipi. 

« Cu ceai de sunătoare nu poţi recepta o poezie scrisă la temperatura 

coniacului. 

« A rupe condeiul unui scriitor e ca şi cum ai ucide o căprioară când bea apă. 

« Capodoperă înseamnă aer de pisc. 

« Cenaclul era mixt: unii – talentaţi, alţii – nu. 

« Şi în artă nechemaţii sunt punctuali. 

« Casa poetului – o mansardă de vultur. 

« Obstacolul – o nedorită proteină a talentului. 


LIRICA MAGNA 

Maria MĂNUCĂ 


„...Se ţine scai de mine o idee” 

Cu umeri 

De rouă. 

Pe gândul întins 

Ca o sfoară de rufe 

Iată tricoul meu 

Roşu – 

Sânge de mai – 

De care îţi apropiai 

Adesea 

Capul de zeiţă. 

Nu ne vedea nimeni – 

Catedrala de silabe Poate numai Dumnezeu. 

(viziune impresionistă) 

Cronică 

Mereu am de adăugat 

Ceva. Tonul colocvial 

Sunt ca soarele Coboară poezia 

Pictorului francez Pe trotuar. 

Fascinat 

De trecerea Timpului, Un câine descumpănit 

Descrisă-n culori. Priveşte copacul 

Ce refuză 

O silabă Ridicarea piciorului, 

Se tânguie, Chiar şi unui balerin. 

Alta delirează 

Într-o lumină Ca într-o poezie 

Ce oscilează Cu parfum arhaic, 

Între viitorul şi trecutul Două fete 

Zilei. Neagă râzând 

Tristeţea 

Construcţie lângă catedrală Generatoare de sublim. 

Aici va fi un vers, Pastel 

Acolo, - altul. 

La mijloc eu, Se ţine scai de mine o idee 

Împuns din două S-o duc la „Catedrala de silabe” 

Părţi, Cu vag surâs de epopee 

Ca unul ce-a visat Şi multe-nflorituri arabe. 

Înaltul 

Şi vrut-a să-l coboare-n Plecat-am tineri, am ajuns bătrâni, 

Cărţi. Povara cheii-ngreuna urcuşul, 

De pretutindeni izvorau fântâni 

Aptitudini Şi de silabe se albea scoruşul. 

Sunt puse la uscat Accent 

Cuvintele. 

Poetul le priveşte Cum să nu tresari 

Cu dragoste nouă: De fiecare dată 

Se şi vede-mbrăcat Şi cum să nu-ţi placă 

În cămaşa Minunea 


97

Când stoluri de cuvinte Zidarul, cândva... 

Vin 

Şi se aşază pe creanga Totdeauna când ieşi 

Unui vers? Din „Catedrala de silabe” 

O muzică stranie 

Totul e Te însoţeşte încă. 

Să faci o livadă, 

Să ai ce lăsa În poemul 

Moştenire. Lăsat 

Să-şi usuce mortarul, 

Forme... Florile iarăşi răsar, 

Resemnate sau dornice 

Copac uscat în peisaj... Să sufere. 

(Ideea de moarte 

Îmbracă atâtea forme!) Zidarul merge apăsat 

Spre Casa Ideilor 

Vântul suflă De unde va veni 

Cu putere Cu două cărămizi 

În cristale de ozon – De aur. 

Şi mai rupe o creangă!... Mai multe 

Nu poate duce. 

O cioară îl ceartă, 

Desfăcându-şi aripile Meseriaşul şcolit 

În formă de cruce. 

Uneori un cuvânt 

Pod (Cui între roţile versului) 

Opreşte curgerea lină 

Unele cuvinte sunt Spre infinitul ideii. 

Ca pilonii de oţel: 

Pot susţine Atunci faci pe meseriaşul 

Podul unui gând Şcolit, 

Peste care trec Înarmat cu pensetă-curcubeu, 

Vâjiind, Cleşte critic 

În direcţii opuse, Şi plasă de fluturi, 

Metafore colorate Ustensile dintre care 

Spre Nicăieri. O alegi pe cea necesară, 

Cu precizie de ceas. 

Poetul îşi admiră 

Opera, Scenă 

Dar observă că praful 

S-a instalat În „Catedrala de silabe” 

Încă de la început. E sărbătoarea 

Formelor fixe. 

La vama vămilor 

Dintre cei veniţi 

Spre „Paştele Blajinilor” Să asiste smeriţi, 

Ne îndreptăm Cei mai mulţi sunt 

Cu toţii Sonetişti. 

Ca nişte condamnaţi 

Sub cer siberian. Au chei muzicale 

Nu scapă nimeni, Atârnând misterios la şold, 

Timpu-şi cere zloţii Deosebite prin mărime, 

Pitiţi de umbră Design 

Într-un râs Şi caratele structurii. 

Profan. 

De argint sunt cele 


Mai multe, Trăgând cu praştia 

Dar nici aurul nu lipseşte În nori. 

La câte-un moşneag 

Privind pe vitraliu Iluzie 

Scara 

Ce duce spre Cer. Când praful misterului 

Îţi intră în ochi, 

Ieri Peisajul îşi schimbă 

Înţelesurile, 

Ieri, mâna mea După cum se învârte 

N-a scris nimic, Roata sensurilor 

N-a avut cine căuta (Mai mult bănuită). 

Printre gândurile mele. 

Înaintezi 

Sigur ar fi găsit Şi pipăi 

Ceva, Nevăzutul şi neauzitul, 

O umbră suavă Cu iluzia 

De fată Că ai atins 

În rochiţă de vară, Esenţa. 

Ori în maşină tamponată 

De Timpul bezmetic Între 

Ce trece în viteză, 

Neamendat de nimeni... Între zgomot şi tăcere 

Este viaţa care piere; 

Ieri a fost o zi Între taină şi tumult 

Obişnuită, E misterul scris demult. 

Cu soarele 

Maria Mănucă, 

Romantica 



99

INEDITE 

Viorel DINESCU 

„...Captivi în sfere lipsite de fereastră” 

„ÎNFĂŞURAT ÎN MANTA-MI” ECOURI 

Cândva voi aniversa ziua 

Deschide ferestrele nopţii spre mine 

În care am descoperit mările 

E ora când anotimpul se iroseşte pe deal 

Şi oceanul planetar fără capăt 

Şi când roua venită din stele 

Care îşi pierde limita 

Poleieşte câmpia adormită în somn 

Dincolo de orizontul dintre viaţă şi moarte 

Deschide ferestrele ! Sunt prea singur 

Va fi o sărbătoare a tăcerii 

În care poate voi rămâne singur 

Căci fiinţele şi plantele 

Locul tău e gol ca un zid fără geamuri 

Oricât aş încerca să-l acopăr 

Cu un abur de răcoare strecurat printre versuri. 

Trăiesc în alte realităţi 

Într-un basm etern 

În care cuvintele s-au transformat în emoţii. 

Locul e gol. Dar singura şansă 

E să ne-nchipuim că trăim un sfârşit muzical 

O simfonie neterminată şi neîncepută 

Dar, sus, deasupra frunţii 

Când luna va mai trece câteva clipe 

Ca un gest de adio, fluturat peste umăr 

Voi părăsi toate ţărmurile din lentila ocheanului 

Ca un lac învecinat cu neantul, 

Cutreierat de lebede triste 

Şi de fecioare cu umerii goi 

Amintind de aroma privirilor tale 

„Pururi singur, înfăşurat în manta-mi”. Deschide totuşi largă fereastra nopţii 

Nu vreau să te dizolvi pe neaşteptate 

În cadenţele unei uverturi venită din constelaţii 

Dedicată unei zeităţi obscure. 

CLEPSIDRE 

Se mută-n valuri albele nisipuri 

Din malul de pământ privesc mirat 

Cum Timpul se preface în ţărână 

Spre-a reveni din valuri mai curat 

Privirea mea rămâne încă un veac aţintită 

Spre locul gol al ferestrei întunecate, 

Unde mai flutură draperiile 

Tuturor întâmplărilor uitate 

Care se pierd rând pe rând 

În avalanşa unor nepieritoare ecouri 

Se mută lent în versuri de opal 

Cernute dintr-un ceas neobosit 

ELEGIE CU MASCĂ 

Cuvinte care-n vis au răsărit 

Ca să plutească-n cerul ideal 

Închid ochii. În ecran îmi apare 

O Mască. Aceeaşi la chip şi asemănare 

Pare-mpietrită. Sau poate-i fardată 

Se mută-n lună câmpurile verzi 

Furate de eterica lumină 

Doar umbra ta rămâne în amiezi 

N-o aud vorbind. N-a vorbit niciodată 

Dar ochii-i lucesc. Luminaţi din culise ? 

O floare-nsingurată în grădină O fi poate ceva. Se-ntâmplă multe în vise 

N-aud nici o vorbă. O disperare tăcută 

Se mută-n pieptul meu prea vechi nisipuri Se citeşte pe masca speriată şi mută 

Ca-ntr-o clepsidră la un ţărm de mare Pare la limită. Nu mai rezistă 

Şi-n zbor de vele vin pe valuri chipuri 

Ziua de azi a trecut. Mâine nu există ! 

Iar acel tainic fior pe care nu l-a spus niciodată 

Iar umbra ta se-ascunde-ntr-o-ntâmplare 

Va reveni ca o pasăre de muzeu ? Împăiată ? 


Deschide ochii. Ecranul piere-ntr-un nor Cine scapă se-ascunde în peşteri 

Aerul e rece. Prin fereastra deschisă Sau în taina pădurii amare 

Ca la o comandă din altă planetă trimisă Potolind cu furcoaie şi scuturi 

Umbra unei păsări se topeşte în vid. Nevermore. Invadatorii cu ochi de şopârlă 

EMINESCIANĂ Dar când trece năvala amară 

Băştinaşii coboară în sate 

Şi dacă anii bat în geamuri Să refacă bordeiele arse 

Eu am să plec plutind pe ape Să-şi planteze grâul şi via. 

Dintr-un prezent ce va să crape E departe de ei Răsăritul 

În farsa ce se naşte-n flamuri Iar Apusul e şi mai departe 

Mai curând să slăvim viitorul 

Şi dacă luna bate-n lacuri Chiar de ne-aşteaptă şi alte potopuri 

Adâncul lor destăinuindu-l Ce vor veni cu barbara furtună. 

Voi căuta şi-ajuns pe grindul 

În care zeii dăinuie de veacuri 

NEUITATĂ MIREASMĂ 

Şi dacă lumea împânzeşte 

Cu ambre limita-nserării Din scorburile nopţii vin pale lungi de vânt 

Voi împietri împărăteşte Purtând pe aripi cohorte de vagi lepidoptere, 

Un far uitat la malul mării Fragile libelule în zboruri efemere 

Iar ziua obosită se scurge în pământ 

GALOP PESTE SECOLI 

Rămâne numai noaptea, aluzie la moarte 

Ce semne de soartă amară În care măşti de ceară se-ntorc ca din exil; 

Ne vine din taina pădurii Convoiul de fantome se-adună, se desparte 

Aducând în câmpia obscură Formând în taina orei un nebunesc cadril 

Amintiri din trecut renăscute 

Când hoarde venite din noapte, Şi-atunci când miezul nopţii cutreierat de stele 

Din taigale în veci dispărute, Îşi sfâşie cortina de ore inegale 

Călăreau în galopuri nebune Prin faldurile rupte, ca vântul printre vele 

Sfărmând cu strigări infernale Pătrunde neuitată mireasma fiinţei tale 

Catedrale, cetăţi şi imperii 

Se scoală ţăranul din tindă POTECA DE ROUĂ 

S-apuce iar coasa şi arcul 

I-aşteaptă pe deal tarabostes Cunoaşteţi oare ţara în care se nasc stelele ?... 

Cu suliţe aprigi în mână. Într-acolo vom pleca împreună 

Nu-i prima nici ultima hoardă Pe poteca de rouă a Marei Spirale 

Ce ne calcă hotarul şi glia. Spre centrul în care ziua şi noaptea se însumă 

Ce vor aste chipuri damnate ? 

Prin jaf să pătrundă-i Istorii Înfăşuraţi în mantii vom trece 

În ogorul de grâu şi lumină ? Printre amurguri înflăcărate şi tandre. 

Îşi vor frânge săgeţile morţii În pas egal, fără grabă, căci timpul 

Căci nu năvăliri ucigaşe Îşi va suspenda pentru noi necruţătoarea lui avalanşă 

Îţi dau libertate şi viaţă 

Ci doar truda depusă în brazda Navigatori fără barcă vom privi cerul 

În care-ţi cultivi viitorul. Căci altă busolă nu vom avea la-ndemână 

Zborul păsărilor ne va arăta drumul spre pol 

Şi trece năvala amară Şi locul unde se nasc stelele albe. 

Un galop nevăzut peste secoli 

Se izbesc în topoare şi scuturi Pe lângă noi vor trece zăpezi şi izvoare 

Ne-nfrânaţii copii ai furtunii Poate vom înfrunta chiar o pustiitoare furtună 

Râuri de sânge se varsă Să nu te temi, nimic n-o să ne doboare 

În galopul de jaf şi ruină. Şi ne-aşteaptă şi caii în lună. 



101

SFERE DE STICLĂ Să-mpart zări şi să-mpart mări 

Înţelesuri cu-ntrebări 

Amurgurile verii se risipesc în gol Erezii,minciuni,uimiri, 

Ca nişte cai de sticlă se scurg în lung târcol Uri sau veştede iubiri. 

Te-ntrebi privind în zare spre efigia lunii 

Ce soartă ne pândeşte în spatele furtunii Iar cortina nopţii bate 

Doar cu aripi sfâşiate 

Trecutul de lumină în cronici împietreşte, Ce plutesc încet spre nouri 

Nisipul în clepsidre în taine rugineşte Să se-ascundă prin ecouri 

Departe este ţărmul şi portul ideal 

Călătorim prin viaţă în globuri de cristal E-un dezastru muzical 

Prin care nu răzbate nici un fior uman Ca un lung galop de cal 

Spre firmamentul care se zvârcoleşte-n van Iar în ceruri de răcoare 

Chiar şi luna parcă-mi moare 

Iar noi captivi în sfere lipsite de fereastră În crucea visărilor 

Ne pierdem fără noimă în liniştea albastră Sus în culmea norilor 

SONATA LUNII TREI NOTE GRAVE 

Ziua trece-n pripă Dacă şi umbrele se pot constitui în sunete 

Veştedă aripă După o misterioasă poruncă din ceruri 

Jos, peste grădină Câmpiile vor deveni mari simfonii rustice 

Cade o cortină -, Prin care arpegiile unor cai năzdrăvani 

Timpul indolent Vor galopa asemenea unei comete cu coama aprinsă. 

Se dizolvă lent – 

Clipă cu otravă Pădurile, ele însele, vor păşi lent 

Ridicată-n slavă Ca o pădure imensă de contrabasuri 

Ascunzând în freamătul lor muzical 

Şi de sus se cerne Neauzite partituri pe portative uşoare 

Din genuni eterne – În care apogiaturi cu cerbi lopătari 

Vine dintr-odată Îşi vor solfegia retrospectiv 

Ploaie minunată, Rapsodiile şi menuetele lor silvestre 

Ploaie de argint Învăţate după un cântec popular de la sunete 

Pe câmp aburind 

Şi se pierde-n van Da ! Şi lumea noastră poate fi gândită în sunete 

Pe ţărm de mărgean Dar să nu uităm că, la marginea ultimei ore de noapte 

Nevăzut vreodată Va pluti spre noi, imperial, 

Taina ferecată ! Sonata Lunii 

Ca un consolator „memento mori „ 

Şi-n al timpului pridvor Punctat de trei note grave 

Mă trezesc Judecător Prevestitoare ca trei ecouri ale neantului. 

Elena Dabija, directoarea 

Centrului Internaţional 

„M. Eminescu” din Chişinău şi 

Gruia Novac, pe terasa înflorită 

a traducătoarei din Esenin, 

Mioara Popa (mai, 2011). 


TEATRU ŞI POEZIE 

Gruia NOVAC jr. 


2 PICĂTURI + UNA ! 

1 

Tramvaiul himeric 

Mai Mereu 

Sunt întrebat ce este Şi ce dacă ? Stau – şi 

Minciuna... se spune mai rar 

Tot Eu îmi răspund – sau chiar întotdeauna 

PLÂNSUL! că Iubiri 

Doar când săruţi se sparg întruna 

LACRIMA şi se fierb numai 

ESTE ADEVĂRAT! în una dintre Himere... 

Totuna! 

2 Himeră – pagină dulce – 

eşti mai reală decât 

Priveşte, Iubito, o rază 

Înapoi priveşte decât o staţie în 

NIMIC NU MAI ESTE care TRAMVAIUL 

NICI MĂCAR POVESTE... uită din ce 

Linie a plecat ! 

Realizatorii spectacolului Adunarea femeilor, comedie de Aristofan. 

Regia artistică: Cătălin Cucu 


103

LIRICĂ - LYRIK 

Mircea M. POP 

Impresii berlineze 

Oriîncotro te îndrepţi 

de oriunde vii 

te însoţeşte Spree 

murdară ca o apă de canal 

dacă centrul e minunat 

şi e în mai multe locuri deodată 

chiar şi la periferie 

în cele patru puncte cardinale 

se află în fiecare 

cel puţin o clădire 

demnă de luat în seamă 

oraşul e decent şi de ţinută 

nu vine înspre noi din antichitate 

fermecându-ne cu efigiile trecutului 

ci-l simţim contemporan cu noi. 

Kurfürstendamm 

prescurtat Ku'damm 

simbol al Vestului 

s-a unit peste noapte 

cu Lindenallee şi Alexanderplatz 

semne nobile ale Estului 

zidul despărţitor spart 

îşi pot da mâna 

german cu german în Berlin 

dovedind că sângele apă nu se face 

şi că măcar după o jumătate de secol 

fraţii pot trece peste prejudecăţile istoriei 

făurite de alţii. 

1 

2 

EIN MANN, EIN WORT ! 

Eu sunt bărbatul 


pe care-l chemi 

dimineaţa 

când nu vrei 

să-ţi bei cafeaua 

singură 


la care apelezi 

la prânz 

când nu vrei 

să prânzeşti 

singură 


pe care-l suni 

seara 

când nu vrei 

să cinezi 

singură 


pe care-l invoci 

noaptea 

când nu vrei 

să visezi 

singură 

poetei Ulla Hahn 

Eu sunt bărbatul galant 

deopotrivă tată, soţ şi amant. 

Interogaţie şi răspuns 

Există 

flori 

de multe culori 

şi totuşi 

nu există 

flori negre 

chiar şi veştejite 

florile sunt maronii 

şi totuşi 

îmi amintesc 

că în tinereţe 


am văzut cândva la bunici şi pe la neamuri 

filmul «Laleaua neagră» eram încântat că 

cu Alain Delon… văru meu Petrică 

deşi mai mic decât mine 

Drumul 

lui Gheorghe Grigurcu 

cu aproape cinci ani 

ştia să prindă peşti 

cu coşul, «coşara» cum îi zicea el 

Drumul de la Petroşani 

la Târgu-Jiu 

e cel mai frumos: 

în stânga stânca 

tăiată parcă în piatră, 

o muta din loc în loc 

şi căuta cu mâinile 

scoţând câte ceva: 

fie peşte, dar şi broască 

sau şarpe de apă 

în dreapta 

grăbită, apa, Jiul, 

şi dincolo de el 

muntele verde 

şi tot aşa 

o bună bucată de drum 

şi apoi viceversa 

eu – care mă temeam 

până şi de umbra boaştei 

- ce să mai vorbim de orăcăitul ei! – 

tremuram cu sufletul la gură 

de frică să nu i se întâmpl ceva 

din cauza mea 

apoi şerpii serpentinelor 

care nu te lasă să te plictiseşti 


şi uite că nu i s-a întâmplat! 


Erika 

ai impresia 

că te afli în Via Mala Am scris multe texte 

mai ales poezii 

de neuitat ca un obsedat 

drumul de la Petroşani scriam ziua şi noaptea 

la Târgu-Jiu cu Erika 

ori viceversa. 

Pe Erika 

O amintire din copilărie 

am cumpărat-o 

de ocazie 

de la un bun prieten 

în vacanţele de vară 

care se cam săturase…de scris. 

când mergeam la ţară 

Istorie 

culturalã 

Scriitorul C. D. Zeletin şi 

prof. Nicoleta Arnăutu, expert în 

artă, într-un moment la vernisajul 

pictorului Corneliu Vasilescu, 

Galeriile „Hilton” - Bucureşti, 

7 noiembrie, 2011. 

Foto: Mircea Coloşenco 

105

LIRICE 

Menuţ MAXIMINIAN 

Calea Pâinii 

Pe muntele vremurilor, în satul de dincolo, 

Departe, în inima codrului, 

Femeia îşi curăţă casa. 

RĂSTIGNIT PE CUVINTE 

S-a născut la Timişoara la 10 iulie 1979. Copilăria şi-a petrecut-o în satul natal al 

părinţilor, Dumbrăviţa, comuna Spermezeu, judeţul Bistriţa-Năsăud, unde a absolvit şi 

Şcoala Generală. Absolvent al Colegiului Naţional “Liviu Rebreanu” din Bistriţa, profil 

Matematică-fizică, al Şcolii Postliceale de Informatică din cadrul Grupului Şcolar de 

Informatică, al Universităţii Babeş-Bolyai, Facultatea de Litere, secţia română-etnologie, 

cu masterat în Etnologie la Universitatea de Nord Baia Mare. Director editorial la 

cotidianul „Răsunetul”, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Societăţii 

Scriitorilor Bistriţeni Conexiuni, al Ligii Scriitorilor din România, al Societăţii Scriitorilor 

din Bistriţa-Năsăud, al Cenaclului „George Coşbuc”. Este redactor Radio Renaşterea şi 

colaborează la ziarul “Realitatea”, revistele „EuRoCom” şi “VIP” din Bucureşti, “Agero”- 

Stuttgart, Romanian Tribune-Chicago, “Revista ilustrată”, Conexiuni, “Studii şi cercetări 

etnoculturale”, “Litera Nordului”, „Vatra veche”, „Gând românesc” şi la “Mişcarea 

Literară” etc. În palmaresul său de ziarist apar primele premii importante, cum ar fi cel 

pentru Jurnalism Cultural pentru Municipiul Bistriţa. Autorul a zece cărţi: Confesiuni, Ed. 

Arcade, 2004, Cartea Diuganilor, Ed Karuna, 2006, Generaţia în blugi, Ed. Karuna, 2007, 

Chip de înger - Ed. Karuna, 2007, “Pe aripa cerului”, Editura Karuna 2008, Povestea Anei, 

Editura Lidana, 2009, Solidaritate şi toleranţă, Editura Mesagerul, 2009, Rădăcini 

împrumutate, Ed. Karuna, Bistriţa, 2009, Rugăciunea cântată, Editura Eikon, 2010, 

Vremea sintagmelor, Ed. Karuna, 2010, Pomul cu litere, Ed. Karuna, 2011, Stop 

reportofon, Ed. Karuna, 2011, Cartea cu coperţi de sticlă, Ed. Semănătorul, 2011. 

Fiii lacrimilor sărută Chipul Sfintei. 

Cu capul spre pământ şi inima spre Cer 

Îşi pun sufletul în palma Mariei, 

Mama cu chip blând. 

Prin colbul fierbinte, 

La Nicula veacurile devin veşnicie. 

Gătată de sărbătoare, 

Cu năframa de foc şi cămaşa de lapte, 

Un loc 

Este timp de patru ceasuri 

Pe calea Pâinii. Drum de o rugăciune 

Până la calea strămoşilor. 

Cu desagii pe spatele încovoiat, Acolo sălbăticiunea este îmblânzită 

Coboară la cooperativă. Şi greşelile iertate. 

E Ziua pâinii, Sfânta Sâmbătă, 

Iar Dumnezeu se vede în aluat. Pe obrajii rumeni se vede tihna raiului. 

În satul cocoţat printre nori 

Apoi, cu şapte pite, una pentru fiecare zi, Se aude liniştea. 

Ia drumul întoarcerii, 

Tot pe munţi, şi pe munţi, Stăpânul râde liniştit. 

Unde dacii sunt liberi. În munte stă Lumina, 

Iar în brazdă sfinţenia. 

Minunea 

Poiana Omului e plină de cântec. 

Peste margini de lumi, 

Şerpuind printre ţarcuri imense şi căpiţe de fân, 

În pădurea credinţei, 

Ajungi la Casa Sufletului. 

Ochii mari şi miloşi ai Măicuţei 

Lăcrimează pentru noi. 

Crucea 

Icoana minunilor dă viaţă Betoane în loc de lemn, 

Dă sănătate, bucurie, speranţă, Piatră în loc de suflet, 

Dă lumii sens, Deznădejde în loc de credinţă. 

Lumina Minunii. Aripi schingiuite de ghimpii răutăţilor. 


Undeva, în visul tău, Doamne, dă-mi puterea de a mă ridica, 

Iisus coboară pe scara de ceară, Dă-mi o parte din fericirea îngerilor Tăi, 

Cu tălpile spălate de mironosiţe, Dă-mi şansa de a alege calea, 

Cu inima plină de iubire, Tu, Doamne, dă-mi paşi aici, acum...! 

Cu capul încoronat cu spinii lumii. 

Tu, Cruce, redă-ne apa vieţii, 

Fă din rău bine, 

Rânduieli 

Din piatră lemn, din amar dulceaţă, 

Pentru ca prin bolovanii neadaptării 

Să strigăm din rărunchii bolnavi: 

Vrednic este! 

Eram credincios 

Ca fluturii, 

Ca marea, 

Ca florile din grădina îngerilor. 

Pe cărarea de la moară, 

Abia atunci Cu sacul de uium în spate, 

Apare credinţa. 

Când colbul de pe uliţă dispare, 

Când olul de lut nu mai aduce apă, Dumnezeu salută lutul, 

Când Crucea din turlă se va apleca, Iar norul negru, 

Atunci, abia atunci... Retras pe ritm de fulgere, 

Îl arată cu Evangheliile la inimă. 

Dacă oamenii nu se vor mai saluta, 

Dacă iarba nu va mai creşte, El dă putere albinei 

Dacă urâtul va umple cărarea sufletelor, Să facă floarea miere, 

Atunci, abia atunci... Prunii-prune, merii-mere, 

Rânduind toate. 

De va fi lumea fără rugăciune, 

De va fi omul fără inimă, Pe drumul de pe coastă, 

De va fi uitată Icoana, Lelea Marta aşteaptă Învierea. 

Atunci, abia atunci... 

Da, abia atunci e vremea În zbor 

În care soarele nu ne va încălzi, 

În care îngerii vor spune versul Venirii, 

În care El va fi pe Calea Cerului, 

Întru Judecata fiecăruia. 


Credinţa zboară 

Dincolo de munţi şi de ape, 

De cer şi de pământ. 

Copilul vesel se roagă mai uşor. 

Altfel de suflet El este lângă înger zi şi noapte. 

Clopotul anunţă peste sat slujba, 

În parc, pe coama suferinţei, Biserica mică devine mare. 

Însoţit de porumbei îşi spune gândul. Îmbrăcată în flori, 

Scaunul care-l ţine ca o forţă Cu un covor de trestie pe jos, 

Desparte lumea în două. Îşi aşteaptă mirele. 

Prin văzduh şi pe ape 

Bărbatul sub Cruce, Pluteşte ruga, 

Cu picioarele fără de folos, Ploaia spală nedreptatea, 

Îşi îndreaptă fruntea spre Cer, Întru aşteptarea miracolului. 

Aşteptând clipa ce-i este dată. 

Îngerul i-a interzis să vorbească. 

Dacă bunătatea s-ar transforma în energie, De acum, din mormântul de sub ierburi, 

Iar inima în putere, Se vor auzi doar suflări de rugă 

Atunci ar fi simplu să meargă din nou, Până la a doua venire. 

Copil pe drumul biruinţei. 


107

Aici, acolo 

Clopotele bat, 

Mă cheamă prin vifor spre mânuire. 

Perfida îşi ţese pânza Iar eu, netrebnicul, 

Ce miroase a moarte, Nu am puterea să mă ridic. 

Peste drum de zi, 

Miez de Rai. Doamne, dacă aş şti că suferinţa-i un dar, 

Aş răbda săbiile ticăloase, 

În tindă mioarele pasc din iarba grasă Aş pune mâna pe stele, 

Crescută pe oase de sfinţi, Te-aş urma în cerul de sfinţi. 

Întru aşteptarea apei 

Adusă de femeia văduvă. 

Aici, nebunia pentru Hristos 

Nu are leac pământean, 

Pentru scânteia de Adevăr, 

Călugărul dându-şi sufletul. 

Ţara dorului de Iisus, 

Mândră ca soarele de pe cer, 

Unde pietrele se înmoaie sub glasul Îngerilor 

Şi munţii se apleacă pentru a fi mângâiaţi. 

Infinitul dumnezeirii e în inima mea, 

Pe zidurile temniţei este cuvântul Tău, 

Credinţa stă demnă în picioare. 

Mască 

Moartea rânjeşte prin sticla fumurie. 

Îşi aşteaptă prada. 

Râde, apoi plânge, 

Iar sufletul e acum fluture. 

Dealul a venit la vale cu pădure cu tot. 

Drumul a fost acoperit. 

Altă viaţă nu mai poate fi aici. 

Moartea îşi schimbă chipul, ca o salamandră. 

E peste tot, albă sau galbenă, neagră sau sură. 

Sub pat sau pe tavan, în oale sau în sobă. 

Vine din aer, din apă, din pământ, din foc. 

Îşi arată dinţii. Iar cei dragi îi cad pradă. 

Până la a doua venire mai e cale... 

Părintele 

Sufletul Pasăre 

În Lumina Lumii, sus, tot mai sus, 

Îşi deschide aripile, mari cât Cerul. 

Zborul lent desenează flori de măr. 

Sufletul om este în siguranţă. 

Pasărea duce sufletul la rai, 

Până la a doua Venire. 

Pe stâlpul credinţei, 

Se înalţă iertările. 

Pe o aripă e speranţa, 

Pe alta e iubirea. 

La mijloc de trup o inimă, 

Care bate pentru El. 

Focul vieţii 

Copil cu scutec de foc 

Trece pe Calea Stelelor. 

Secetă mare în grădina Omului, 

Timpul va arde şi el. 

Hrănit de înger în pustie, 

Prigonit de Lume, 

În vârtej de vânt 

Sfântul ia carul Cerului. 

Vântul biruinţei 

Adie peste sat. 

Denenceputul şi denesfârşitul, 

La întâiul cântat al cocoşului. 

Urechi de auzit şi cuget de cugetat, 

Iartă, părinte, păcatul, Printre norii unde Sfânta Duminică 

Rămân în faza mocirlei, Ne aşteaptă la Cina Sufletului. 

Cu sufletul sugrumat! 

Dacă biblioteca ar fi o cruce, ________________________ 

M-aş răstigni în cuvinte, Poezii religioase din volumul în pregătire 

Aş sta nopţile între cărţi, 

Să le fac zile întru silabe. 

Noduri în haos. 


LIRICE 

Andrei FISCHOF 

Şi-atunci, pragul 

Şi-atunci, pragul depăşit, 

dincolo de care credeam că nu mai putem fi, 

ne prăbuşeşte. 

O parte din suflet rămâne dincoace, 

indicator de avertizare 

pentru cele imprevizibile 

care vor să vină. 


„...Nu crezusem că voi trăi 

apucând viitorul!” 

Cu un ochi ascuns sub ea, 

Aduce tot mai mult a giulgiu 

Înflorit şi pestriţ 

Peste movilele trupului. 

Tot mai îmbătrânite, 

Anotimpurile mele. 

Ascuns în ele, 

Mă prefac în propriul meu 

Vis. 

Şi-atunci, ne readunăm 

din ce-am luat în noi, 

ne reclădim, 

ca pasărea cuibul, după fiecare revenire 

Cântecul lebedei negre 

din alt anotimp. Să ies, nu pot: uşa e-ncuiată pe dinafară. 

Şi nu ne vine să credem. Mă văd rânjindu-mi din poeme, 

cu cheia atârnând de gât cu-o sfoară: 

rămăşiţă din funia spânzurătorii 

Spovedanie 

de care m-a scăpat, de fiecare dată, 

tăişul sabiei celei iuţi a cuvintelor 

Toate-au fost pe dos. 

împrăştiate-n aer. 

Am fost un puşti bătrân 

Ele cad acum de pe pereţi 

Iar acum mă joc cu imaginaţia mea 

ca nişte lipitori sătule, 

Precum copilul cu jucăria sa cea mai periculoasă. 

ca fructele neculese la vreme, 

Vremurile crezute ale tihnei, 

cu mirosul lor răscopt, 

Mă îngrozesc, 

dulceag drog al amânărilor, 

Căci în nici un atunci din trecut 

prevestind 

Nu crezusem că voi trăi apucând viitorul. 

Când unii fuseseră decretaţi prinţi ai literelor, 

cântecul lebedei negre. 

Eu îndesam cuvintele scrise în puşcăria sertarului. 

Mai târziu, mult prea târziu, le-am citit 

Acestora, demult asurziţii. 

Plugar al cuvintelor 

Femeile ştiute şi simţite în mine, Eu, plugar al cuvintelor, 

Nu au existat niciodată. în miezul lanurilor vieţii mele şed, 

Cele care au venit, căutau pe altcineva. în vântul îmbrăcând sperietorile de ciori 

Acum, când am trecut de jumătatea mersului pe funie, cu înţelepciunea-i, 

Ce-ar fi să fac: şi spun: 

Să continui, aici vreau să fiu îngropat, 

Sau să privesc în jos, spre adâncuri? între brazdele care mi-au înghiţit, 

amestecându-le, 

Aşternuturi 

amprentele 

şi care, 

Nu vă repeziţi, urzici mascate-n 

se spune, 

Crizanteme. 

au fost cândva fundul unei mări. 

E doar vremea schimbării 

Aşternuturilor. Atât. 

Astfel am şi trăit: 

versurile mi-au întărit glia 

Dorurile hibernărilor, neîmplinite, 

iar marea a dispărut 

Le-au umplut pe cele de iarnă, 

cu flora şi fauna tinereţii mele. 

Precum mâncarea nedigerată, stomacul 

Am rămas trup pentru umbra-mi 

Nepregătit pentru festin. 

care va dispare apoi, 

la apusul vântului. 

Cum trec anotimpurile, pătura de vară, privită 


109

MEDITAŢII 

Iancu GRAMA 

FLORILEGIU POEMATIC 

„...însoţesc amurgul din fiecare prevenire!” 

plini de teama neajungerii 

ce-ar fi spus cei cu întreirea legată strâns sau după terminarea epodelor 

s-au distanţat focul continua arderea celui sfârşit 

şi erau plini de teama neajungerii 

alteori dintr-o supărare ieşeau suluri lungi ca dintr-o răspântie continuă 

iar acătării era aşezată într-o mare dificultate 

recuperarea celor înşiruite pretutindeni 

este întâi constatarea care apreciază cazna şi recuperarea celor înşirate pretutindeni 

apoi este urmărită fixarea zilei într-un spaţiu unde-i mereu lumină 

şi totul este însoţit de o ultimă remarcă 

este forma patimei care a dispărut cele 99 de reîntoarceri 

şi calafreşurile permanente dintr-o îndepărtare ascuţită la capete 

şi încă-s destule şuviţe roz între scuar şi casele care-s tot mai scunde 

iar rareori se ivesc stele chiar în timpul zilei 

resursele contondente 

există prima posesie un şir continuu de vectori letali 

şi înmărmurirea care-i la a doua încercare de-a se îndepărta de cine nu merită 

este o poziţie dificilă să aud strigăte de apărare 

toţi îmi verifică starea ambiguă şi resursele contondente 

parte din ultimele ieşiri sunt strâmbe dar din câte se vede niciunul 

nu are vreo ducere înăuntru sau scoatere ambiguă şi existenţa continuă 

cu enumerarea făcută anterior 

o permanentă întretăiere 

este însoţirea revărsarea într-o singură ieşire şi o permanentă întretăiere 

ar fi fost contenirea sau accentul unei pauperizări dar robusteţea 

a frânat ajungerea şi mereu se aud de atunci şoapte neterminate 

cu uşoare distanţări care însoţesc amurgul din fiecare prevenire 

însoţirea care s-a regrupat 

cum ar fi prima răsucire şi tăcerea care numai cât priveşte însoţirea care s-a regrupat 

sunt suficiente motive şi ordinea este perfectă oarecare întârziere 

la marginea înăspririi iar direcţiile pentru asanare sunt aceleaşi 

dreptatea şi-a câştigat puţin din drepturi iar cei din catihetia încă 

rabdă la intrarea în combinaţia agresată unde culoarea pestriţă 

îşi păstrează aceeaşi duritate şi resursele din prima manşă 

descinderea în acelaşi timp cu repetarea 

câteodată este numai începutul şi drenăm sau forţăm evacuarea 

este pentru prima oară descinderea în acelaşi timp cu repetarea 



şi număr cum se activează accelerarea iar după ultima rotire 

îşi arată găurile şi decalibrarea care încă stăruie 

să mai rămână şi refacerea şi ultima presupunere au vederile 

suprapuse pe una din împrăştieri cu adusul într-o singură mână 

pe deasupra unor încorsetări 

bere şi spanac de teleorman 

este întregul sacerdoţiu avem legate de mâini bucăţi din incunabule 

şi povestim tot ce-am văzut în douăzeci de minute se redeschide 

tranşa a doua şi mergem să aflăm cum deprinderea poate lua o geamandură 

şi se descalţă unde-i nisipul mai gros 

este ca într-o bifurcaţie rămânem apropiaţi şi facem un plan pentru apropiere 

un scurt racord şi penetrarea prin aerul dens iar articulările 

se succed ca într-o lungă dezordine când la frecăţei se deznoadă ultimul inculpat 

şi servim în continuare bere cu spanac de teleorman 

închegarea ultimei fantezii 

încă se aude cadenţa marşului 

pregătim intrarea în consistoriu facem dungi alungite şi racordăm 

ezitarea la închegarea ultimei fantezii 

este cadrul unei posedări acvatice şi predomină subsumarea unei anverguri 

iar dintre separări una se resemnează şi ajungem de unde am plecat 

repetăm solfegiile donastei recuperăm cele două fascode 

iar după fiecare intuiţie apar deprinderile care seamănă perfect 

cu un arhiduce care a ascuns cremelinele şi bastonul unui general 

dintre atena şi burgas 

socotesc mereu cât mai este din drumul nostru 

soţia mea are vizorul de la intrare blocat şi mereu îşi întoarce 

torsul în faţa oglinzii 

„m-am cam îngrăşat în ultima vreme staţionez în acelaşi meniu 

şi nu fac decât uşoare masacrări 

mă descifrez zilnic şi menţin tonusul la cote ridicate 

astăzi voi merge la biserică să aprind şapte lumânări şi să înalţ 

ruga spre a pături drumul pentru întoarcere iar figura a patra 

va trebui să fie schimbată după fiecare deschidere a uşii...” 

iar eu socotesc mereu cât mai este din drumul nostru 

pătrunderea în incinta rezervată 

este ceva care anunţă demodarea pătrunderea în incinta rezervată 

şi producem destule neajunsuri 

spre exemplu demontăm carilurile şi repezim damfurile care se 

răspândesc rapid luăm câte-o cheie şi alergăm să deschidem uşile 

de la catul trei iar dintr-o singură diferenţă stăpânim întregul 

ieşirii şi corespondenţele care au garnituri 

tu păstrezi iufturile şi eliberezi ultimii socratici care n-au mai 

văzut de mult escobarul şi prevenirea amuliei când e gata să se 

declanşeze uzurparea 


111

limita forţării 

există cum se întâmplă postăvarul înaintea retezatului iar povârnirea 

poate fi spre dochia sau la poalele parângului 

este limita forţării cei care aduc divergenţele şi ponoasele imaculate 

şi încă se zăresc în depărtare olimpul şi araratul 

care poartă pe creste ezitarea 

retragerea din etruria 

se presupune că sunt formele încarcerării şi sunt dispuse pe partea 

longitudinală când afectarea-i dusă înăuntru şi mereu cineva 

face semne spre dobândire iar acutizarea are forme care simbolizează 

retragerea din etruria şi încă se văd urmele unei cavalcade care 

a intrat decisivă în luptă apoi există redutele care sunt sparte 

iar vederea noastră ajunge până la coloanele dintre propilee şi 

amfiteatrul unde răsunau replicile samaritenilor înflăcăraţi 

de imboldul unor paradoxuri iar toate vestigiile mărturisesc existenţa 

unor intertropi care-au susţinut discursurile şi echivalarea 

cu desfăşurarea timpului 

ajunsul în destin 

cuvintele şi-au schimbat culoarea 

sensul unor semne a devenit acut şi memoria îşi forţează ajunsul în destin 

este ca unei împrejurări nervoase şi apropiem detestarea care-i 

cuprinsă de teamă 

crestele care nu aparţin nimănui 

între cuvinte-i semnul mirării la dreapta şi la stânga se poate vorbi 

somnul stă aplecat pe spate de nenumărate ori săgeţi ale timpului 

se înfing în noi şi devenim mai atenţi cu ceea ce avem în faţă 

sau rămânem încă nedumeriţi iar aşteptarea-i blană de leopard 

în jurul unor creste care nu aparţin nimănui 

tragerea dintre apuneri 

se tot articulează întreirea vedem departe şi ne întrebăm 

cu câte este mai lungă suferinţa şi retragerea dintre apuneri 

încă nu ştim unde ne aflăm iar mereul nostru este al tuturor celor care 

rătăcesc şi mereu măsurăm cât mai este până la policarpia sau după ce 

vâscozitatea a ieşit afară şi de nenumărate ori îndoim semnele uitării 

emulsii care sprijină afectarea 

există ruperea dintre îndrumările repetate o sursă de lumină 

sau de refacere are continuitate iar dacă apar masacrări se desfăşoară 

pe catiheţi câte o nesigură enumerare şi încă se fac derogări 

cu emulsii care sprijină afectarea 

sunt decalibrări cei cu şoaptele repetă susţinerea iar între acătări 

şi pneurile roase se descleiază întâi apoi se rectifică întreaga 

posesiune cu citirea unui aparat care măsoară exact care-i cota 

la care se poate ajunge la cele fixe sau la cele improvizate 

Valeriu Stoian 


LIRICE 

George IRAVA 


„...Să-mi aduci pe pleoape o tainică uimire” 

MAI ŢINE-MĂ ÎN IARBĂ COMEDIA 

Aşează-n zori de ziuă o întâmplare, Doamnă, 

Precum ai pune-un fulg, tulburător, pe-o geană. 

Pe scena unde-am fost stăpânul, 

A mai jucat şi poezia. 

A spus o replică şi vinul, 

Oferă-i şi un cuib, într-un târziu de toamnă, 

Unde să cuibărească o tainică icoană. 

Cu care şi-a plătit chiria. 

Din când în când, ploaia-şi juca, 

Acuma, cât sunt prinţul seminţelor din fructe, 

Prinţesele din seve îmi vor vinovăţia. 

Însă, de mult, revoltele din mine sunt vândute, 

Un incolor şi umed rol. 

Dar vinul n-o încuraja, 

Iar poezia-i da ocol. 

Aşa cum e vândută, pe-o cruce, veşnicia. 

Dădea târcoale şi-o pădure, 

Că au plecat cuvintele în ierburile sfinte, 

Precum un glas albit pe-o aripă de înger. 

Aspre zăpezi mă-mping spre aducerile-aminte... 

Când toamna, frunza-i cenzura, 

Că vinul nu putea s-o-ndure, 

Iar poezia, niciatâta. 

Doamnă, iubirea-mi plânge pe-o margine de ger. Până şi luna-ncet, încet, 

Ciupi, cu raza ei, o liră. 

Şi e măcel în valea macilor din mine, 

Unde macii-s vânaţi pe-o muchie de clipe, 

Vinul i-a dat să bea oţet, 

Iar poezia... o satiră. 

C-abia mai ţin în palmă vreo câteva albine, 

Ca pe nişte speranţe umbroase de aripe. 

Apoi, veni melancolia, 

Să-şi joace rolul pe o coală. 

Doamnă, mai aşează-mi în zori o întâmplare, 

Cât încă mai sunt prinţul seminţelor de toamnă, 

Dar vinul i-a furat hârtia, 

Şi poezia... din cerneală. 

Cât îmi mai stau în palmă albinele polare, Şi nu ştiu care-a fost pricina, 

Mai ţine-mă în iarba târziului tău, Doamnă. 

Că vinul şi cu poezia, 

Au tras, în urma lor, cortina, 

ÎN LANUL CU MIERLE 

Strigând: Finita Comedia. 

Doamnă, ţi-am adus un colier de perle. 

O pasăre te-acuză de dincolo de nori. 

NIMENI N-ARE PALMELE IERTATE 

Hai repede, cu mine, în lanul cel cu mierle, 

Cât încă n-au intrat în el secerători. 

De-o veşnicie scormonim prin ţărnă, 

Din care tragem, în pustie, iarba. 

Turme de miei în ştreanguri seci atârnă, 

Să ai la cingătoare o cuminţenie rece, 

Şi s-o încingi pe coapse cu nodul inocent. 

Şi pe sub ei curg apele degeaba. 

O salbă de aripe, pe umeri îmi voi trece, 

Prin clăi de piatră am trecut cu barca, 

Să-mperechez în aer un sentiment prezent. 

Lăsând în urmă oase vitregite, 

Uitând că-n rai se bate de mult toaca, 

Eu, te voi aştepta pe-un capăt de-amintire. 

Zvonindu-se că fructele-s oprite. 

Cu neştiute semne îţi voi pava venirea. 

Tu să-mi aduci pe pleoape o tainică uimire, 

Şi nu voi vrea să ştiu ce beau din cupa ta. 

Să calci, printre păcate, fără să-ţi fie teamă. 

Încremeniţi în ploile diurne, 

Pe glezne ni se zvântă sărbători, 

Şi jupuim tămâiele nocturne, 

Risipitori, datori şi incolori. 

Oricum, tot vei plăti cu propriu tău bănuţ. 

Îngerii ne-njunghie cu ovaţii, 

În rama de cuvinte vei fi o suverană 

Un drapel ne flutură prin răni. 

Sub ghilotina clipei. Şi nu am să te cruţ. 

Cine să acuze vinovaţii, 

Când sorbim tăcere de prin căni? 

Ţie-ţi va fi milă şi n-ai să mă blestemi 

Nordul e cea din urmă puşcărie, 

Şi-ţi va mişca, rotund, în pântece, un vers. 

Corbii au pus doliu pe cetate. 

O pasăre din cer va trebui să chemi 

Degeaba am plantat pe cruce, cuie, 

S-anunţe, printre stele, viitorul univers. Când nimeni n-are palmele iertate. 


113

LIRICE 

Petruş ANDREI 

„Şapte-s anii bucuriei şi nu-i uiţi o viaţă...” 

„Căutare de negăsire” 

Eu pe-un mal de timp 

tu pe un mal, 

în amonte eu 

iar tu-n aval. 

Ne vedem 

sau e închipuirea – 

o himeră 

Mă-ntrebi, copile, ce-i dumnezeirea… ce-a urzit iubirea! 

Mă-ntrebi, copile, ce-i dumnezeirea… Ne-auzim 

E nesfârșitul care se întinde dar nu ne mai vedem 

Și lumea ce dintr-însul se desprinde, ispășind 

E Bunătatea însăși și Iubirea. parcă un crunt blestem. 

E-ntreaga viață câtă o cuprinde Un album 

Și, totodată, e nemărginirea, și câte o scrisoare 

E taina tainelor și nemurirea spun curat 

Și soarele care pe cer se-aprinde. că dragostea nu moare. 

În fir de iarbă e divinitate Plinul vieții-a 

Dar și-n planetele îndepărtate devenit puținul 

Și-n clopotul al cărui glas te cheamă. și-n dulceață 

a rămas pelinul. 

Dumnezeire-i tot ce ne-nconjoară 

Și, cu blândețe, timpul ni-l măsoară Amintirile-s 

Că Dumnezeu…e-o inimă de mamă. ciudate-n noi 

ca un râu 

ce-ar curge înapoi. 

Mă-nchin... 

Mă-nchin în fața frumuseții tale, 

În lumea noastră-atâta de meschină Tu nu ai fost decât o amăgire... 

Tu-mi pari precum un înger de lumină 

Înseninând a lacrimilor vale. 

Tu nu ai fost decât o amăgire... 

Să punem preț pe normele morale, Ademenit de tainicile haruri, 

Să ne desprindem ne-ncetat de tină Cerșeam, cu ochii, ale tale daruri 

Ca să ne-absolve Cel de Sus de vină Învins de o pârdalnică iubire. 

Când vom păși pe nevăzuta cale. 

De parcă aș fi fost pierdut la zaruri, 

Și totuși, uneori, ne-atrage glodul Vagabondam tăcut prin cimitire 

Fiindcă glia zămislește rodul Să sting un dor aprins de-o pomenire 

Ș, când te văd, de-odată-mi sare somnul. Și tămâind deșarte idealuri. 

De-aceea omul des păcătuiește Apropiată deși depărtată, 

Prin gând sau faptă – adică omenește Eu nu te-am defăimat măcar o dată 

Și-s păcătos și eu, mă ierte Domnul... Și-ntr-o uitare caut alinare. 


Până-adoarme-odorul. 

O amintire e-o durere vie 

Când îți dorești din inimă să-nvie Şapte-i cu puteri depline 

Minunea de la prima sărutare. Şi în casele creştine 

Şapte sunt penaţii, 

Idilă 

De mergi zi şi de mergi noapte 

Şi la Mecca faci tot şapte 

Cam pe când ne-am cunoscut, 

Circumambulaţii. 

Tu mi-ai dat, cu împrumut, 

Un ameţitor sărut. 

Dintre multele păcate, 

Capitale-s numai şapte, 

Din uitarea-n care eşti, 

Preafrumoaso din poveşti, 

Musai să ţi-l aminteşti. 

Inima-i doar una 

Şi de-aceea ţi-o dau ţie 

Să o ţii în custodie 

Pentru totdeauna. 

Şi, de când tu mi l-ai dat, 

Eu în taină l-am păstrat 

Ca pe-un vis adevărat. 

Bătrânii 

Îi văd cum se împuţinează 

Ne-ntrecută-ntre femei, Şi-abia-abia păşesc pe stradă 

Rază vie-n ochii mei, Li-i frică-atunci când traversează 

Vino înapoi să-l iei. Că-ncep, ca bufniţa să vadă. 

Vino pe-un pustiu de dor Mai ies la vreo cumpărătură 

Ori pe-o aripă de nor Şi, tremurând din mădulare, 

Că nu vreau să mor dator. Rostesc şoptit, c-un sfert de gură, 

Cerând doar lapte, pâine, sare… 

Şapte 

Iar viaţa care le-a fost dată 

Şapte zile-n săptămână, 

Şapte stele în fântână 

Ca şapte mistere. 

Din ce în ce-i tot mai puţină 

Şi-n lumea asta zbuciumată 

Ei sunt o pată de lumină. 

Şapte ramuri are pomul 

Şi vieţi şapte are omul 

Toate efemere. 

Le mai rămâne în privire 

Dar numai pentru cei de-aproape 

Doar o fărâmă de iubire 

Şapte coarde are lira, 

Nestinsă, pân-o să-i îngroape. 

Şapte drumuri spre Palmyra, 

Cum înveţi la şcoală, 

Dacă pui mâna pe carte, 

Tot în şapte se împarte 

Ordinea morală. 

Cu trupurile-ncovoiate 

De griji, nevoi şi vremuri grele 

Păşesc însă cu demnitate 

Să mai avem şi noi modele. 

Trandafirul rupt din soare 

Tot şapte petale are 

Până nu îngheaţă 

În raiul copilăriei. 

Şapte-s anii bucuriei 

Şi nu-i uiţi o viaţă. 

Şapte note are gama, 

Dragoste cât şapte – mama 

Când o cearcă dorul. 

Cu blândeţe-şi spune cântul 

Să înconjure pământul 


Valeriu Stoian 


115

POEZIE FIXĂ 

Teodor OANCĂ 

„E cerul sfâşiat de-o fulgerare...” 

Rondelul ploii Rondelul stejarului trăsnit 

E cerul sfâşiat de-o fulgerare Era în Dealul Viilor, mai sus, 

De-ai zice că-i putere de sentinţă Şi străjuia tot plaiul ca un far, 

Pentru atâta lipsă de credinţă Nicicând nu s-a văzut aşa stejar 

De care vinovat e fiecare. Până un fulger aprig l-a răpus. 

Şi, totuşi, vine ca o alinare Atâtea gânduri, azi mai greu de spus, 

Un nor ca semn şi ca bunăvoinţă. Se adunau în ramuri furnicar. 

E cerul sfâşiat de-o fulgerare Era în Dealul Viilor, mai sus, 

De-ai zice că-i putere de sentinţă. Şi străjuia tot plaiul ca un far. 

De-aceea când privirea urcă-n zare De umbra lui m-am tot lăsat sedus 

Şi când sleiţi suntem de neputinţă, Şi mă vedeam pornit din el vlăstar, 

Apare-atunci în ceasul de căinţă 'Nălţându-mă spre ceruri, temerar, 

Minunea ploii ca o lăcrimare. Încurajat prin gest de Cel de Sus. 

E cerul sfâşiat de-o fulgerare. Era în Dealul Viilor, mai sus. 

Istorie culturalã 

7 noiembrie 2011, 

Galeria de Artă 

„Hilton” - Bucureşti. 

Criticul de artă 

Constantin Prut 

(mijloc) şi pictorul 

Corneliu Vasilescu, 

alături de şeful 

galeriei. 

Foto: Mircea Coloşenco 


PROZĂ 

Silvia ADAMEK 

NUNUCA 

Fără ea, n-aș fi ca să ne arate... un ciob. 

văzut Grecia ascunsă - Bată-te norocul să te bată! De când mă uit la 

în pădure. tine: să fie ea, să nu fie ea... . 

Și nici n-aș fi Eram și nu eram eu. Mă măsură lung cu 

știut cum arată, în privirea. 

carne și oase, un Pornirea firească de a se îmbrățișa se curmă, 

mercenar! când ne dădurăm seama de ridicolul situației. 

Cu o voce sfătoasă, uzată, îmi spuse: 

P o v e ș t i l e - Bine-ai făcut c-ai ales stațiunea asta: 

șușotite la ceasuri mineralizare totală 292,3 g % . Cl, Na, K... 

t â r z i i , p e d u p ă - Stau la Eforie... 

dulapuri de internat, 

păliseră. Pedagoga 

patrula acum poate 

prin nori, să-și aleagă un culcuș, unde nici să nu mai 

audă de fete. Și ce le mai apăra in ședințele de 

consiliu și cum se mai mândrea cu internele ei. 

Eram la Eforie-Sud, cazată într-una din acele 

case scunde, de chirpici. Puțină viță de vie, cât să-i 

umbrească pe proprietari, și o grădină încâlcită, la 

sfârșit de sezon. 

Florile, semănate și nesemănate, se trezeau în 

fiecare dimineață cu cercei-cârcei de pepeni și 

bostani. La amiază, cădeau istovite de îmbrățișări 

învolburate (ascunse de rochița-rândunicii). 

Neputincioasă în fața valurilor de căldură, 

mulțumindu-se adesea doar cu roua ce-o sorbise 

devreme, grădina cădea într-o piroteală, până spre 

seară, când avea să-și primească tainul de la o 

cișmea, săracă ea însăși. 

Scăpam răsăritul soarelui, la plajă nu puteam 

sta prea mult, amiezile erau lungi, plictisitoare. 

- Erai o fată deșteaptă, sârguincioasă etc. (La 

frumusețe, semănam acum mai curând cu pedagoga 

decât cu verișoara mea.) 

- Am venit doar să văd Techirghiolul. Se spune 

că în fiecare an trântesc în lac vreo câteva care cu 

sare, ca să-l ajute, că e, de mult, secătuit de...„ia! 

nămolul! ia! nămolul!” Cu găleata. 

Domnișoara tăcu. Ce se mai schimbă 

oamenii... 

Mă confundase. Dar cum să-i stric bucuria. Ce 

rost avea să-i amintesc că, într-o zi, trecând pe lângă 

banca mea, în sala de meditații, și văzând că încă nu 

deschisesem o carte, a bodogănit: „din coadă de 

câine nu faci sită de mătase”. Câte nu mai spunea, în 

războaiele neîntrerupte pe care le purta cu internele 

„ei”... Când ni se adresa cu „moțate”, oare nu se 

gândea la regnul ce populează bătăturile de țară? 

Ne cunoșteam, totuși, de atâta timp. 

Împodobită cu toate calitățile transferate, mă 

simțeam acum bine și povesteam ca două vechi 

prietene. Și nămolul se usca...Și strângea! 

Camuflajul, deja decolorat de seriile Schimonosită, se dezvinovățea: 

anterioare, se desprindea din pioneze. Colile de 

hârtie violet, de învelit caiete și de pus pe la geamuri 

aveau doi dușmani: căldura de-afară și răpirile din 

serai dinăuntru: carpete, cuverturi plușate și covoare 

care nu iartă, în unele case dobrogene, un 

centimetru de perete sau dușumea. 

Am început să-mi omor după-amiezile 

umblând haihui prin stațiuni. 

- Unii își închipuiau, că sunt o pradă ușoară 

numai fiindcă... (nu rosti cuvintele pe care le auzise, 

de atâtea ori, în spatele ei : „domnișoară bătrână”). 

Dar eram și eu frumoasă și tânără, doar îți amintești. 

Nu eram decât cu câțiva ani mai mare decât voi. 

Știi tu ce mi-a spus medicul-radiolog S. ? Că am 

cel mai frumos bust pe care l-a văzut în cariera sa. 

Taman cu asta se lăuda și soră-sa, negricioasă și 

Techirghiolul era aproape. uscată, profesoară de sport, când se dădea ca 

Când am ajuns, doar tam-tam-urile lipseau. exemplu de corp armonios... Or fi fost amândouă 

Puradei și femei, puradeii lăsându-se, în plânset, atinse de oftică, de-l frecventau pe Micro-radiomâzgăliți 

de către niște mame care... oare erau ale fotografie? Mare... diagnostician! 

lor? Sărea de la un subiect la altul, promițând: las' 

Acolo am descoperit-o pe fosta mea pedagogă: c-am să-ți povestesc eu mai târziu cum a fost. Ar fi 

tot nemăritată, și înnămolită „sapropelic”. Adică ea trebuit să mai rămân vreo două-trei serii pe-acolo. 

m-a recunoscut. Tocmai când mă pregăteam să mă - Ți-l mai amintești pe Angelo?! 

„pictez”, ca să fiu în rând cu lumea. Încă vreo câteva 

minute, și ar fi fost nevoie de o spatulă din niscaiva 

situri arheologice, din acelea care ne calcă pe nervi , 

- Cum să nu! 

- Aveați voi o colegă. Nu știu dacă învăța bine, 



117

că nu era la internat. Numai la carte nu i-o fi stat Abia am început Mi-e dor de ochii tăi adânci, 

gândul. Avea un trup, un mers... Voi erați niște că, din primul rând de scaune s-a auzit un oftat... Nu 

proaste și niște slăbături. Vă făceați sutiene doar din știu dacă am cântat apoi „să-mi vie, să-nvie sau în 

cordeluțe. Cele care aveau piept stăteau cocoșate, în vie” „chipul ce-am iubit”. 

timp ce ea rostea la fiecare pas, cu trupul, cu ochii: 

prinde-mă, dacă poți! Bietul Angelo... 

Din ziua aceea nu-l mai puteam suferi. 

Trebuia să ne luăm. Eu cu Angelo. O jumătate de veac s-a scurs de-atunci... 

Răspândiserăm și invitațiile de nuntă, zestrea era Dulapurile, demodate, pustiite, s-au dus cu tot 

gata: monogramă pe toate cearșafurile, cămășile de cu poveștile noastre, să se prăfuiască prin magazii. 

noapte..., când...Și izbucni în plâns. Când a apărut Lecuită de iubiri angelice și de complimente 

Flavia sau Fulvia voastră,.... Erați în primul an de „radiologice”, pedagoga se dusese și ea. 

liceu. Angelo și-a pierdut pe loc mințile. Intr-o zi, am 

primit o scrisoare în care îmi aducea la cunoștință că 

rupe logodna. Cică voia să fie cinstit. Era el cunoscut 

ca profesor excepțional pregătit, dar cu cinstea..., 

ca orice bărbat. 

Mătușa, „în numele căreia” se expediase o 

telegramă pentru a justifica o nesăbuință de 

tinerețe, (fapt pentru care se trezi, femeia, cu 

coroane la ușă) muri de-a binelea, iertând și lăsând 

nepotului o avere frumușică, cu condiția să o 

Pornită să-i fac un perdaf să scol tot cartierul, 

am năvălit peste el. In ziua aceea avea ore mai târziu. 

folosească pentru cercetări științifice. 

II plăcea să doarmă. Nu m-am întrebat niciodată dacă Nunuca îmi 

Când am văzut patul răvășit, îți dai seama... fusese prietenă sau simplă colegă. Nunuca era 

L-am bocit ca pe un mort. Angelo, bărbățelul Nunuca, și-atât. 

meu, trezește-te! De ce ?! De ce?! Mă adusese pentru prima dată la ea, la 

Cine ar fi putut să-l înlocuiască pe Angelo?!... „moșie”, într-o seară. Să mă bucur de bunătăți de la 

I-am acoperit eu, un timp, orele. Adică am făcut țară. Și ca să știu și eu ce-i aia o „tirizină”. La sfârșitul 

liniște. In școală s-a aflat, mai întâi, că a primit o săptămânii, o tot auzeam: „poate plec acasă cu 

telegramă și a trebuit să plece la o înmormântare, tirizina.” 

apoi că e la niște cursuri de specializare. Radiologul a In camera bună, slab iluminată, încărcată de 

fost de o discreție... Mult m-a ajutat. Și n-a pretins un zestre pentru trei fete de măritat, am mâncat, 

sfanț. Prima dată ne-am gândit să-l ducem la spital, pentru prima dată, tradiționalul fel moldovenesc 

dar n-am vrut să facem vâlvă. I-am căutat actele și, „pui tăvălit în smântână”, cel pe care-l puteai 

ce crezi că am descoperit în mapa lui?! Doctorul mi întâlni, după război și foamete, doar prin caiete de 

le-a arătat: invitațiile de nuntă. Poftim! Te-ai amintiri, amestecat cu ați iubit vreodată și alte 

convins? întrebări care te puneau în încurcătură. 

M-am mirat când, mai târziu, un coleg a făcut După somnul alintat de perne uriașe, 

o glumă proastă: acum înțeleg de ce a insistat Angelo cearșafuri proaspete cu dantele croșetate de mână, 

să-și doteze laboratorul. Un altul i-a ținut isonul: cum amirosind bine (pelinița, foile de nuc, tutunul, puse 

să trăiască omul numai cu Clorura de natriu! pe sub saltele, se risipiseră în belșugul de pânzeturi 

Clorura de Natriu...Acum știi de ce nu m-am de casă, dând o senzație plăcută de statornicie), am 

măritat. băut o cană de lapte îndulcit, cu pâine, și am pornit- 

Noroiul se uscase bine. Lacrimile făcuseră 

ravagii pe fața ei chinuită. 

o. Prin sat, pe dealuri... 

Ne-am ridicat. ...O coastă cu ierburi uscate, care se pierdea 

într-o vie,... un soare potolit, de toamnă, care 

Fulvia era singura care avea „acces” la răsucea, încetul cu încetul, frunzele, dezgolind 

profesorul dinspre care sufla crivățul, cu tot strugurii ca să le strecoare cea de pe urmă sărutare 

Mendeleevul lui. „Pământurile rare”, descoperite și dulce, și-apoi să-și ia tălpășița. 

nedescoperite încă - lanthanide și actinide (inclusiv 

Via din ziua aceea s-a contopit cu toate viile 

greutatea lor atomică!) - se căscau în fața văzute sau cântate, mai târziu. Via bunicilor era via 

„păcătoaselor” atunci când apărea pe holurile bunicilor, cu urme de tranșee săpate în timpul 

liceului, spânzurând catalogul în trei degete - cele cu războiului și castraveți puși la murat. Borcanele se 

care avea să-l umple de 2. Păru-i negru sălta, în iveau în cărare. Un pietroi obliga la tăcere, 

ritmul mersului, acoperind și descoperind un obraz deopotrivă castraveți și flori de mărar cu bețe cu tot. 

măsliniu, sever. 

Cărarea plină cu soare era vizitată des, pietroiul 

Singura amintire pe care o aveam „cu el” era cobora în borcan, pe măsură ce, din dulcegi, 

de la o serbare de sfârșit de an. Cântam o romanță. castraveții se făceau acri. Via bunicilor era bună 

Mă pescuise în grabă diriginta, ca să umple pentru aguridă de acrit ciorbele, apoi de ciugulit 

programul. 

strugurii Noha (Noah), albi-verzui sau Terasă neagră, 


ca să vedem dacă s-au copt. Noi și ciorile. N-aș spune O colegă mai tânără a râs de naivitatea 

că era o vie romantică, chiar dacă avea un nuc. Poate noastră, când i-am spus povestea cu șuvița de păr și 

era prea aproape de casă. Una-două, fuga-n vie. jurămintele neținute. 

- Nu vă înțeleg. Ziceți că citeați cărți, că 

Ademeniți de arome, îndrăgostiții de mai discutați. Ce fel de cărți citeați? Că doar în toate este 

târziu urcau, plini de speranțe, aceeași coastă din via vorba despre același lucru. 

Nunucăi. Pentru a rupe tăcerea pricinuită de trecerea 

Petale decolorate uitate prin cărți pe care azi anilor, am întrebat-o pe Nunuca, zâmbind, dacă și 

nu le mai deschid, prieteniile s-au uscat, s-au făcut acum mai călătorește cu „tirizina”. 

praf. Nimeni n-a mai căutat pe nimeni. De mult locuia în alt oraș, departe. Doar 

Doar toamna îmi aminteam, în joacă, de Nuca- toamna o mai chema acasă. Venea să-și vadă surorile, 

Nunuca, așa cum îi spuneam noi la școală, toamna, să ajute la cules. 

când piețele erau năvălite de nuci de tot felul, de la Drezina își trăise traiul. Iar eu nu văzusem 

cele mici și pietroase, sălbăticite pe marginea mare lucru în seara când am călătorit cu Nunuca. Era 

drumului și furate, care te agață și-ți alintă urechea, întuneric, aglomerat, ne grăbeam. 

ciocnindu-se în mâini verzi-negre făcute căuș, Ani în șir visam să fac o călătorie cu trenulețulînsoțite, 

aproape obligatoriu, de-un buchet de ciorchine de mărfuri și oameni. Tufele tinere, printre 

buruieni, până la cele mari, albe și ușoare, care treceam, crescuseră fără măsură și năvăleau, 

acompaniate de un sunet comercial, metalic, de lăsându-mi mângâieri crude. Erau cele mai frumoase 

cântar. impresii, lăsate de o călătorie din care reținusem un 

Nu pot să mă scutur de stăpânii care jură că-s nume - Horga - huind peste păduri. 

cele mai bune. Cu un țigan ai întotdeauna ce vorbi. Acum m-aș fi mulțumit și cu o „tirizină” 

Nucile-s asemenea lor: ascund chin și forță, pentru a mântuită de rugină, de pe linia moartă. 

nu-și pierde sămânța. Miejii, ca-ntr-o familie săracă, - Și via?! 

nu vor să se despartă. - Dacă vrei, mâine mergem la Ghidigeni. 

Mai întâi, trebuia să trecem în fugă pe la fostul 

Pun deoparte, câte o nucă - cea mai mică ce nostru profesor de chimie. De unde-de neunde, 

se-ntâmplă printre nuci. Poate c-am s-o găsesc mai aflase că Nunuca e în oraș și că ar putea să-i 

târziu, și-am să-i număr anii..., greșind, desigur. povestească despre Ghidigenii „lui Chrissoveloni”. 

Poate că am s-o semăn în câmp, undeva, ferită, s-o Era vorba de o viitoare carte. De un roman? 

știu și s-o văd cum dau din ea umbră, amar și Deocamdată, nici el nu știa. Se documentase 

dulceață. îndelung, dar avea nevoie de altceva, de 

„atmosferă”, de viață, cum îi spuse Nunucăi. Nu 

Nunuca era doar o amintire. N-o mai văzusem renunțase nici la ideea de a scoate, cândva, o ediție 

de o jumătate de veac. Numele i-l pusesem, de mult, îmbunătățită a Cărții sale. Bibliotecarele oftau de pe 

în același buzunar cu Nucă, un băiat pe care-l știu acum. Îi cunoșteau metehnele, de la prima ediție, 

doar dintr-o poveste. când se pierdea zile-lumină prin manuscrise, 

Întâmplarea a făcut ca, într-o zi de toamnă s-o ignorând faptul că instituția are și ea un program. 

întâlnesc pe Nunuca. La efuziuni sentimentale nu mă Cerea, la nesfârșit, cărți, jurnale, corespondențe, 

așteptam. Cu puțin timp în urmă, încercasem, prin teancuri de apariții pecetluite de praf. 

telefon, să comunic cu o prietenă din liceu. In zadar Frumos, infatuat altădată, profesorul era 

i-am spus că păstrez și azi șuvița de păr pe care mi-a acum un om ca toți oamenii, ... muritor, împăcat cu 

dăruit-o, pe lângă mărțișor, că am o scrisoare pe care lucrurile. Ii iubea și-i cataloga doar pe morți. Cu viii 

aș vrea să i-o înapoiez, fiindcă face parte din mai avea el ceva răfuieli. Dacă nu-i dovedea, îi băga 

biografia ei. Nici părul ei blond de fată nu-i spunea la securiști: le alcătuia dosare și le acorda cu 

nimic și nici prima iubire (născută din curiozitate, mărinimie grade. 

milă, camaraderie?). Mă ardea o întrebare, fiindcă o Cercetătorul savură povestea Chrissovelonilor 

știam excesiv de serioasă. Și apoi, se căsătorise cu el, duși, cu tot cu băncile lor, spusă de Nunuca, pe 

cu care se lega prin jurăminte? A, nu, răspunse ea, de nerăsuflate, clipind des, cu genele ei aproape egale, 

parcă niciodată nu i-ar fi trecut prin cap asta. Nu, n-a de păpușă din alte vremuri. Nu uita niciodată să-și 

fost nimic între noi. decline istoria numelui. Era mândră că fusese 

Și cum se acoperea de noroi și dispreț în botezată de către una din cucoanele conacului de la 

scrisoare! Poate se sărutaseră, doar așa, iar ea îl avea Ghidigeni, cu făgăduiala (neținută: naționalizări, 

pe conștiință fiindcă-i dăduse speranțe, îl făcuse să alungări și autoexilări) de a o înzestra. Până la urmă, 

sufere? Nemairegăsindu-mi tinerețea, am pus capăt tot pe teancul de covoare și ștergare din camera bună 

convorbirii care alunecase de-a binelea in feluri de a contat. 

mâncare și boli. Am încercat și eu să mă remarc în ochii 



119

profesorului, întrebându-l dacă nu e rudă cu Fori, pe Așteptam în salon. N-aș putea spune că eram 

care o bănuiam a fi italiancă, după fizic și voce. A și geloasă. Eram doar mirată. 

urmat conservatorul, cam în același timp cu Ileana Trăgând cu ochiul prin casa omului, am 

Cotrubaș, am precizat eu. Opera nu-l pasiona. descoperit o sobă de teracotă albă, impozantă, de o 

Identitatea de nume era întâmplătoare. delicatețe rară. Adevărat monument de arhitectură, 

Strămoșii lui după... erau olteni, ceilalți erau de neglijat de istoria părtinitoare și neîncăpătoare. 

pe-aici. Nebănuind nimic despre valoarea ce i s-ar fi putut 

- Țopescu vorbea despre o comunitate de adăuga obiectului, cu timpul, n-a crezut că e necesar 

italieni așezați în Oltenia...Și semănați cu Fori. 

să-o înregistreze. Cine a construit-o? Un sobar. (Care 

- Nu am nimic comun cu persoana despre care apare, plin de mortar și de funingine, scoțând un 

vorbiți. 

„ha?” - semn că n-a auzit nimic, din soba lui.) 

Nu și nu. N-avea chef să fie altceva decât 

Presupunând, după timpul ce se scursese, că 

ceea ce era - moldovean. Păcat. I-aș fi găsit niște întrevederea noastră ar cam fi trebuit să se termine, 

rude: un dirijor, de pildă, al cărui nume l-am uitat, apăru și doamna, să ne conducă. Abia atunci mi-am 

unchiul lui Fori. Nu l-aș fi dus eu în Italia, l-aș fi lăsat dat seama că era o femeie încă frumoasă, mult mai 

în Bucovina noastră, printre Rossi, Pastia, Flondor, tânără decât profesorul. Nunuca ieși din birou, 

Bogardo și Flamann, naturalizați, mai romani uneori abătută, ferindu-și privirea. Mă prefăcui preocupată 

decât mulți care se bat în piept cu strămoșii lor. 

de tablourile din salon. 

Respinsă după prima întrebare, m-am 

- După stil, s-ar părea că toate sunt pictate de 

aventurat într-un alt „domeniu” - Fulvia. L-am luat același pictor, observai eu, adresându-mă doamnei. 

eu pe departe: i-am amintit câteva nume de fete din Aceasta se uita însă întrebător la Nunuca. 

seria noastră. Da, parcă le mai știu: aia brunețică, 

O blondă cu ochii de un albastru pal râdea, din 

Maricica, ambițioasă, care a terminat politehnica, tablouri, nepăsătoare: iată cu ce m-a înzestrat 

Mimi, cum îi ziceați voi, fata preotului Lupan. A dumnezeu! 

terminat parcă istoria. Coca Albu, cu ochi verzi și Nunuca tresări. 

codițe, moartă după Frumoasa spaniolă... bătea - Doamne, parcă ar fi Fulvia. Aceiași ochi! Și 

ritmul în pupitru până ce intram în clasă. O... uită-te la ...Când râdea, parcă se îneca. Râdea tot 

senzuală. timpul. Când era scoasă la tablă, își dregea ușor 

Nici un cuvânt despre Fulvia. Și doar era cea glasul, se ridica și pășea calm. Avea mersul unei 

mai bună la chimie. adevărate doamne. 

Să memorezi atâtea date din hârțoage, și să Acum ne era clar: pictorul o învățase cum să 

nu-ți aduci aminte de o fată frumoasă care s-a meargă, cum să-și poarte frumusețea. 

dezbrăcat în casa ta?! O stropise din cap până-n - N-ați avut cum s-o cunoașteți, intervine 

picioare un camion. (Asta era marea istorie stăpâna casei. Nici eu n-am cunoscut-o. Soția 

compromițătoare care circula! Născocită sau pictorului mi-a dăruit tablourile spunându-mi: „ia-le, 

adevărată.) Se pare că, după micul accident, nici ora să mă scap de ea ”. Nu știu dacă, după alungarea 

n-a mai putut avea loc. Lucrurile trebuiau spălate, tablourilor, a fost alungată și „năluca”, adăugă 

zvântate. Fata nu putea rămâne la infinit în halatul doamna, zâmbind. Când unui bărbat i-a intrat o 

profesorului. Avea un tată adoptiv sever. Voia s-o facă femeie în cap, ... știți și dumneavoastră. 

farmacistă. De aia o dăduse la meditație. Ar fi luat-o Ca s-o măgulim pe gazdă, îi spunem, la 

la trei-păzește dacă venea târziu acasă. Așa, plecare, că ni l-a furat pe „domnul profesor”. 

frumoasă cum era ea.) - „ Iaca: luați-l”, ni-l oferi ea, cu generozitate. 

Având în vedere ceea ce povestise pedagoga, e - Fulvia..., reluă, trist, Nunuca, îndată ce 

posibil ca între profesor și elevă să nu se fi întâmplat părăsirăm locuința profesorului. 

nimic. Fata nu era proastă, își cunoștea prețul. Poza, 

în mare taină, pentru un pictor. 

Frumusețea Fulviei fusese „certificată”. Din 

vremea când noi îi căutam defectele cu lumânarea. 

Nu, nu și-o mai amintea. Erau ochii ei albaștri, pierduți în extaz, decolorați. 

Profesorul aprecie, ca pentru încheiere, Amândouă tăceam, punându-ne aceeași întrebare. 

spontaneitatea povestirii Nunucăi. Așteptam ca Nunuca să vorbească. Nimic. Mai târziu, 

Mie îmi aruncă o privire scurtă care s-ar fi când emoțiile-i vor fi trecut?... Care emoții, în fond? 

putut traduce prin cântecul „Ce cauți tu în viața Mă enerva. De ce ieșise așa de schimbată din camera 

mea?” profesorului? Fusese o vizită ca orice vizită pe care o 

Personaj episodic, care ar fi putut foarte bine faci unui bolnav, din atâtea motive: iubire, politețe, 

lipsi... din roman, am părăsit scena fără aplauze, în milă, moștenire... 

timp ce Nunuca a fost reținută, pentru încă vreo - Mi-e greu să mi-l imaginez pe domnul 

câteva detalii. îndrăgostit cu adevărat. 

A închis ușa după mine. Și nici sinucigându-se. E un tip prea rece. Nu 


cred că a rupt logodna și că a încercat să se sinucidă fuseseră copilării. 

din cauza Fulviei, cum mi-a povestit pedagoga. N-o fi - Tare-aș vrea să mai văd via. 

știut cum să scape de prostia pe care o făcuse: auzi, - Crede-mă, nici nu mai știu unde a fost. A venit 

s-o ceri în căsătorie pe Clorura de natriu! colectivul, a smuls toți butucii, au semănat ricin sau 

- Poate că din punctul lui de vedere era nu știu ce plantă necunoscută. Cică se cerea. 

frumoasă. Numai pentru noi era o vrăjitoare bătrână. Mi-am amintit povestea unei vii din Basarabia, 

- Repede l-au mai dezintoxicat. Ea cu Micro- via lui Anatol, care devenise cimitir. Buldozerele 

fotografie. O fi luat, acolo, câteva somnifere, treceau peste oase, livezi și cetăți... 

suficiente ca să simuleze... Acum câțiva ani, a murit și Anatol. Dacă l-ar fi 

- Domnul nu era cel pe care vi-l închipuiați: înmormântat în via lui...Somn cu tulburel în cântare 

disprețuitor, orgolios. Putea să fie atât de tandru. de preoți... Că nu se dădea în lături. Lecția, ca lecția, 

Parcă-mi dăduse cineva cu leuca-n cap. dar unde-i haleala? Indată sosește colega. Știți, ne- 

Riscase prea mult. Deveni taciturnă. 

ați luat pe nepusă-masă. Se ivi și nelipsita sticlă. Abia 

- A ce mirosea casa profesorului? am încercat atunci începea Anatol să povestească din istoria 

eu s-o dreg. Îmi stăruie încă în nări un miros aparte, secretă a lumii, nemaiținând cont de feliile grosolane 

pe care nu pot să-l definesc. 

de pâine proaspătă unsă cu pateu, în inspecții. (Bine 

- Ți s-a părut. 

că era și aia.) 

Brusc, mi-am amintit că domnul predase și 

Se sculase cu noaptea-n cap ca să prindă trenul 

A.L. A. (apărare locală antiaeriană). Cu aceeași navetiștilor. Cu murăturile alături, cu încă vreo 

seriozitate cu care predase materia sa. Firește că-și câteva păhărele, ajunsese la împărăteasa Teodora, 

trăgea cenușa pe turtă: umplea tabla de formule). iar profesoarele de română, pradă talentului său de 

Profesorul rostise des numele unui gaz de povestitor, îl îndemnau, cu ochii sticlind: ia mai zi, 

luptă. In grecește însemna „produs prin lumină”. Nu Tolea! 

prea înțelegeam ce înseamnă „produs prin lumină”. Îl 

Indrăgostiții mei încă urcau dealul, spre vie, 

reținusem, nu fiindcă era extrem de periculos, ci dar puterile ii cam părăseau. Ajungeau târziu. Și se 

fiindcă mirosea a fân putred. Sau a măr putred? E tot tămăduiau doar cu ierburi uscate și amintiri... Lumea 

ce-mi rămăsese din atâția ani de chimie. 

nu-și bătea capul cu asta. N-avea nici un rost să te 

Și casa profesorului fu invadată, dintr-odată, obosești până acolo, și să mai cânți și romanțe. 

de fosgen! 

Bătrânii se prăpădiseră, iar tinerii simplificaseră 

mult... lucrurile. Discoteca împlânta, până în 

Am ajuns la gară. Am luat un personal banal, 

din acele care te fac să-ți cunoști „meleagurile”, cum 

se spunea până la saturație în comunism. Când 

mergeam în colonie, aveam colege care-și notau în 

carnet toate gările prin care treceam. Erau primele 

noastre călătorii cu trenul! Toate ne încântau: 

sunetul roților – te duc-te-aduc”, tampoanele pe care 

le traversam cu frică, convinși că ne riscăm viața, 

locul unde se depozitau bagajele, (unde unora le 

plăcea să doarmă - bagaje nu prea aveam; ba, la 

Bușteni, într-o iarnă, ne-au și îmbrăcat, așa, ca 

pentru munte), dar mai ales inscripțiile de la geam, 

ocazii de a ne arăta „cunoștințele” de limbi străine. 

N-am știut niciodată cum arată o drezină: cu 

ani în urmă era seară, acum dispăruse, fără măcar 

să-și fi lepădat scheletul pe linia moartă.. 

Insuși inventatorul, Karl Friedrich Drais von..., 

a sfârșit în anonimat și sărăcie, deși lumea circula 

deja cu bicicleta lui, covor zburător, cum îi mai 

spuneau. (Scăpase, totuși, de un asasinat pus la cale 

de rivali, după ce i se suspendase și pensia - armata 

prusacă era în mare lipsă.) 

Imi rămăsese via. 

Dar Nunuca trecu peste vie fără umbră de 

nostalgie. Romanțele n-o impresionaseră niciodată. 

Dăduse uitării chiar și melodia ei preferată - Vino pe 

aleea... Poveștile (cu omisiuni!) dintre dulapuri 

rărunchi, noile ritmuri, lumina se stingea, din când în 

când, pentru a oferi... suspens. De altfel, puțini mai 

rămăseseră în sat. Isi luaseră câmpii. Prin viile și 

grădinile Europei. 

Nunuca locuia de mult la oraș, puiul tăvălit în 

smântână se prefăcuse în barbecue (măcar de-ar fi 

rămas grătar!), casa, cu mobilă modernă, era ca orice 

casă, curată, așteptându-i, spreiată cu otrăvuri 

imitând și depreciind florile, pe italienii care-și 

prezentau soțiile:„ la mia moglie”, fără să-și mai 

aducă aminte de moliile din țolice, alungate cu tutun 

și pelin. D'apoi „fidanzata”! Cei neduși în lume 

musteau de invidie: bă, de unde are prăpăditul bani 

s-o finanțeze?! Nu, frate-miu, aia e logodnică. Așa-i 

zic acum: finanțată. 

N u n u c a v o i a s ă - m i a r a t e c o n a c u l 

Chrissovelonilor. Și, mai ales, mausoleul! 

Nu prea aveam chef de monumente funerare, 

pe zăduf. 

Din conac, fostă școală specială și sedii de 

colectare a lânii și cărnii, n-am văzut mare lucru. 

Omul cu cheile nu era acolo, bazinul cu nuferi, 

„spionat” printre leațurile gardului, secase de mult. 

Regina Maria venea aici vara, apoi Regele 

Mihai. Atâtea celebrități fuseseră oaspeții 

bancherului. Mi se părea firesc. Ce mă interesa era 

însă povestea ofițerului, intrat în folclorul satului. 



121

Mi-era greu să cred că peste un prăpădit de gard Mă silesc să uit urmele lăsate de „om”. Și 

încercase un ofițer-amorez sau chiar pretendent la totuși... In '45? In "48? Sosiseră fiarele. Parcă aud 

mâna unei crisovelo..., să treacă, în timpul unei copii, alergând acasă și vestindu-și părinții: 

recepții, și fusese împușcat. Asta făcea gloria - Să fi văzut ce de-a tata-moșu zăceau prin 

castelului! Dar ghidigenii povesteau, chiar dacă cu șanț! Era și-un sicriu mai mic. 

fiori, prea pe scurt, istorioara. Ințeleseseră ei ceva - Hleaburi! striga unul, tot dând din mâini și 

din pasiunea devorantă a amantului, dar nu dețineau arătându-„și” ghiulul. S-a mântuit cu boierii! Acum 

detalii. totul e al nostru! 

Era o căldură...Noroc cu moara. Tot a In zadar le striga cineva: bă, or să vă blesteme 

Crisovelonilor. (Indiferent de ortografia numelui: morții! Ptiu! Nu vă e teamă de strigoi? 

„ch” sau „ss”.) In hardughia aia, frumoasă încă, și în Mai târziu, alde „graffiti” au desăvârșit 

parfumul mângâietor al făinii ne-am mai răcorit. nelegiuirea. S-a uitat zicala: numele proștilor - pe 

Am lăsat de mult în urmă și pompa. Mare toate gardurile. Diavolul a fost de partea lor. Cocoțați 

eveniment pe vremea aceea: iaca, boierul ne-a adus sus, sus, ca să ajungă la fronton, (cum dracu' s-or fi 

și apă, fabrică unde să ne câștigăm pâinea ... urcat - se întreabă naivii), ar fi putut nimeri în 

Fabrica de conserve s-a dus, secția de spirt a ghearele gheenei înfricoșătoare și insalubre care se 

rămas. Chiar dacă s-a restrâns, are mai multe șanse 

să dăinuie. 

cască și amenință cu surparea. 

In plină dogoare, ca pentru a ne încuraja să Avertizat prin mobil, ca să nu ne „trezim” 

mergem mai departe, se ivește apa Bârladului. morți, (cumnatul Nunucăi este și el cu noi) 

Strașnică construcție și stăvilarul! Ne minunăm cum administratorul domeniului ne-a ieșit în cale. Poartă 

de a rezistat atâtor asalturi sălbatice din partea armă. 

omului, și, din când în când, a naturii. Tânărul ne deslușește rostul său pe acolo. 

Aș vrea să întârzii mai mult, în ciuda arșiței, ca De-am ști ce se petrece pe seară, la hotarele 

un copil care și-a găsit locul de joacă. Să mângâi pădurii... El e, de fapt, un mercenar. Așa-și zice, cu o 

grinzile care se usucă mereu, fără să dea semne de umbră de modestie(??), stăpânul casei de vânătoare 

moarte, fierăriile grele. Lemnul s-a înfrățit cu ele și la care am ajuns. 

s-a împietrit. Avem parte, in sfârșit, de răcoare. Ne-a așezat 

Coborâm pe celălalt mal. Am descoperit o cale chiar lângă ghizdul fântânii, pe o bancă. Se grăbește 

ferată înfundată în ierburi. să aducă din casă o carte. Cu dedicație pentru fidelul 

- In curând, n-or mai ști-o nici bătrânii, îmi zice (de-acum, poate singurul și ultimul) om al 

Nunuca. Crisovelonilor. Din vorbă-n vorbă, aflu că 

Aș tot merge cu ea... Pare să sfârșească... „mercenarul” vine din Bălăbănești, satul bunicilor 

nicăieri. Și totuși, pe aici circula marfa. Cu drezina? mei. E frate cu Cătălin, mult mai tânărul meu prieten 

Ce forfotă trebuie să fi fost... Cătălin, la toate bun, când încep muncile câmpului. 

- Mai e mult? întreb eu pentru a nu știu câta Stă chiar în casa care a aparținut bunicilor mei. 

oară. Mâine voi pleca la Bălăbănești. Și mercenarul. 

De ce mă târăște fata asta într-un loc pe care Am putea merge împreună. Sigur, nici o problemă. 

n-am chef să-l cunosc? Nu simt nici o atracție pentru Dați-mi un număr unde să vă găsesc. 

morminte. Cimitirul, loc de studiu, cică, și povești de Cu cartea mea în mână, deschisă la pagina cu 

pe cruci (ta-ta-ta, ta-ta-ta..., că nu rămâne nimic din comoara, 

truda omului; ba a rămas, râdeam noi de morții Cătălin se apucase să sape, dar se lăsase 

deveniţi peste noapte, cu toții, nevinovați, a rămas o păgubaș. E obișnuit să sape, fără speranță. Acum, 

greșeală de ortografie pe cruce) a fost odată, pe la cocoțat în nuc, bate nucile greu de ajuns. Cum mi-a 

paisprezece ani. O ulcică de vin roșu, scos dintr-o auzit vocea, a coborât, mi-a sărutat mâna și ne-am 

hrubă, mi-ar prii acum! O, Tolea, tu m-ai înțelege. îmbrățișat ca frații, ca doi oameni care stăpânesc, 

Pe neașteptate, în zare, ascuns în pădure, succesiv, și iubesc același loc, plin de povești despre 

zăresc și nu-mi vine să cred, ceva alb. acareturi dispărute, vii care le supraviețuiesc și 

- Mausoleul?! Ăsta trebuie să fie. 

pereți povârniți. 

- Ce-a crescut pădurea, se minunează Nunuca. 

- S-a întâmplat ceva cu fratele tău? 

Pe măsură ce ne apropiem, constat că e un 

- Nu. De ce? 

templu. Aici, în câmpia Bârladului. - Doar așa. 

Urcăm un delușor tocit, înconjurăm minunea - Uitați-l, e în vie. Să-l chem? 

din toate părțile, încă, și încă o dată. Coloane ionice - Nu, lasă-l să culeagă. 

delicate. „Mon légionnaire”!... Pardon: mon 

Arșița, lumina, albul strălucitor al marmurii, mercenaire... Măcar Edith Piaf a avut parte de... 

coloanele - toate, atât de aproape. Regretele erau însă, în cazul meu, altele decât 


în cântec. să te pierzi, nu mai există de mult. Nici eu n-o mai 

știu. Nimeni n-o mai știe. 

Mai târziu am aflat că Hélène Crisoveloni s-a 

Ne găsim peste o jumătate de veac, așa cum 

măritat, (a doua oară; prima dată fusese căsătorită ne-a fost înțelegerea. 

cu prințul Șuțu) cu Paul Morand, diplomatul, Indată mă cuprinse o torpoare, ca aceea de la 

scriitorul. Cartea mercenarului mi-a trecut prea stăvilar. 

repede prin fața ochilor, ca și licoarea adusă din Nunuca era la capul meu. Mă mângâia și-mi 

întuneric și răcoare. spunea o poveste... 

La gura fântânii, carafa plină de vin rozaliu cu - De ce ești în doliu? 

broboane nu s-a golit nici măcar pe jumătate, așa că Nu-mi răspunse. 

n-am putut să cânt nici Mon légionnaire, nici Mon Profesorul murise chiar la câteva zile după 

mercenaire (pe care nu-l știam, dar l-aș fi inventat). vizita noastră. Cum? 

I-auzi vaalea! Mă străduiam s-o ascult, dar cădeam îndată 

Cum mai sună vaalea! într-un somn adânc. 

Doar unul să mai fi turnat! Doar ei îi spusese. ...presimțire... 

Informațiile pe care le-am cerut despre Mulțumea...toamnă... să-l vadă... Cât și-ar fi dorit... 

proveniența vinului, elogiile (sincere, jur!) nu l-au Și l-am visat, pentru prima dată, pe profesor, 

clintit. Intenția lui (tot sinceră) era de a-și ocroti eu, care n-am fost îndrăgostită de el. Sălta, cu 

musafirii aflați pe domeniul lui, și atât. Ne-am fi pletele lui negre, de un negru-perlă, ca al cailor din 

rătăcit, de ne-ar fi dat încă unul! rasa Friesian. Cavalerul pleca în cea mai lungă și fără 

de sfârșit cruciadă. Călătorea spre actinide și 

După un timp, miezul de nucă se usucă, se lanthanide, cu coama-i răsfirată în toate chipurile de 

înnegrește. Cele două părți nu se mai pot ține vântul ce-l lecuia de dorințe năvalnice. 

împreună. Îl chema, simplu, Nucă. Sau poate îl Când m-am deșteptat de-a binelea, se 

alintau așa? Dar a plecat, de mult... Războiul i-a mistuise definitiv in lumea pământurilor rare. 

batjocorit oasele. Numele îl predestinase să rămână Nunuca-și încheiase povestea. 

copil. - Mai spune-mi o dată... 

Cam în același timp, Monsieur Paul Morand - Ce? 

avea probleme mari cu evacuarea tablourilor soției. - Cum m-ai găsit. Ai avut vreo presimțire?! 

(Un vagon întreg). Mâine, voi muri? 

Au murit amândoi de mult: și H. C., și P.M. . - Ce tot spui?! 

Cavoul lor, ca orice cavou, e singur. Ici-colo, piatra 

începe să-și piardă strălucirea. In drum spre Italia, 

tinerii care emigrează n-au timp de aprins lumânări. 

Habar n-au urmașii de unde provin tablourile. 

Iaca din conserve, din spirt... Și din camătă. Habar 

n-au ce frumos cavou (dacă ar fi renovat, se-nțelege) 

îi așteaptă la Ghidigeni, dacă, într-o zi, s-ar hotărî să 

facă o călătorie. Ii asigur că le va rămâne în memorie. 

Până la sfârșitul vieții. Adresa? Pe malul drept al 

râului Bârlad. Regiunea: Moldova. Sfârșitul secolului 

XIX. Să nu caute imagini în internet. Nu există. Dar vă 

asigur că e frumos. Chiar dacă e de importanță B. 

Să meargă direct spre el. Să nu se întineze, 

străbătând satul. Nu mai e ca pe vremuri. Ar auzi de 

Dj...Dar ce să-i mai rostesc numele?...Specialitatea: 

manele. Am să închei, citând titlul uneia dintre ele: 

Of (de vreo trei ori), dușmanilor. 

Rușinată, o întrebai: 

- Cu ce-ai venit? 

- Cu „tirizina”, îmi răspunse ea zâmbind. Și 

clipi des, din genele ei dese, încărcate de lacrimi. 

- Ai încălcat convenția: trebuia să ne vedem 

peste cincizeci de ani, dar îți mulțumesc că ai venit. 

Nu mi-ai spus de ce ești îmbrăcată în negru. 

Așa vii tu să-ți vezi prietena?! 

- Și-a luat viața. Nu se mai putea suporta. Era 

tare bolnav. 

- Ce să-ți spun? Imi pare rău. 

- Iți sunt datoare cu o mărturisire. 

- Datoare?! 

- Da, fiindcă te consider cea mai bună prietenă 

a mea. 

- Adevărat?! 

- Știi... 

Traversez iar calea ferată îngropată în ierburi. 

Singură. Incet, să nu mă simtă nimeni. Nu mă întorc 

înapoi, s-o mai privesc. N-aș mai vedea-o, din 

ierburi...care mă năpădesc. 

După înmormântare, se spune că nu-i bine să 

te întorci înapoi. Dar tare frumoasă-i iarba, care 

crește, crește...De la care înmormântare mă întorc? 

- Când povesteam noi, noaptea, la internat, și 

ne ascundeam de nebuna aia, de el era vorba? I-ai 

tăinuit întotdeauna numele. 

- Da. N-am fost sinceră cu tine. Mă ierți? 

- Fără tine, n-aș fi văzut „Grecia”. Și nici n-aș fi 

cunoscut un mercenar! 

Aud vag, de departe, vocea Nunucăi: nu pe acolo, ai 

Antwerpen, 2012, sfârșit de Cuptor. 



123

PROZĂ SCURTĂ 

Alexandru JURCAN 

VIAŢA, TOTUŞI, NU NE JOACĂ FESTE ! 

CÂND LIPSEŞTE CAMELIA CU UN CÂINE CALD ÎN BRAŢE 

Viaţa mea s-a dus dracului, acum câteva minute! Da, Zăpezi ce cad cu nemiluita, ca 

mi-am pătat groaznic pantalonii cei noi, dăruiţi de niciodată, ca o apocalipsă repezită. Bătrâna 

Camelia. I-am promis că voi fi atent şi... uite cum a curs Veronica locuieşte la capăt de sat, într-o 

peste ei untura din tigaie! Nu aş şti şi nici nu aş avea timp să vale părăsită. Băiatul a plecat în America, 

repar incredibila dramă, pentru că nu va întârzia mult bărbatul i-a murit. Se descurcă destul de 

Camelia la colega ei. bine. Nu ţine animale, îl are doar pe câinele 

Totuşi, încerc cu un burete umed, care pare a agrava Gruişor, cu care doarme în braţe în fiecare 

urâtul desen dizgraţios. Căsnicia mea a primit lovitura de seară. 

graţie, văd deja destrămarea ei iminentă. Camelia nu va Iată că ferestrele sunt albe, ca o uitare 

tolera, nu va pardona. Aş putea cumpăra alţi pantaloni, cruntă. Zăpezile urcă şi îneacă totul în 

numai că aceştia, compromişii, sunt cadoul ei de trupul lor năvalnic. Noroc că Gruişor e acolo, 

aniversarea căsătoriei noastre. Precis va apela la lângă ea. Latră neliniştit, cu premoniţiile lui 

metafore, premoniţii... O cunosc bine pe Camelia. Va zice: ciudate. Veronica îşi numără alimentele. Da, 

„Astfel ai terfelit simbolic convieţuirea noastră!” Da... mai are pesmeţi, orez, mere, făină. Numai 

stropită cu ulei răscopt, murdar, persistent. Mai bine m-ar că nu sunt lemne în casă. De câte ori o 

bate, zău aşa! sfătuise bărbatul să aibă lemne la 

Sună telefonul. Uitasem să trec azi pe la spital, unde e îndemână!! Doar că Veronica ţinea la ordine 

internat unchiul Pavel. Asta mai lipsea... uite că a murit... şi curăţenie. Acum pricepe, în sfârşit. Cu ce 

mi se spune la telefon. Fericitul!! Şi-a găsit pacea, în timp preţ! 

ce eu zac în gânduri otrăvite. Trebuie să dau jos pantalonii, O tăcere nefirească sună în urechi. 

măcar să amân momentul fatal. La televizor se anunţă Geamurile sunt pete albe, spre niciunde. 

căderea guvernului, inundaţii şi cutremure. Fleacuri! Aşa Gruişor mârâie mereu, enervant. Măcar 

gândesc eu, prăjit în ideile Cameliei, care ştie bine de ce sparge liniştea bolnavă. Se aude un năruit 

depinde fericirea. Am profundă încredere în ea, în trudit, necontrolat. Precis a cedat 

viziunile ei sănătoase. acoperisul sub greutatea zăpezii. Acum 

Aud paşi. Camelia nu e veselă. O fi aflat de unchiul podul o fi plin de valuri albe, mistuitoare. 

Pavel? Veronica pune pe foc lingurile de lemn. Apoi 

– Dragul meu – şopteşte ea stins – s-a terminat cu cutiile de carton, ziarele, cărţile băiatului, 

căsătoria noastră! hainele mai vechi, bucăţi de scaune... Orice 

– Ce... vrei... să spui? arde. Zile şi nopţi multe, nici nu le mai poate 

– Am pierdut inelul pe care mi l-ai oferit! număra. Poate că lumea a dispărut definitiv, 

Astfel începe Camelia un plâns nervos, nepotolit, a cedat sub îmbrăţişarea albă. 

înfiorător. Atunci alerg spre bucătărie şi revin cu Când au spart uşa nişte tineri curajoşi şi 

pantalonii. umanitari, Veronica era aproape moartă, cu 

– Ca să nu te mai simţi vinovată, draga mea! un câine cald în braţe. La spital, femeia şi-a 

Camelia a leşinat. În timp ce salvarea o ducea spre revenit. Toată vara a cărat lemne în casă, 

spital, o maşină îl scotea pe unchiul Pavel de acolo. însoţită de Gruişor. 


TEATRALIA 

Teodor OANCĂ 

CĂRUŢA CU COVILTIR 

(scenetă) 

(Casa lui Piţigoi este de paiantă, scundă şi cu o (Arată căruţa.) Am. Voi o aveţi pe a voastră. 

prispă deschisă. Uşa şi două ferestre dau în Dacă suflă mai tare vântul, zburaţi cu 

prispă. Prispa e lată atât cât să încapă pe ea o chichineaţă cu tot. 

masă şi trei scaune. În faţa prispei, pe un scaun, ZAMBILA: Casa e aşa cum e. Se cheamă că avem un 

o cădiţă de plastic cu rufe la spălat, iar alături o acoperiş. 

pirostrie cu o căldare pe ea. Sub căldare SPANACHE: Păi, ce? Eu nu am coviltir la căruţă? 

mocneşte jar. În curte este o căruţă mare, cu Zambilo, din curtea asta nu mai plec. Am 

coviltir. De loitrele căruţei sunt atârnate câteva motivul meu să rămân şi pe arşiţă, şi pe 

vase de bucătărie: ceaun, cratiţe, o tigaie. Pe o viscol. 

rogojină, lângă căruţă, o masă joasă cu trei ZAMBILA: Care o fi motivul ăla? 

picioare, şi două scaune mici. Zambila spală rufe, SPANACHE: Acum iar te faci că nu pricepi. 

nedându-i atenţie lui Spanache.) ZAMBILA: N-am zis nimic. 

SPANACHE: De ce nu zici? 

ZAMBILA: Ce să zic, Spanache? Că stai toată ziua şi 

SPANACHE (stă pe un scăunel la masa mică, rezemat ne iei seama? 

de roata căruţei): Zambilo! Auzi, Zambilo?! SPANACHE: Şi la ce ai vrea să mă uit? 

Tu ştii ce înseamnă pe româneşte thank you? ZAMBILA: Mai bine îţi cumpărai un televizor. Din ăla, 

ZAMBILA (nu-i dă atenţie. Spală rufe, cu baterii. Aveai la ce te uita. 

prefăcându-se că nu-l aude.) SPANACHE: M-am gândit eu, dar nu mi-au ajuns 

SPANACHE: Tu n-auzi? Ştii ce înseamnă? Ai auzit banii. L-aş fi pus colo, la voi, lângă fereastră. 

vorba asta? Toată ziua aş fi privit la televizor. 

ZAMBILA: Am auzit. ZAMBILA: De ce? 

SPANACHE: Şi ce înseamnă? SPANACHE: Ca să te am în cadru. Indiferent pe ce 

ZAMBILA: Mulţumesc. post aş fi dat, tu ai fi fost prezentă. Dacă erau 

SPANACHE: Bravo! (Pentru sine.) Asta cum ar imagini de la Parlament, te vedeam 

veni?... Sanchi! Mă dau mare. Eu mă thank deputată. Dacă erau imagini de la Cercul 

you, eu nu mă thank you. (Tare.) Zambilo, Polar, îţi ziceam să mai pui o haină pe tine. 

auzi? Eu nu mă thank you să te privesc… Dacă erau din Africa, te întrebam dacă nu ţi-e 

ZAMBILA: Spanache, te-am rugat să-ţi vezi de cald. “Zambilo, nu ţi-e cald?” “Ba da”, 

treabă. Dacă află Piţigoi ce dă din tine, nu te răspundeai tu. “Atunci dă şi bluza jos de pe 

văd întreg. tine”. 

SPANACHE: Eu n-am treabă cu Piţigoi. ZAMBILA: Iar vorbeşti prostii. 

ZAMBILA: Ar trebui să ai. El s-a purtat frumos cu SPANACHE: Mă mai amăgesc şi eu … Cu atât am 

tine. A fost cumsecade. rămas. 

SPANACHE: Nu-i sunt dator cu nimic. E adevărat că ZAMBILA: Aşa ai ajuns? 

m-a primit în spaţiu, că numai aşa puteam SPANACHE: Tu nu înţelegi? Zambilo, uită-te la mine. 

dovedi că am o adresă, ca să pot fi angajat. Să mor dacă nu mă ocărăşti. Ocărăşte-mă, 

Însă pentru toate astea, ca să mulţumesc pe Zambilo, ocărăşte-mă! Ia zi: Mânca-mi-ai 

toată lumea, mi-am vândut calul. Alţi bani ţâţele!… Să fiu al dracului dacă nu le mănânc. 

n-am avut. ZAMBILA: Pentru tine, Spanache, ţâţele mele sunt 

ZAMBILA: Şi chiar trebuia să vinzi calul? ca agurida. 

SPANACHE: N-am avut încotro. Nu faci nimic până SPANACHE: Sunt mere coapte, Zambilo, şi mari cât 

nu dai în dreapta şi în stânga. Lui Piţigoi nu gutuile. 

i-am dat? Nu puteam să vând şi căruţa, că ZAMBILA: Îţi place că sunt mari? 

asta e locuinţa mea. Acum, cu slujba de-o SPANACHE: Ai de unde muşca din ele. 

am, zic şi eu că mă adun de pe drumuri. ZAMBILA: Când oi face rost de bani, îmi pun 

ZAMBILA: Nici acum nu eşti adunat. Ţi-ai lăsat silicoane. Atunci se fac ţâţele cât lubeniţele. 

căruţa în bătătura noastră. Înţelegerea cu SPANACHE: Au, Doamne! Mă bagi în boală... Dar 

Piţigoi a fost să te ia în spaţiu şi atât, nu să n-ai tu banii ăia. Eu nu văd cum trăiţi? 

stai la noi. ZAMBILA: De, Spanache, unii trăiesc în palate, ca 

SPANACHE: Dar ce, eu stau la voi? Am locuinţă? alde Boscrăcea, vecinul, alţii… aşa cum trăim 



125

noi… VERANDA: Dacă îl scot din pozânar îţi spun mai 

SPANACHE: Iar alţii în căruţă. Eu sunt mai câştigat. multe. 

Dacă e să mă mut, mă leg şi eu de căruţa SPANACHE: Păi… nu-l scoţi? 

cuiva. Mare lucru să-mi pun averea în căruţă! VERANDA: Ba da, dar pui nişte bănuţi în el că, dacă 

(Arată geamantanul de sub căruţă.) Îl vezi? nu zornăie, nu mi se arată… 

Lada mea de zestre. Să mai zică cineva că nu SPANACHE: Ce? 

sunt avut. Mă urmează pretutindeni. VERANDA: Ce vrei să afli. 

ZAMBILA: Unde să te duci? Unde mai găseşti un post SPANACHE: Aşa stă treaba? 

de paznic? VERANDA: Aşa stă, maică, eu nu te mint. 

SPANACHE: De noapte. SPANACHE (îi pune câţiva bani în ghioc): Ţine! 

ZAMBILA: Chiar şi de noapte. Dumneata faci safteaua pe ziua de azi, iar eu 

SPANACHE: Asta-i convine lui Piţigoi, că lipsesc cheltui cei dintâi bani din prima leafă. 

noaptea, că nu-l deranjez cu prezenţa mea… VERANDA: Să fii sănătos şi să ţi se povârne. Pe la voi 

că el, noaptea, nu prea dă pe acasă. Eu nu se ştie vorba asta? 

văd ? SPANACHE: Eu am crescut la casa de copii, n-am 

ZAMBILA: E bine să nu-i dai ocazie, fie ea şi cu o auzit-o. 

vorbă aruncată prosteşte. VERANDA: Adică să ţi se întoarcă. (Face de trei ori 

SPANACHE: De tăcut, tac, dar mai ştii? semnul crucii pe ghioc, apoi se închină şi ea. 

ZAMBILA: În Italia, că ai fost pe acolo, tot la astea îţi Duce ghiocul la ureche.) Ştii ceva? O să ai o 

era gândul? bucurie. 

SPANACHE: Cine a avut timp de aşa ceva ? Am SPANACHE (fericit, privind-o pe Zambila): Unde dă 

muncit de mi-au sărit capacele, cum se Dumnezeu? 

spune. Acolo e altă lume... dacă munceşti VERANDA: Se lasă cu cununie. Ia uite ce mândreaţă 

cinstit, bineînţeles. Trasul la şaibă te de băiat şi o codană de-ţi ia ochii. 

înmoaie. Iar prin alte părţi e şi mai şi. SPANACHE: Ăla nu sunt eu. 

ZAMBILA: Am vrut şi eu să merg într-acolo, dar nu VERANDA: O să fie nuntă mare, ca la împăraţi, şi 

m-a lăsat Piţigoi. veselie multă… O să curgă banii... 

SPANACHE: Să ştii că nu e pricopseală peste tot. SPANACHE: Dacă o să cânte manele înseamnă că 

Depinde ce vrei să faci. nunta va fi în vecini. De unde le scoţi ? Te-am 

ZAMBILA: Găseam eu. (O vede pe Veranda.) Avem plătit ca să-mi ghiceşti mie, nu altora. 

musafiri. (Verandei.) Sărut mâna! VERANDA: Mie mi se arată că o să petreci, poate la 

VERANDA: Să trăieşti, maică. (Lui Spanache.) Of ! nuntă. 

Dă şi mie un scaun că mă lasă picioarele. (Se SPANACHE: Vorbeşti serios? 

aşază.) V E R A N D A : N - a m d e c e să te mint. Poate că ştiu eu 

ZAMBILA: Bine făcuşi să mai dai pe la noi. ceva… Tu ce zici, Zambilo, că nu degeaba mă 

VERANDA: Fata mea, n-am stare să stau acasă. Eu abătui pe la voi? 

sunt obişnuită cu umblatu peste tot. Dacă aşa ZAMBILA: Eu nu zic nimic. 

m-am pomenit... VERANDA: Tina e acasă? 

SPANACHE: Ce mai zici? ZAMBILA: E la şcoală. Se dau certificatele de 

VERANDA: Cu bătrâneţea. Boală grea. absolvire a opt clase. 

SPANACHE: Şi cu ghiocul. Strânseşi ceva? VERANDA: Copiii tot la mă-ta sunt? 

VERANDA: Poate după masă, în parc. Femeile ZAMBILA: Tot acolo. Ieri m-am repezit câteva 

încearcă mai mult. Lumea vrea să ştie. Nu ceasuri la ei să le mai duc de-ale gurii. Ai mei 

vedeţi ce vremuri sunt? Le mai dau şi eu o din ce să trăiască? 

speranţă. VERANDA: Aşa e. Vremuri grele. 

SPANACHE: Măcar pentru atâta lucru şi tot e bun ZAMBILA: Dar nu pentru toţi. 

ghiocul la ceva. Te uiţi la ghioc şi-ţi vine să SPANACHE: Gata cu ghicitul? 

crezi că ce le zici din gură nu sunt vorbe VERANDA: Păi ce să-ţi mai spun? (Se întoarce spre 

aiurea. Alţii dau din gură de îi dor fălcile. Or fi Zambila.) Văd că spălaşi. 

crezând şi ei ce spun? ZAMBILA: Dacă trebuie... 

VERANDA: Să ştii că eu nu mint. Mă uit la om şi-l VERANDA (lui Spanache): Zici că luaşi leafa? 

cunosc după căutătură. Ştiu ce vrea. SPANACHE: O luai. Eu lucrez la patron, mamă 

SPANACHE: Mie nu-mi dai cu ghiocul? Verando. Înainte căram şi eu fier vechi cu 

VERANDA: Ce să-ţi spun? Eşti de treabă şi cuminte. căruţa asta, cum cară Piţigoi cu a lui. Acum 

Ai un of la inimă. sunt paznic şi păzesc depozitul de fier vechi 

SPANACHE: Ţi se arată în ghioc? al patronului. Când se strânge mai mult, 


încărcăm la vagon şi trimitem la export. întâmplă des, ar ridica unul ca mine şi ca 

VERANDA: Şi e bine acolo? Piţigoi o căsuţă de om gospodar. 

SPANACHE: De ce să nu fie bine? VERANDA: Aşa e, Spanache, dar nu îndreptăm noi 

ZAMBILA: Nu credeam că sărăcia ţine de cald. lumea. Ia seama şi la ăştia. (Arată spre casa 

SPANACHE: Eu sunt mai sigur pe ziua de mâine chiar lui Piţigoi.) El se arâneşte cu căruţa, dar nu 

decât Boscrăcea, vecinul cu turnuleţe pe intră în cârdăşie cu vecinul Boscrăcea. 

palat, decât alde fiu-său şi chiar decât Zambila lucrează la spaţii verzi. Numai să te 

Piţigoi. Acum ştiu că trebuie să păzesc uiţi la căsuţa asta şi vezi cum trăiesc. Vine o 

depozitul, să nu iasă din el nici măcar un vreme când judeci omul după cum îi este 

şurub fără ştirea patronului. Asta până când o casa şi curtea. Vorba asta o ştiu de la moşu 

să găsesc altceva de făcut. Am la bază o Valică, fratele mamei. 

meserie, că m-am calificat. SPANACHE: Nici chiar aşa. Dacă nevoia te aduce la 

ZAMBILA: Meseria este brăţară de aur, numai să-ţi sapă de lemn, n-ai ce face. Sunt amândoi de 

placă. treabă, şi Piţigoi, şi Zambila. Uită-te cum o 

SPANACH: Am lucrat ca fierar betonist aproape un cresc pe Tina. Prin şcoală am trecut şi eu şi 

an în Italia şi cu banii strânşi mi-am cumpărat ştiu cum e. Văd că oamenii ăştia au respect 

cal şi căruţă. Ce era să-mi cumpăr? Casă? De pentru carte. În lumea noastră e mare lucru. 

unde atâţia bani? Şi atunci ce mi-am zis: cu PIŢIGOI (vine uşor binedispus): Ia te uită, lume 

cal şi căruţă pot să câştig un ban. Iar căruţa nouă. Ce faci, mamă Verando? 

mai ţine loc şi de adăpost. Dar a trebuit să VERANDA: Venii să vă dau cu ghiocul de bine. 

vând calul. PIŢIGOI: Foarte bine. Numai să se potrivească. De 

VERANDA: Măi, Spanache, nici să trăieşti într-o descântat, l-ai descântat? 

căruţă nu mai e vremea. Uită-te şi tu la ce e VERANDA: Ghiocul? E slujit la biserică. 

în jur. PIŢIGOI: Nu cred. Nu face popa aşa ceva. Auzi 

SPANACHE: Mă uit şi văd ba una, ba alta. (Arată casa vorbă: popă să slujească un ghioc. Dar de ce 

lui Piţigoi şi vila lui Boscrăcea.) Uite, ia nu? Adică ce să zică? (Face gestul de 

seama! Strămoşii noştri, dacă nu cutreierau cădelniţare.) “Sfinţească-se, Doamne, 

satele, trăiau în bordeie. Eu trăiesc la etaj. ghiocul Verandei, să arate ce trebuie şi să nu 

VERANDA: E bine că nu te plouă. Am rămas noi să bată câmpii în numele Tatălui, al Fiului şi al 

trăim amărâţi. Sfântului Duh, amin”. 

SPANACHE: Aşa trăiesc unii. VERANDA: Nici chiar aşa. Când am fost să mă 

VERANDA: S-au schimbat vremurile. Unii au rămas spovedesc, aveam ghiocul în pozânarul de la 

ca noi, alţii s-au făcut baroni. Am auzit că şorţ. 

aşa le zice. SPANACHE: Te-ai spovedit cu ghioc cu tot? 

SPANACHE: S-au boierit. Şmenarii, cămătarii, VERANDA: Păi cum altfel? 

recuperatorii, proxeneţii, ca să mă refer doar SPANACHE: Aşa da, mai merge. (Râd toţi.) 

la cei care operează în ţară, ne scuipă în PIŢIGOI: Mi se pare, Spanache, că ai motive să dai 

creştetul capului de la balcoanele care dau ceva de băut. Auzii la bar că se dădură 

ocol vilelor. Nu i-a întrebat nimeni de unde au lefurile la voi. 

atâta bănet. Ştii ce mi-a răspuns ăsta al lui SPANACHE: O să dau şi de băut, dar acum nu sunt în 

Boscrăcea? “Cum de unde? Mă sponsorizează formă. 

şi pe mine ba unul, ba altul”. El aşa trăieşte, ZAMBILA: Îi ghici mama Veranda cu ghiocul că are un 

din sponsorizări. Dumneata din ce trăieşti? Îţi of la inimă. 

ajunge pensia? SPANACHE (pentru sine) : A dracu femeie! 

VERANDA: Ajunge pe dracu. Treizeci şi cinci de ani PIŢIGOI: Bă, Spanache, pe tine te frământă ceva. 

la mătură, la IGO. Eu n-am băgat, maică, Te-am văzut cum te uitai după fetele de 

mâna în pozânarul nimănui. Mai dădeam cu liceu. 

ghiocul. Ce primeam era bine primit şi SPANACHE: Dacă mă hărţuiesc, de ce să nu mă uit? 

mulţumeam lui Dumnezeu, că aşa se cade. PIŢIGOI: Auzi, Zambilo, pe băiatul ăsta îl hărţuiesc 

SPANACHE: Mamă Verando, pe mine nu mă fetele. Bravo, vericule! Cu ce te hărţuiesc, 

deranjează că au, şi, la urma urmei, nu e Spanache? 

treaba mea să-i întreb, nici pe ei, nici pe SPANACHE: Dar cu ce nu?! 

alţii, de unde au atâtea lovele. Pe mine mă ZAMBILA: Am auzit de un singur fel de hărţuire. Tu 

deranjează că mă iau de fraier. Ei sunt ştii mai multe? 

deştepţi, le merge mintea. E drept că îi şi SPANACHE: Păi ce, nu sunt? Uite, s-o iau de sus în 

costă. Cu ce plătesc doi-trei avocaţi, şi li se jos. Prima e hărţuirea ochioasă. 



127

VERANDA: Aşa e, maică. Bărbatul face cu ochiul şi pivniţe, prin balcoane, prin debarale şi pe 

femeia îşi dă ochii peste cap. unde dracu le mai ţin. Unii le duc la ţară, 

SPANACHE: Mai jos e hărţuirea buzoasă. Ţuguieşti numai să nu se despartă de ele… Amintiri de-o 

buzele şi fata se prinde. Pe urmă e hărţuirea viaţă. Asta e mentalitatea la noi. 

ţâţoasă. Asta e a mai a dracului. VERANDA: Tu ştii, c-ai fost prin ale străinătăţuri… 

PIŢIGOI: Hărţuirea asta se face şi cu televizorul. SPANACHE: Şi te întreb, de unde atâta fier vechi să 

Cum sunt fetele pe ecran, aşa sunt şi pe adun, să vând şi să am din ce trăi? De-asta, 

stradă. bă, Piţigoiule, m-am băgat slugă la patron. Şi 

SPANACHE: Te apucă ameţeala.Vine mai jos tu îmi ceri chirie? Păi să nu te apuce 

hărţuirea buricoasă. Aici e aici. Dacă îi pui pandaliile? 

mâna pe buric, aşa, de sanchi, nu ştii dacă e 

bine s-o ia mâna în sus, sau la vale. Iar mai (În timp ce Spanache îşi rosteşte replica, Piţigoi 

jos de buric e hărţuirea… măsoară cu pasul un loc care cuprinde 

VERANDA: Spanache, să nu mă spurci, că n-am pus căruţa.) 

dumicat în gură de aseară. 

SPANACHE: Nu, mamă Verando, hărţuirea asta se SPANACHE : Ce dai, mă, ocol cu pasul la căruţă? 

cheamă că e întrepicioroasă. PIŢIGOI: Socoteam şi eu, aşa, unde să pun paiele şi 

PIŢIGOI: Asta o să te omoare, Spanache… Auzi, fânul… 

băiete, dacă tot zici că ai luat leafa, nu crezi SPANACHE: Care paie? 

că ar trebui să plăteşti întreţinerea? PIŢIGOI: Aduc săptămâna viitoare nişte baloţi de 

SPANACHE (mirat): Care întreţinere? Apă, canal, paie şi un car cu fân. 

gunoi? Lumină electrică nu aveţi nici voi. Eu SPANACHE: Adică ce vrei să spui? 

mă folosesc de felinar. PIŢIGOI: Tu n-auzi? Aduc nişte baloţi de paie şi un 

PIŢIGOI: Ziceam de întreţinere. Măcar o chirie, car cu fân. Ce dau calului la iarnă să 

acolo, de ochii lumii. Stai cu căruţa în curtea mănânce? Aşternut din ce îi fac? 

mea şi nu dai nimic? SPANACHE: Aşternut la cal? 

SPANACHE: Ce să dau? Nu ţi-am dat? M-ai luat în PIŢIGOI: Nu ştiai că trebuie? 

spaţiu pe degeaba? Dacă aşa stau lucrurile, SPANACHE: Păi, tot nu m-ai lămurit. 

află, Piţigoiule, că mă consider luat în spaţiu PIŢIGOI: O să te lămureşti singur când o să aduc 

cu toate obligaţiile pe care le ai faţă de mine. paiele şi fânul. Curtea e mică. 

Uite, la iarnă, n-o să dorm în căruţă, o să SPANACHE: Şi căruţa? 

dorm în pat cu tine şi cu Zambila. PIŢIGOI: O scoatem în stradă. 

PIŢIGOI (râde) : Ia-o mai uşor până nu-mi sare SPANACHE: Adică mă dai afară din curte? 

ţandăra. PIŢIGOI: Eu nu te dau afară… O să ieşi singur în lipsă 

SPANACHE: Eu o să dorm la perete, Zambila la de… spaţiu. 

mijloc, iar tu la margine. O să pun o saltea SPANACHE: Bine, mă, Piţigoiule, ce vorbirăm până 

lângă pat. Dacă o fi să cazi… acum? 

PIŢIGOI (nervos): Tu chiar eşti tâmpit? Vrei să-ţi dau PIŢIGOI: Vorbirăm de chirie. 

foc la căruţă? SPANACHE: Lasă chiria. Eu pentru ce mi-am vândut 

SPANACHE: Eu mi-am vândut calul, dar pe tine ce calul? 

te-a costat afacerea asta? Râdeaţi de mine că PIŢIGOI: Aia e altă treabă. Ştii prea bine cum ne-a 

o să mă înham la căruţă… fost înţelegerea. Până îţi găseşti de lucru am 

VERANDA: Asta cam aşa e. zis că poţi rămâne aici. Acum, că eşti pe 

SPANACHE (imitând): Cine a mai pomenit căruţaş leafă, îţi poţi permite să găseşti o cameră cu 

să-şi vândă calul şi să se înhame slugă la chirie. Ai avea şi tu un adăpost ca lumea, nu 

patron? Ziceaţi, bă, aşa, sau nu ziceaţi? să stai într-o căruţă. Râde lumea de tine. Te 

PIŢIGOI: Oi fi zis. învăţ eu de rău? 

SPANACHE: Da, bă, Piţigoiule, de-aia m-am băgat VERANDA: Aşa e, Piţigoiule, ai dreptate. Şi, pe 

slugă la patron, ca să nu umblu noaptea prin urmă, Spanache, de ce să-ţi iasă vorbe? 

oraş după capacele de la gurile de canal, să SPANACHE: Ce vorbe? 

nu fur felinare din cimitir sau şine de cale VERANDA: Că stai aici, la Piţigoi, în bătătură. 

ferată. Să nu tai la ele cu bomfaierul până SPANACHE: Păi ce, nu i-am plătit? 

crapă de ziuă. Oamenii n-au obiceiul să ducă VERANDA: Vorbe că nu se face ca un băiat tânăr ca 

la tomberoane gunoaiele din casă: maşini de tine şi în putere să n-aibă şi el o cameră în 

gătit arse de foc, frigidere stricate şi tot felul care să şadă. 

de alte drăcovenii. Le ţin la păstrare prin SPANACHE: De ce trebuie să ascult eu de gura lumii? 


PIŢIGOI: Pentru că n-ai încotro… ZAMBILA: Ia potoliţi-vă! Nu vă e ruşine? 

VERANDA: Aşa e mahalaua, Spanache. N-am vorbe VERANDA: Să-ţi dau cu ghiocul, Tino? 

pentru câte mi-au văzut ochii. Gura lumii e TINA: Să-mi dai. 

slobodă şi numai ce auzi că se bătură unii, că VERANDA: Să-ţi dau de dragoste. Să vezi şi tu cum 

se tăiară alţii… sare chilipiru. 

SPANACHE (Verandei): Nu-l auzi pe Piţigoi? Îmi pune TINA: Nu de dragoste. Mie să-mi dai de şcoală. 

în vedere să plec de aici până săptămâna SPANACHE: Care şcoală? N-ai terminat-o? Colegele 

viitoare. tale de la primară au copii măricei. 

VERANDA: Lasă, că găsiţi voi o cale… TINA: Ce treabă am eu cu ele? 

PIŢIGOI: Nu prea văd, mamă Verando, pentru că SPANACHE: Auzi, Zambilo, ce zice soră-ta? 

trebuie să aduc paiele şi fânul. Nu vezi câtă ZAMBILA: E şi ea obosită. Nu vă faceţi griji. 

curte am? SPANACHE: Eu nu-mi fac griji că nu am de ce. 

VERANDA: Ei, lasă, Piţigoiule, că eşti bun la suflet. VERANDA: Ei, eu mă duc, că se pune zăpuşeala. 

N-o să te rabde inima… TINA: Nu-mi dai cu ghiocul? 

ZAMBILA: Gata! Terminaţi-o! Dar să-ţi iasă din cap, VERANDA: Dacă vrei tu… Dar ştii ceva? Cere-i 

Spanache, că la iarnă o să dormi în pat cu Zambilei nişte creiţari să pui în ghioc, c-aşa 

mine… şi cu Piţigoi. e datina. 

VERANDA: Zice şi el vorbă la supărare. TINA: Bine. Îi aduc îndată. (Intră în casă.) 

ZAMBILA: Ar fi bine să nu mai zică. Mă, omule, pâine VERANDA: Fata asta v-a luat-o înainte la toţi. Câte 

cumpăraşi? fete de anii ei şi chiar mai mari au terminat 

PIŢIGOI: Cumpăr acum. Să mai iau ceva? opt clase? Sunt destule care au început 

ZAMBILA: Vezi şi tu ce găseşti. Ce să mai iei? gimnaziul, dar nu l-au terminat, că s-au 

PIŢIGOI: Spanache, mai gândeşte-te la ce vorbirăm. măritat. Cum să meargă la şicoală cu burta la 

(Pleacă.) gură? Ei, acum i-a venit şi ei rândul. Aş zice că 

VERANDA: Auzii că se ieftiniră cartofii. nu degeaba mă abătui pe la voi. 

SPANACHE: Mâncarea săracului. SPANACHE: Am văzut că nu vii niciodată ca din 

VERANDA: De, mă, Spanache, cu câţiva cartofi, o întâmplare. 

ceapă şi două roşii faci o mâncare de saturi VERANDA: Vin şi eu să vă mai văd. Mai fac o taină 

burta. Fasolea e scumpă. cu voi. Mai aud de una, de alta… 

SPANACHE: Pentru că n-ai televizor. 

(Apare Tina. E îmbrăcată modest, ca de şcoală: VERANDA: Şi dacă aş avea, ce-aş pricepe de la el? 

bluză închisă la culoare, fustă dreaptă până Poate muzică. Dar nu mai e de-aia de pe 

la rotula genunchiului, sandale.) vremea mea. 

TINA (s-a schimbat de îmbrăcămintea de şcoală şi 

VERANDA: Ia, uite-o! Mânca-i-aş coadele de poartă acum fustă largă şi lungă, încreţită şi 

mândreaţă de fată. Zambilo, pentru soră-ta viu colorată, bluză cu mâneci largi, cu un 

asta să ştii că se face moarte de om în uşor decolteu. Îi pune Verandei câţiva bănuţi 

ţigănie. în ghioc): Ţine, mamă Verando. 

TINA: N-o să se facă, mamă Verando. Sărut mâna. VERANDA: Aşa, maică. (Face trei cruci pe ghioc, se 

VERANDA: Să trăieşti, maică. Ascultaţi-mă ce vă închină cu gesturi largi, freacă ghiocul în 

spun. Aşa e cum vă zic eu. palme, îl duce la ureche, iar îl freacă în 

SPANACHE: Gata cu şcoala, fato? palme.) Tino, fata mea, să-ţi dea Dumnezeu 

TINA: Gata cu gimnaziul. sănătate, că noroc ai de nu-l poţi duce. Să 

VERANDA: Fată cu şicoală, frumoasă de pică. mă bată sfântu, asta mi-e crucea (Se 

Acum un flăcău cu stare şi jucăm la nuntă. închină.) dacă te mint. Ia uite cum mi se 

SPANACHE: Vine prinţul călare pe un cal alb. arată. Vine fericirea în casă. 

ZAMBILA: Ăla ai fi tu… SPANACHE: Vine mai mult ca sigur. 

SPANACHE: Eu sunt fără stare. Cal am avut, dar ZAMBILA: Ce vorbă e asta, Spanache? 

nu alb. SPANACHE: Vreau să zic că o să vină. De asta 

VERANDA: Lasă, Spanache, că nu rămâne căruţa garantez. 

văduvă. VERANDA: Să nu dai cu piciorul, măiculiţă, că ar fi 

SPANACHE: Şi eu zic la fel. păcat şi de tine, şi de ai tăi. 

VERANDA: Mă uit la fata asta, numai s-o priveşti TINA: La ce să nu dau cu piciorul? 

şi-ţi ia ochii. VERANDA: La noroc. Vine, Tino, la ceas de seară, 

SPANACHE: Are de toate. Ochioasă e, buzoasă e… cu vorbă mare şi cu cununie. 

VERANDA: Aşa, aşa! E şi ţâţoasă (Râde.) SPANACHE: Acum cred şi eu că vine. Restul 



129

ămâne de văzut. VERANDA: Eu nu mă pui martoră decât dacă e de 

VERANDA (tot cu ghiocul în mână): Aşa să faci, fata bine. 

mea, că eu îţi vreau binele. Şi Piţigoi îţi vrea PIŢIGOI: Nu e ce crezi. 

binele, că e cumnatu-tău. De soră-ta ce să VERANDA: Nu vreau procese prin tribunale. 

mai vorbesc... SPANACHE: Nu ajungi acolo. Zii, mă, care e 

TINA: Nu înţeleg despre care bine e vorba. problema? 

VERANDA: De ăsta care mi se arată în ghioc. Gata, PIŢIGOI: Ziceam că dai ceva de băut. Faci saftea la 

fata mea. leafă. 

SPANACHE: Asta era? 

(Tina şi Spanache vorbesc în şoaptă.) VERANDA: Piţigoiule, îmi luaşi o piatră de pe inimă. 

Credeam că umbli după sămânţă de scandal. 

TINA: Nu mai pricep nimic. PIŢIGOI: Păi, ce, vorbesc eu prostii? 

SPANACHE: Ceva, ceva e de priceput. Mama SPANACHE: Dacă despre asta e vorba, uite că dau. 

Veranda nu bate câmpii. Dar tu, Tino, ce ai de (Ia din căruţă patru sticle de bere, le desface 

gând? şi le pune pe măsuţă.) Acum de ce nu luaţi? 

TINA: Să continui şcoala. Mă înscriu la liceu. Am Zambilo, dă-te mai aproape. Hai, mamă 

medie mare la anii de studii, am învîţat bine Verando! 

şi cred că fac faţă la examenul de admitere. PIŢIGOI: Vezi, bă, că ne înţelegem? 

SPANACHE: Chiar vrei să continui? SPANACHE: Şi pentru asta trebuia să faci atâta circ? 

TINA: De ce nu? Şi diriginta, şi profesorii au spus că PIŢIGOI: Am eu planul meu. 

ar fi păcat să nu merg mai departe. SPANACHE: Dacă ai plan înseamnă că e vorba de 

SPANACHE: Ai tăi vor? altceva. 

TINA: Nu i-am întrebat. Dar nici nu mă interesează PIŢIGOI: De ce n-aş avea? 

dacă vor sau nu. VERANDA: Să trăieşti, Spanache, să ai noroc să ai de 

SPANACHE: Şcoala costă bani. toate. Berea asta e cam caldă. 

TINA: Ştiu. În papuci dacă e să merg la şcoală şi tot SPANACHE: N-am frigider în căruţă. 

mă duc. PIŢIGOI: Hai noroc, Spanache! Bă ce băiat de treabă 

SPANACHE: Şi dacă vor zice că a venit timpul să te eşti tu, dar numai când vrei. 

măriţi? SPANACHE: Zambilo, nu bei? 

TINA: Eu hotărăsc. Când voi vrea să mă mărit, mă ZAMBILA: Nu beau. Am treabă. 

mărit şi pace. Pot să mă las şi furată, dacă PIŢIGOI: Bă, Spanache, hai s-o lăsăm baltă. Mă 

vreau. gândeam să te întreb un lucru. 

SPANACHE: Nu mai spune! SPANACHE: Bănuiam. 

TINA: Eventual chiar să te pomeneşti cu mine în PIŢIGOI: Păi vezi? Te duce mintea că nu eşti prost. 

căruţă. SPANACHE: Şi ce vrei? 

SPANACHE: Ferească sfântul! N-am nici cal la căruţă PIŢIGOI: Vroiam să te întreb dacă patronul tău mai 

să fug cu tine. Şi, pe urmă, aş da de belea cu face angajări. 

Piţigoi şi i-aş amărî Zambilei sufletul. SPANACHE: Acum nu, dar e posibil. 

TINA: Vezi? Am glumit. Dar am vrut să spun că PIŢIGOI: Cum aşa? 

hotărârea se ia în doi. Iar hotărârea mea e să SPANACHE: E vorba să plece Gogu al lui Tescovină în 

termin şi liceul. Pe urmă, vom vedea. Germania. 

PIŢIGOI: Gogu, mă? 

(Vine Piţigoi cu pâinea într-o pungă de plastic şi o SPANACHE: El. Zice că nu se mai duce în Franţa, că 

aşază pe masă în prispă.) l-au întors ăia de două ori până acum. 

VERANDA: Dar ce, Piţigoiule, vrei să te angajezi la 

PIŢIGOI: Ei, Spanache, cum stăm? ei? 

SPANACHE: Pe scaun. PIŢIGOI: Ce dracu să fac? Leafa e leafă, atâta câtă 

PIŢIGOI: Ce vorbeşti, mă? Mai faci şi glume de spirit. e, nu mai plăteşti policlinică, spital, aduni 

SPANACHE: Dar ce ai vrea să fac? ani la pensie... 

PIŢIGOI: Eu te-am întrebat ceva. Acum te faci că SPANACHE: Nu te-ai gândit rău. 

plouă? PIŢIGOI: Ce zici? 

SPANACHE: Mai zii o dată. SPANACHE: Păi, ce să zic? 

PIŢIGOI: Te faci că plouă? PIŢIGOI: Pui şi tu o vorbă, că fără asta nu se poate. 

SPANACHE: Lasă ploaia. Care e întrebarea? Că prezint garanţie, încredere... Restul mă 

PIŢIGOI: Bă, Spanache, eu nu glumesc. E martoră şi priveşte pe mine. Tu ştii cum merg afacerile. 

mama Veranda. SPANACHE: Dacă o să cădem la înţelegere. 


PIŢIGOI: Pe ce? SPANACHE: Uite aşa se schimbă lumea. Nu e numai 

SPANACHE: Nu ziceai că săptămâna viitoare aduci cum ne îmbrăcăm, ci şi cum gândim. 

baloţi de paie şi o căruţă de fân? PIŢIGOI: Tu ce zici, Zambilo? Că doar e soră-ta. 

PIŢIGOI: Hai, bă, ce dracu, tu chiar o luaşi în serios? ZAMBILA: Te pui cu tineretul de acum? 

SPANACHE: De ce n-aş lua-o? SPANACHE: Ei, dacă ar trece şi el prin ce am trecut 

PIŢIGOI: Lasă, bă, până la toamnă găseşti tu o eu... 

gazdă. Aşa e, mamă Verando? VERANDA: Nu mai stau. Zambilo, să dai pe la mine, 

VERANDA: Aşa e. Să vă fi dat în ghioc şi nu ieşeau că am o vorbă... 

vorbele astea. ZAMBILA: Săptămâna asta. 

PIŢIGOI: Păi vezi? VERANDA: Aşa. Rămâneţi cu bine. (Pleacă.) 

SPANACHE: Bine, Piţigoiule, aşa rămâne. Până la PIŢIGOI: Mergi sănătoasă! 

toamnă. ZAMBILA: Sărut mâna! 

PIŢIGOI: Dar şi vorba cu patronul... SPANACHE: Acum ce facem, Piţigoiule? 

SPANACHE: S-a făcut. Martoră e mama Veranda. PIŢIGOI: Hai la birt. 

VERANDA: Îmi place, n-am ce zice. Berea asta mă SPANACHE: Nu merg. Peste câteva ore intru în tură. 

mai învioră. Mai bine trag un pui de somn. (Urcă în 

căruţă.) 

(Apare Tina îmbrăcată cu o bluză tinerească, blugi PIŢIGOI: Cum vrei. Odihnă plăcută! Să nu uiţi de 

şi încălţată cu adidaşi.) vorba aia cu patronul, să nu apuce să promită 

la altul. 

VERANDA: Îu, Doamne ia-mă, ce-mi văd ochii? Fată, SPANACHE: Bă, parcă mă văd cu hăţurile în mână. 

ăsta nu e portul nostru. Unde pleci aşa, că Doamne, ce cal am avut... 

doar nu te duci la şicoală? PIŢIGOI: L-ai mai văzut? 

PIŢIGOI:TINA: Mamă Verando, am terminat opt SPANACHE: Nu. Nici n-aş vrea. Îmi face rău. Dar el, 

clase, mă înscriu la liceu, sunt în vacanţă şi el cum ar face? 

merg acum cu colegii în parc. Care e PIŢIGOI: Ştiu eu? Ar necheza. 

problema? SPANACHE: Aşa e? Parcă m-ar striga pe nume. 

VERANDA: Cum care e problema? Îi înţeleg pe PIŢIGOI: De, mă Spanache, astea sunt vremurile. Nu 

băieţi, dar şi fetele? uiţi de vorba aia... 

SPANACHE: Ce vorbirăm mai înainte? Ce zisărăm de SPANACHE: Nu uit. 

fete? PIŢIGOI (singur): O, Doamne, mare e puterea ta!... 

VERANDA: Treaba lor, dar şi tu, Tino? 

TINA: Am plecat. Pa! (Pleacă.) (Scena se întunecă.) 

Istorie contemporanã 



Aşa arăta tribuna 

oficială de la 

demonstraţia din 

23 august 1973 la 

Bârlad (în faţa 

actualului 

cinematograf 

„Victoria”). 

Recunoaşteţi 

dintre personaje? 

131

AUTOGRAF TARDIV 

Fănuş NEAGU 

GLASUL SPERANŢELOR NOASTRE 

Convorbire 

între Fănuş Neagu şi Viorel Dinescu 

- 5 aprilie 2009, Bucureşti 

„Cred în bucuria cuvintelor, în roadele împerecherii lor neaşteptate” 

Cum caracterizaţi tendinţele culturale ale dreapta formate pe ideea de răzbunare istorică, 

epocii noastre? precum şi de cele de stânga, intimidate de oculta 

internaţională. Un grup de comando, bine conturat şi 

O epocă deschisă, fără enigme, lacomă şi plătit, susţinut de un grup de linguşitori mituiţi cu 

fălcoasă; bani, manele, şnapani, tâlhari, învârtiţi, posturi în media, universităţi, instituţii de cultură, 

dans din buric, palate imitând grosolan pagode sau cu burse, bani sunători, decoraţii etc., duce o 

temple zigurate, prădăciuni, gunoaie, miliardari, bătălie purtată pentru impunerea unei noi scări a 

cârduri de vile, oraşe fantomă, sete de aur, petreceri valorilor, atacând fără ruşine marile spirite ale 

nesfârşite, bani, bani, curve, staţiuni ultraluxoase, neamului, încercând zi de zi să arunce în vag, 

convoaie de săraci, scormonitori prin gunoaie, elevi iluzoriu şi deriziune civilizaţia românească. Ţelul lor 

atinşi de geniul matematicii, şcoli năruite, cu este acela de a coborî basmul în realitatea 

pereţii, uşile şi geamurile sparte, sate pustii, sordidă…Eu personal am crezut multă vreme că 

căpşunari, argaţi, negustori de carne vie, iarăşi bani îngerii şi sfinţii nu pot fi despuiaţi de aureolă, dar 

şi curve, corupţie, jafuri, impozite grele, râuri de când am văzut că numele lui Mihai Eminescu e 

cărţi inutile, mediocritate agresivă, bombardament azvârlit în noroaie şi e preaslăvit nevinovatul întru 

informaţional, o sete nemaipomenită de petreceri, toate Marcel Blechter (nici pomeneală despre Ilarie 

televizor, sclipici, abuzuri inimaginabile, bogăţii Voronca, brăileanul fulgerat de nemurire!), am 

amintind de Roma antică şi o sărăcie lucie pe toate înţeles că revoluţia din 1989 a fost una minoră şi 

drumurile. Intelectualitatea a trădat, gâlceava lipsită de vrajă hipnotică. Apoi atacurile virulente la 

spiritelor e o bolboroseală trecută cu vederea de adresa lui Arghezi, Călinescu, Vianu, Eliade, mai 

potentaţii zilei, inteligenţa speculativă s-a axat pe târziu şi cele îndreptate împotriva lui Cioran, Eugen 

jocul bursei, creatorii au coborât în plan secund, Ionescu etc. m-au întărit în credinţa că noaptea 

insulta josnică, ura şi nemernicia bat uliţele şi doaga părerilor de rău va avea loc în România poate peste 

străzii, escrocii culturali ciugulesc cireaşa de pe vreo cincizeci de ani. Şi când am văzut că şi zănaticii 

tort. De când lumea românească s-a împărţit în cu har din generaţiile tinere – puţini, prea puţini – în 

miliardari şi disperaţi, coloanele de rezistenţă ale loc să se revolte împotriva ticăloşilor, se trag în lături 

neamului sunt atacate violent de pretinse elite ale sau trăiesc desfătări închipuite mărunt, fluierând 

culturii ticluite după porunci din afara ţării, prin cârciumi ieftine, în speranţa că se vor întrupa în 

susţinute, de-a lungul a 17 ani, atât de guvernele de flăcări de statura lui Esenin sau Nichita Stănescu, 


m-am aşezat temeinic în ideea că gluma proastă tainele Europei şi mai ales ale Orientului. Curgere 

durează mult la români. M-am retras, firesc, în niciodată pe partea uitării, aventură, mister. 

banca mea. „Un deştept la o masă de proşti pare cel Generaţia mea, şi mă refer aici numai la prozatorii 

mai prost”, repeta Păstorel o zicere pe care taică-su, ei, continuatoarea pe aceleaşi creste de sacrificii şi 

avocatul Osvald Teodoreanu, o auzise de la Mihai vis a generaţiei care, imediat după război, ni i-a 

Eminescu, la Bolta Rece din Iaşi. dăruit pe Eugen Barbu, Petru Dumitriu, Marin Preda, 

trei uriaşi, a marcat o noua izbândă în literatura 

După ton înţeleg că sunteţi dezamăgit de multe română, indiferent ce spun denigratorii de profesie 

şi mai ales de opinia publică. (şi sunt destui, pentru că mediocritatea ştie să fie 

ticăloasă în orice clipă dar mai vârtos când e plătită 

Nu l-ai citit pe Pamfil Şeicaru. Marele gazetar bine şi mângâiată pe burtă de cei ce urăsc visceral 

spunea: „Prostia omenească se exprimă prin opinia România). 

publică”. 

Un critic literar şi-a exprimat îngrijorarea că în 

Atunci să ne întoarcem la dvs: credinţa în ceea prezent nu prea avem romancieri, învinuind 

ce faceţi a suferit modificări în ultimii ani? generaţia tânără că „abuzează de literatură 

confesivă”. Sunteţi de aceeaşi părere? 

Nu, niciodată. Încep prin a vă spune că eu cred 

în bucuria cuvintelor, în roadele împerecherii lor Întru totul. Şi cred că dispariţia obiceiului de a 

neaşteptate şi niciodată în forţa lor de convingere. porni cu proză scurtă, caracteristic mai tuturor 

Rareori în viaţă, în afară de Dumnezeu, pe scriitor îl prozatorilor români notabili, poartă vina acestei 

mai ajută altcineva. Am iubit de cînd mă ştiu lectura, stări de fapt. Se adaugă, bine-nţeles, aroganţa 

literatura de ficţiune, cuvintele. Ele, cuvintele, eseistică împrumutată din literaturi străine, 

scapără năucitor la fiecare nouă descoperire de coborârea în jurnalistica ieftină, lăcomia de a te 

sensuri. În această privinţă limba română cunoaşte amesteca, lipsit de vocaţie, în toate treburile lumii, 

iluminări înfricoşător de frumoase. Uite colo, de a desfigura istoria, de a desfiinţa tradiţia. Cu alte 

trandafirul de sub fereastra odăii mele de lucru. Astă cuvinte, meseria de a fi prost din naştere. O schiţă 

iarnă îmi umplea clipele cu înserări de sugestie bună – gândiţi-vă la Cehov, Maupassant, Caragiale, 

bizantină. Apoi s-a stins ca alcătuirile narative ale Sadoveanu, Hemingway, Fitzgerald etc. – te suie în 

culorilor din asfinţit. Acum arde din nou în nuanţe leagănul gloriei. La fel ca un roman reuşit. Dar, vorba 

imperiale. E un destin şi o patimă. Pe mine mă lui Balzac, pe care tinerii nu ştiu dacă-l mai citesc, e 

însufleţeşte necontenit patima pentru lecturi. Dar aproape imposibil de greu să scrii scurt. Uitaţi-vă la 

adevărul e că harul de la Dumnezeu a făcut din mine jurnaliştii tineri: se bat tătarii la gura lor printre 

scriitorul care sunt. O carte frumoasă mă face mereu clăbucii lăcomiei de bani. Am zis eu odată şi-mi pare 

la fel de fericit ca pe vremuri o sticlă de vin bun. rău că trebuie să mă citez: Doamne, ce iesle lungă si 

Bibliotecile şi muzeele mi-au sporit necontenit nici o unghie de Christos. Şcoala povestirii este 

puterea de a imagina deochiuri de legendă, miresme absolut obligatorie pentru cine aspiră la gloria de 

vechi – parfumul ce-l simt iniţiaţii în vrăjile care au prozator. 

domnit într-o lume ce şi-a elucidat pretenţiile şi 

închis sertarele. Un cotidian central a pornit un demers care 

împarte şi scriitorii în două tabere: cei din 

La ce lucraţi? „generaţia expirată” – în care sunteţi inclus şi dvs., 

alături de alte nume mari – şi cei din „generaţia 

Sunt pe cale să isprăvesc volumul II al romanului aşteptată”. Cum comentaţi? 

Asfinţit de Europă, Răsărit de Asie. Romanul ajuns 

acum a fi întregit definitiv va purta alt titlu: „Passa Toate generaţiile expiră prin voia lui Dumnezeu. 

l'acqua” (Trece apa). Se va chema aşa, împrumutând Eu scriu de aproape un deceniu că în lumea noastră 

numele celui mai ilustru cinematograf din oraşul nu mai trebuie admis la demnităţi publice nici un om 

Brăila, construit de un italian la începutul secolului peste 70 de ani. Prin urmare, sunt de acord, cel puţin 

trecut şi demolat după teribilul cutremur din 1977. parţial, cu nătângul care a afirmat acest lucru. Pe de 

Passa l'acqua, în sens de trecere eternă între altă parte, zic că poţi fi tâmpit sadea la orice vârstă. 

malurile timpului, istorie românească încărcată de Şi, mai mult ca oricând, la vârsta aşa-numitei 

aluviunile morţilor violente, mereu grea de viaţă, senectuţi (am verificat-o pe propria-mi piele). De 

divergenţe, suspiciuni, frumuseţi uluitoare. Dunărea aceea, insist ca oamenii trecuţi de 70 de ani să nu 

– câteodată ca acqua semplice (apa simplă din mai fie puşi, prin lege, în funcţii de decizie. Cu mine, 

Marele Palat al Apelor Dulci), altădată acqua alta unul, nu e nici un pericol, pentru că nimeni nu trage 

(apă înaltă) – tinzând spre inima uraganului din să mă facă mare, iar eu, la rându-mi, n-am ştiut, nu 



133

ştiu şi nu vreau să dau din coate. Şi nici n-am vrut păstrând proporţiile, a cutremurat conştiinţele, a 

vreodată. Cea mai frumoasă pagină a lumii: sfărâmat tabuuri, a răsucit destine. Încă n-avem 

libertatea. Adevărul meu inestimabil rămâne iluzia. decantarea ei deplină. Tineretul, mai ales, nu i-a 

Militez pentru decăderea din dreptul de a decide, înţeles străfulgerările şi s-a repezit doar spre venele 

după vârsta de 70 de ani, ce felie de pâine i se cuvine fosforescente ale belşugului ce străluceşte în 

celui care o taie, celui care o împarte şi, mai presus Occident. Gunoaiele au inundat fluviul. Teribila 

de toate, celui care, flămând, o aşteaptă cu mână încremenire a societăţii instaurate de comunism a 

tremurândă. Cred cu toată fiinţa că au năvălit în explodat şi lava nemulţumirilor s-a schimbat în ură. 

câmpul de bătaie fantomele secerişului roşu. S-au Până în 1989, uram o familie. Apoi am început să ne 

trezit urmaşii kominterniştilor şi au luat loc la masa urâm grupat, sfârşind prin a ne urî cu o putere ieşită 

ospăţului elitiştii auto-proclamaţi. Iar o gloată din comun unul pe altul. Ne-am vândut şi hainele de 

fanatizată (vinovate – prostia moştenită din neam şi pe noi, cum spune un străin, pentru o mână de iluzii, 

plocoanele de genul burselor în străinătate, dolarii ajungând, citez din acelaşi autor, să nu mai ştim cine 

strecuraţi pe sub mână, cheia de la casa Frumoasei pe cine vânează, asemenea unei insecte care, 

Adormite care ni s-a refuzat tot timpul etc.) îi pătrunzând în floarea unei plante carnivore, în loc 

urmează în genunchi pe zeii pitici instalaţi de de nectar şi-a descoperit acolo moartea. 

înaltele porţi străine în decembrie 1989. Astăzi, 

oamenii de rând se împart în două categorii: cei mai Ce relaţii mai aveţi astăzi cu Uniunea 

mulţi duc grija zilei de mâine, ceilalţi trag să ajungă Scriitorilor? 

mai bogaţi decât sunt şi să comande. Somptuoasa, 

guşata oligarhie pe cale de formare. În viaţa mea am Nici una. Cu preşedintele Nicolae Manolescu mă 

urât cumplit boierii (de altminteri, feudalismul încă întâlnesc, foarte rar, la câte o şedinţă a Academiei 

mai dăinuie în România), dar am stimat mereu Române. De altminteri, nici ceilalţi scriitori nu cred 

boieria care a lustruit inteligenţele în salonul Capşa. că dau ochi cu domnia-sa, întrucât dl. Manolescu, 

Adică boierii spiritului. „Să se inventeze un parfum numit ambasador al României la UNESCO, locuieşte, 

de Capşa”, cerea odinioară Ion Vinea. Dar Timpul n-a şi trebuie să mărturisesc că pentru asta îl invidiez, la 

găsit nicicând de cuviinţă să-i asculte pe cei ce Paris. Cu dl. vicepreşedinte Varujan Vosganian nu 

idealizează trecutul. Trăim o situaţie ciudată. S-au m-am văzut niciodată în ultimii 10 ani. Acum ştiu că e 

adunat în cete indivizi însetaţi de putere – infatuaţii şi ministru al Economiei şi Finanţelor. Felicitări! Dar 

fără operă, curviştinele regalist-fandosite, fătucile nu văd cum domnia-sa poate dirija şi economia ţării, 

culturale şi amanţii cu predispoziţii homo, tot atât şi organizaţia Uniunii Scriitorilor. Îmi pare rău, dar eu 

de talentaţi ca piciorul scaunului ăstuia, dar infinit sunt ferm convins că nu se va mai naşte în România 

mai inculţi, care urăsc România cu înverşunare, niciodată un preşedinte de Uniune care să-i stimeze 

domesticiţi la limba română de nişte vânători de şi să-i slujească pe scriitori aşa cum a făcut-o Zaharia 

şoareci care se cred intelectuali. Corifei de mâna a Stancu. Scriitorii trebuie să fie atenţi, când votează, 

doua şi a şaptea, cu părinţi ce s-au hrănit cu pe cine votează. Dacă vor să mai existe ca breaslă. Mi 

caimacul de pe kvasul servit la halbă în hotelurile se pare însă că statul şi-i doreşte răspândiţi prin 

Kominternului şi cu kumîs mongolo-sovietic. Fiii nimicnicia pustiului. 

kominterniştilor sosiţi pe tancuri şi care azi ne 

găuresc cu insulte, ca şi cum noi, nu ei, am fi pus Citiţi literatură scrisă de scriitorii tineri? Aveţi 

căcat pe clanţă, îşi hrănesc emulii cu spuma de un nume preferat? 

şampanie porno şi îi îndoapă cu brânzita lor 

ranchiună. Toţi netalentaţii care se dau literaţi fără Citesc enorm de mult dar sunt foarte selectiv. 

să fi scris o carte notabilă dau buzna cu suliţa în mână Iar prozatori tineri români citesc rar şi numai când 

împotriva celor care au creat literatura română. Jaf îmi sunt recomandaţi de colegii lor pe care-i cunosc. 

cu mâna armată. Secerişul roşu continuă. Sarcina lor Din păcate, publicaţiile literare s-au schimbat, 

intelectuală îţi dă fiori de gheaţă pe şira spinării. Mai aproape fără excepţie, în tejghele ale scandalului. 

cu seamă pentru că sunt urmaţi de o cohortă de (Îl invit, prin gest, la o ţigară...) Mulţumesc, m-am 

proşti şi inculţi. lăsat de mult de fumat. M-am lăsat de multe: de 

vinurile Moldovei, de femeile făcute din miresme şi 

A fost influenţat destinul literaturii de criza pe flori sălbatice. Sunt plin de tăcerile visului şi lopătez 

care a traversat-o societatea românească după în gând aurul grâului de odinioară. Singura mea 

1990? Cum? bucurie este să mă trezesc în ora când dorm ierburile 

şi suspină pământul şi să-mi amintesc scriind: a fost 

Sigur că da. Şi este încă influenţat. Marile odată… 

răsturnări din lume (revoluţiile din 1789 şi 1917) au 

zguduit temeliile omenirii. Revoluţia română din '89, 


OPINII 

Petre IOSUB 

EROII DE DINCOLO DE... REVISTE ŞI CĂRŢI 

Întotdeauna suntem tentaţi, atunci când citim o carte sau o revistă, să 

admirăm ori să criticăm ideile şi personajele întruchipate în scriitură. 

Uităm însă un lucru esenţial. Uităm eroii de dincolo de reviste şi cărţi – cei 

care sculptează în plumbul fluid şi în memoria calculatorului. Chipul gingaş şi, 

uneori, plin de asperităţi al ideilor şi sentimentelor cu care mereu ne 

actualizează trecutul, ne umplu de substanţă prezentul şi ne proiectează 

visele. 

Eroilor acestora tăcuţi, lucrând cu talent şi migală măiastră, nu merită 

oare să le dăm un dram de nemurire din nemurirea cărţilor şi revistelor, fie ei 

linotipişti, culegători, paginatori, legători, editori ori sponsori? 

Oare lumina marilor spirite ale ţării şi ale lumii ne-ar fi înfiorat vreodată 

viaţa, dacă aceste fiinţe n-ar fi existent sau nu şi-ar fi înţeles menirea şi rostul? 

E greu să credem că fără ei ar mai fi istorie şi ar mai putea fi oameni 

aşezaţi în esenţa lor umană. 

Aşadar, trebuie să recunoaştem şi să ne închinăm în faţa operei lor 

durabile, fie că se numesc Gruia Novac, Constantin Constantinescu, Marcel 

Costea, Costică Epure, Bogdan Artene, Mircea Costin, Daniela Craivanu, 

Mihaela Dragomir, Lili Stoica, Eugen Nechita, Dorel Pătrăhău, Răzvan 

Andronache sau altcumva să le mulţumim pentru frumoasele şi de nepreţuit 

daruri pe care ni le fac. 

Această frumoasă şi profesionistă echipă, care, prin Baaadul literar, 

poartă în ţară şi în lume spiritualitatea românească, adaugă încă un plus de 

nobleţe şi aură străvechiului şi mereu renăscutului târg al Bârladului. 

Primarul Bârladului, ing. Constantin Constantinescu, contemplând sculpturi ale maestrului Marcel Guguianu. 



135

PAMFLETARIA 

Dumitru SURUGIU-COTIUGENI 

HRONIC CU RECUL FORTIFIANT 

Au fost şi... s-au terminat! 

Niciodată n-a fost prea lesne să scriu despre În interiorul pliantului, pe trei feţe, zilele şi 

ZILELE CULTURALE ALE BÂRLADULUI, chiar dacă orele anunţându-ne „întâmplările”. Destule erau 

şiragul de preocupări (pe vechi: activităţi) al cunoscute, şi prin teme revenite, şi prin „invitaţii” 

ultimei (ultimei?!) ediţii – a XXVII-a – s-a întins pe (aproape) aceiaşi, amatori de-o „fugă” în Bârladul 

spaţiul a opt zile, inegale ca degetele unei mâini, din care nu lipsesc... onorariile. 

când de dat, când de luat, Şi, totuşi, posteritatea are 

cuprinse – ca-ntr-un struţ – între dreptul să fie informată cu unele 

20 şi 27 mai, 2012... măcar din simptomele faptelor 

Nu uităm să privim, la intelectuale şi moraliceşti 

început, afişul şi pliantul ediţiei, dintr-un pătrar al lui Florar. 

fiind ele aidoma ca format cu E f o r t u r i n o r m a l e a m 

c e l e a l e c â t o r v a e d i ţ i i constatat când s-au organizat, în 

anterioare, sigur nu din lipsă de cele opt zile, 9 lansări de cărţi şi 

spirit plăsmuitori ci, probabil, reviste, 3 sesiuni ştiinţifice (cu o 

din nevoia de rapiditate notă maximă pentru temă şi 

(operativitate?). dar să ştiţi că nu audienţă a sesiunii „Paradigme 

întotdeauna graba strică ale tragediei Basarabiei. 

treaba!... Programul pare a fi... Bicentenarul răşluirii”), 6 

local, intenţia de a pune în concerte diverse şi spectacole de 

evidenţă (şi valoare!) „forţele” muzică uşoară şi de fanfară, 3 

noastre transpirând din chiar colocvii literar-culturale, 4 

titulatura de pe prima folie a e x p o z i ţ i i d e p i c t u r ă ş i 

pliantului, unde sunt înscrişi şi medalistică, o evocare, un 

o r g a n i z a t o r i i : P r i m ă r i a spectacol-premieră cu comedia 

Municipiului Bârlad – Consiliul „O noapte furtunoasă” în 

Local Municipal. Apoi, pe montarea Teatrului „V.I. Popa” de 

verso-ul foliei trei, găsim mulţii la noi. 

sponsori: S.C. Rulmenţi S.A., Berlin S.R.L., Unistil Publicul, uneori curios, adesea interesat, dar 

S.R.L., Construcţii Consult S.R.L., Fundaţia „Dr. mai ales conjuncturist, a populat suficient locurile 

Clara Constantinescu”, Galmondo S.R.L., Confecţii întâlnirilor; păcat însă că, raportat la masa 

S.A., Interex S.A., precum şi un stol de parteneri locuitorilor şcoliţi, procentul părtaşilor a fost mic. 

media: Cony-Sat TV, Media-TV, Est 1 TV, Monitorul – Oare câte ediţii vor mai fi necesare pentru ca 

Vaslui, Obiectiv Vaslui, Meridianul – Vaslui, Radio interesul pentru cultura (să-i zicem, „de masă”!) 

Iaşi, Radio Unison, Radio Vipp, TVR – Iaşi. Când ne elementară să crească şi la Bârlad? Devin retoric, 

aşteptam să vedem şi nişte exemplificări foto ale dar dorinţa de a avea cultură cere timp pentru a 

„evenimentelor bârlădene”, ce descoperim pe stăpâni cultura. Ca să se întâmple, e nevoie de 

verso-ul foliei doi? „Localnicii”: Horia Brenciu, conlucrare şi de cultivat oamenii care ştiu să 

Gabriel Croitoru şi un afiş în atitudine apostolică a sfinţească locul, fiindcă – am mai spus-o – funcţiile 

lui Mike Godoroja & Blue Spirit, cu continuarea politice nu conferă automat şi competenţe 

textului – ROOTS (Luca Marius – ghitare, banjo, profesionale sau profesioniste. Iată un exemplu, 

mandolină; Alex Vişan – dulcimer, slide, bouzouki; (nelalocul lui!): după o aritmetică rudimentară, 

Vali Vătuiu – percuţie; Robert Ardeleanu – bas, zilnic s-au înregistrat în săptămâna aceea culturală 

pian). Cred că toţi sunt oameni onorabili, (de... opt zile!!) cam patru – 4 – manifestări. 

admirabili, care-au găsit aici tot oameni amabili şi, Aglomerarea nu înseamnă şi bogăţie de 

mai ales, solvabili, dar... evenimente. Mai cu seamă, că multe dintre acestea 


au fost modeste, asemenea... celor care le-au că obiecţiile noastre ori au fost formulate în altă 

coordonat. De pildă, ce fiasco a fost aşa numitul limbă, ori înţelegerea sensurilor unui demers 

„Colocviu de literatură «Cezar Ivănescu, poet cultural ca acesta este viciată de formalism, de 

naţional»”, desfăşurat în dorul lelii, de nişte inşi demagogie şi de amatorism. Sperăm din toată inima 

dornici de a ajunge (mai repede) la... prânzit, ca monotonia (copierea) împământenită de multe 

decât să aducă pe numiţii câştigători (?) ai ediţii încoace să devină – prin voinţă şi efort, 

concursului de poezie, pe care nu i-a văzut nimeni, evident – entuziasm proaspăt, tineresc. Trebuie ca 

personal gândindu-mă că sunt nişte geniale ficţiuni, Bârladul să se scuture de colb şi inerţie precum 

nu însă şi banii încasaţi pentru premierea lor!!! „răpciuga de cal, grebănos, dupuros şi slab, de-i 

Bătaie de joc mai mare nu se putea înregistra. Aşa numărai coastele...”, pentru ca, după ce-a apucat 

se va întâmpla oricând vom accepta să fim remorca „o gură de jăratic”, chit că a luat un frâu în cap tras 

unor carierişti ieşeni, care şi aşa ne socotesc de feciorul îndărătnic, „se şi scutură de trei ori şi 

neaveniţi... Dovada? Din juriul (!) numitului concurs îndată rămâne cu părul lins-prelins şi tânăr ca un 

n-a făcut parte niciun reprezentant al tretin, de nu era alt mânzoc mai frumos în toată 

„partenerului” bârlădean! herghelia”. Şi făcând aşa, după îndemnul Marelui 

...Sau cum poate fi apreciată sesiunea de din Humuleşti, vom avea chiar Zile ale Bârladului, 

comunicări (unele foarte interesante) de la dar numai prin descoperirea a ceea ce este al 

secţiunea „Personalităţi”, în care prezenţi la nostru, dacă vrem, cu adevărat, să fim ceva şi 

susţinerea intervenţiilor nu erau decât autorii 

lucrărilor care se adresau celorlalţi autori!!! Efortul 

cineva în România. Prima-ntâi! 

Muzeului „Vasile Pârvan” a fost la cota 1 (pe o scară 

Nota bene. Cronicarul (de aici) a vrut, la prima şi dreapta 

de la 0-10), fiindcă situaţia de acum e o repetare a 

ultimelor două ediţii! 

Singurele concentrări de gloate imense de 

lui intenţie, să fie cinstit cu sine, abia în secunda următoare să 

satisfacă pretenţiile unora. Nu mulţumirea formală, clamată şi 

augmentată permanent, e caracterizantă pentru mine. Locul 

călduţ, cuibuşorul căptuşit cu puf în care „cineva” scapă, fie şi 

oameni s-au manifestat la Brenciu & Orchestra şi ciclic, o râmă sau un peştişor, mi-au fost dintotdeauna 

Festivalul Fanfarelor din judeţul Vaslui (ediţia a 

VIII-a în ediţia a XXVII-a!)! La Mike Godoroja and 

Blue Spirit (sala Teatrului) s-a intrat cu... invitaţie. 

dizgraţioase, insaţioase şi imorale. Vreau întregul, nu halca 

aruncată, când şi când, peste gardul... „gulagului”. M-am vrut şi 

mă vreau liber prin rostire, nu prin ploconire. N-am aplaudat 

autismul, am venerat şi cultivat aticismul. 

Ca şi la premiera teatrală, firesc! 

Într-o expresie calmă şi rotundă, mi-am spus părerea 

despre o ediţie culturală fracturată, din care a lipsit perfect şi 

* 

inconştient unitatea în varietate care, singura, ar fi configurat 

marca de oraş cultural a Bârladului. 

Deci, dacă cineva m-ar ispiti de ce am scris aşa această 

Adică, se vor întreba cârcotaşii, veleitarii şi... cronică, şi-ar continua fraza cu apelul la schiţa „Inspecţiune” a 

implicaţii, să nu mai organizăm Zilele?! Dacă cineva 

ar pune sau şi-ar pune o atare întrebare, înseamnă 

lui I.L. Caragiale, din care-ar nota: „Şi domnul Anghelache n-a 

vrut să răspunză.” (!!!) 



Istorie 

culturalã 

Prozatorul Constantin Chiriţă şi 

poetul Cezar Ivănescu, 

doi bârlădeni „duşi”, care au 

luat cu ei „dincolo” multe 

impresii ale Zilelor Culturale 

trecute... 

137

VĂ INFORMĂM 

Vasile DUMITRU 

JURNAL CULTURAL (sinteză) 

* Era într-o sâmbătă, 21 august, 2012. La ora În organizarea Consiliului Local şi a Primăriei 

11:00, Galeria de Artă „N. N. Tonitza” din Bârlad a Bârlad, a Bibliotecii „Stroe S. Belloescu” 

pregătit vernisarea Expoziţiei de Pictură (coordonator Mihaela Negru), cărora li s-a alăturat, 

„Accente”, cu participarea creatorilor: Mariea Boz cu cunoscutu-i spirit de iniţiativă şi acţiune, 

(pictură), Lăcrămioara Ram Boz (ceramică), pictorul Nelu Grădeanu, sala centenarului lăcaş al 

Demetriad Bălănescu (grafică) şi Raluca Hreniuc cărţii a fost neîncăpătoare. 

(sculptură). Omagiind cartea şi apreciind efortul aproape 

Artiştii ieşeni au expus pe simeze creaţii nonagenarului profesor Gheorghe A. M. Ciobanu, 

generatoare de impresii şi senzaţii sublime, chiar criticul de artă Valentin Ciucă a clamat ideea: 

dacă aci s-au întâlnit, într-un context fericit, „Când într-un oraş apare o carte, pe turnul 

mijloace diverse de expresie, iar diversitatea primăriei ar trebui arborat un drapel”. A făcut, 

temelor a lăsat loc şi unor inegalităţi în realizarea apoi, un laudatio cald vieţii arborescente a 

intenţiilor individuale. Cea mai înaltă impresie a ilustrului dispărut, înfăţişare metaforică şi 

lăsat-o grafica lui Demetriad Bălănescu, un artist simbolică atât de bine reliefată în carte. 

cu linie sigură, care, la o vârstă puţin peste a Profesorul Gruia Novac, colaborator apropiat 

adolescenţilor, se anunţă ca un contracandidat real şi cvasipermanent al doctorului în felurite prilejuri, 

al graficienilor ieşişti (Luca Piţu) şi nu numai. a avut cuvinte de preţuire pentru volumul 

O amabilă şi caldă prezentare, în care s-au profesorului Gheorghe Ciobanu, la adresa „eroului” 

conjugat onest obiectivul cu subiectivul, a făcut cărţii, uneori tonul său având volute panegiriste, 

prof. dr. Aurel Manole, pictor, preşedintele U.A.P. – tocmai pentru a contura ideea autorului, cum că în 

filiala Galaţi. Într-un final ornat cu zâmbete şi existenţa doctorului „nu e nimic supranatural”. 

priviri tandre, prof. Gruia Novac, redactorul şef al În final, profesorul Gheorghe A. M. Ciobanu, 

revistei „Baaadul literar”, a exprimat câteva opinii cu figura domniei-sale blânde, bonome, cu mişcări 

admirative de ansamblu şi, ca să potenţeze umbra de patriarh, a îmbogăţit sufletele celor din sală nu 

de sincretism a faptelor artistice din spaţiul numai cu idei, ci şi cu sentimente a căror raritate a 

expoziţional, a citit câte o poezie, dedicată fiecărui devenit, din păcate, o realitate. Rezumăm, aparent 

artist, din creaţia lirică a autenticului poet lungul dar neobositor discurs al Profesorului, prin 

contemporan Viorel Dinescu. cuvintele apostolice aproape: „A fost nu omul de pe 

Moderatoarea, farm. Ana Sârbu, la depărtare stradă, ci cel care a observat strada. A fost omul 

imensă faţă de inspiratul Const. Teodorescu, a Plusului, nu al Minusului. Const. Teodorescu 

rostit, la început şi la final, câteva cuvinte simple şi aparţine infinitului, nu cotidianului”. 

tremurate, inabil motivate de mărturisita emoţie La urmă, organizatorul de suflet, pictorul 

cu iz de trac, dar eliberând drumul (aşteptat de Nelu Grădeanu, a mulţumit acelora care-au pus 

câţiva legumăreţi!) spre „protocolul” garnisit cu umărul la împlinirea acestei datorii faţă de 

covrigei, sărăţele, perje şi băuturi nebahice şi defunctul dr. C. Teodorescu. Şi pentru ca finalul să 

bahice varii... încoroneze opera, Profesorul Gheorghe A. M. 

Concluzie: un vernisaj reuşit! Ciobanu a scris autografe profunde în lapidara lor 

* Vineri, 21 septembrie, 2012, ora 13:00, în formă pe exemplarele dăruite ad-hoc tuturor 

sala aproape memorială a Bibliotecii „ Stroe S. participanţilor de către d-na dr. Sofia David, fără 

Belloescu” din Bârlad, iubitorii (nu puţini!) de carte obolul căreia gestul nostru de astăzi n-ar fi fost 

au participat la lansarea şi prezentarea volumului posibil. 

Mecena, medic şi misionar Teodorescu, tipărit la P.S. 1 

Editura Muşatinia din Roman (director editorial Din partea Fundaţiei Culturale „Dr. C. 

Emilia Ţuţuianu Dospinescu) în luna august a Teodorescu” şi a Centrului „M. Eminescu” n-a 

acestui an, de către ilustrul cărturar romaşcan, participat nimeni. Sau... cine ştie! 

prof. Gheorghe A. M. Ciobanu. Volumul, P.S. 2 

sponsorizat integral de d-na dr. Sofia David, cadru Volumul profesorului Gheorghe A. M. 

didactic la U.M.F. „Gr. T. Popa” din Iaşi, a fost Ciobanu a mai fost lansat, într-o atmosferă de mare 

prilejuit de împlinirea a 73 ani de la naşterea lui interes, la Galeriile de Artă „Gheorghe Petraşcu” 

Const. Teodorescu (în septembrie) şi a unui an de la din Tecuci, în ziua de joi, 16 august, 2012, ora 18:30 

trecerea în nefiinţă a acestuia (august, 2012). (a prezentat prof. Gruia Novac) şi la Vaslui, în Sala 


de activităţi – parter a Bibliotecii Judeţene final, cu câteva completări „mai altfel”, împlinind 

„Nicolae Milescu Spătarul”, în ziua de joi, 20 superba manifestare prilejuită de „Anul Caragiale – 

septembrie, 2012, ora 13:00 (au prezentat prof. 2012”. 

Gruia Novac şi prof. Gelu Voicu Bichineţ, * Duminică, 30 septembrie, 2012, ora 11:00, 

director). la Galeria de Artă „N. N. Tonitza” a fost vernisată 

În ziua de sâmbătă, 29 septembrie, 2012, Expoziţia de Pictură a artistului plastic Mihai Marin 

ora 17:00, aceeaşi lansare a avut loc în municipiul Cârstea. 

Roman, jud. Neamţ, în organizarea aceluiaşi Evenimentul s-a vrut strălucitor şi polemic, 

neobosit, pictorul Nelu Grădeanu. dar a sfârşit prin a fi comun şi disimulant. 

* Duminică, 23 septembrie, 2012, ora 11:00, Înlocuindu-l (vai, cât de fadă şi fără 

la sediul Muzeului „V. Pârvan” din str. Republicii, nr. „condimente”) pe Constantin Teodorescu, plecat 

235, secţia Ştiinţele naturii, a avut loc prezentarea dintre noi acum ceva mai mult de un an, farmacista 

unei expoziţii deosebite, cu tema Nestemate din Ana Sârbu a mai bifat o întâlnire impersonală. 

adâncuri. Organizator a fost prof. Mircea Deschizând, a scos şi o filă mare, de pe care a citit 

Mamalaucă, directorul Muzeului. A vorbit, exact şi nişte rânduri. O intenţie de panegiric, text scris nu 

la obiect, un invitat special, muzeograful Eli Fodor, ştiu de cine sau copiat cine ştie de unde, care, prin 

şef de secţie la Muzeul de Mineralogie din Baia lectură gâfâit-acută, a devenit un fel de horum 

Mare, judeţul Maramureş. harum, mângâind voalat ideea din expresia nervum 

* Intrate în obişnuinţa Muzeului „V. Pârvan”, rerum gerendarum. 

seratele literare au devenit „vedetele” secţiei de Laurenţiu Chiriac, dr. în istorie, şi-a lăudat 

Personalităţi. prietenul pictor, noi aflând că face parte dintre 

Joi, 27 septembrie, 2012, ora 18:00, la marii creatori tineri contemporani. 

sediul din str. Republicii 235 (fosta Bancă Agricolă), Uitând că e la un vernisaj, doctorul Valeriu 

muzeografa Alina Butnaru l-a avut invitat pe prof. Lupu de la Vaslui a spus câteva vorbe despre 

univ. dr. Nicolae Creţu, de la Universitatea „Al. I. „colecţionarul” defunct. Nicoleta Arnăutu, 

Cuza” din Iaşi, care a cuvântat despre Caragiale „naşa”, a rostit, totuşi, numele pictorului, dar în 

altfel. Discursul doct, la obiect, original, a fost contextul ideii că, pe vremuri, depozitul Muzeului 

rostit în stilul caracteristic universitarului N. Creţu, „V. Pârvan” i-a stocat câteva lucrări. Prof. Valeriu 

impresionând prin fluenţă şi ritm, spre satisfacţia Arnăutu, poznaş şi ilariant deopotrivă, a vrut să 

unui auditoriu autorizat. Conferinţa a fost urmată spună – despre pictor – că e, dar de fapt nu e, 

de vizionarea unor fragmente din piesele O noapte terminând în coadă de biban auriu, într-o atmosferă 

furtunoasă, O scrisoare pierdută şi Conu Leonida de veselie abundă, nutrită şi de soarele de toamnă 

faţă cu reacţiunea. care veghea prunele şi strugurii de pe măsuţa de 

Nestăpânit, prof. Gruia Novac a intervenit, în protocol... 


Istorie 

literar-culturalã 

Prof. dr. 

Elena Monu, 

Preşedinta 

„Academiei 

Bârlădene”. 

Scaunul din stânga 

fotografiei îl 

aşteaptă pe viitorul 

preşedinte... 


139

Ecouri 

Stimate domnul Gruia Novac, * 

Răspund cu întârziere gestului dumneavoastră V-am mulţumit pentru revistă... 

de preţuire şi colaborare din cauza unor probleme Azi, citind... am descoperit acel ADIO al 

grave de sănătate a mamei, care mă deconectează d-voastră... pe ultima pagină... 

de la internet pentru o perioadă. Mulţumesc din 

suflet pentru surpriză, o bucurie printre suferinţe 

Ce să înţeleg?? E secret?? E grav? 

continue şi drame care nu par să aibă pe moment 

Cluj, 27 mai 2012 

leac. Vă rămân îndatorată pentru expedierea 

numărului curent al revistei „Baaadul literar” şi 

Alexandru Jurcan 

pentru publicarea cronicii la volumul de poezii a lui 

Jose Maria Paz Gago, pe care l-am tradus în 

* 

franceză prin intermediul variantei româneşti, la 

solicitarea poetului, care a publicat o ediţie 

Stimate d-le profesor Gruia Novac, 

bilingvă franco-macedoneană în Macedonia. Mă Am ocazia să vă mulţumesc din nou, pentru 

bucur enorm când primesc revista de dincolo de amabilitatea cu care m-aţi ajutat la editarea cărţii 

Carpaţi, ca pe un semn de prietenie între iubitori ai mele „Strâmba” şi pentru faptul că aţi fost primul 

cuvântului. O veste bună. Din luna aprilie mă număr care m-aţi numit „scriitor”. Premiul, a cărui 

printre membrii USR, Filiala Alba-Hunedoara al diplomă este alăturată prezentei, este o 

cărei preşedinte e poetul şi universitarul Aurel confirmare a perspicacităţii de care aţi dat dovadă, 

Pantea. Nu am reuşit încă să interiorizez bucuria pe iar cartea „Destine” îmi arată că m-aţi îndemnat pe 

fondul unor bulversări în familie. Sper că vor urma şi 

momente mai bune. Încă o dată, mulţumirile mele 

un drum bun. 

Israel, 5 iunie 2012 

sincere. Vă doresc sănătate, bucurii şi satisfacţii. 

28 mai, 2012 

Alba Iulia 

Stimate Domnule Profesor, 

Cu deosebită consideraţie, 

Sonia Elvireanu 

* 

Cred că vă amintiţi de noi. Sunt Nicoleta 

Andriescu de la Iaşi. 

M-am întâlnit cu una din fiicele D-lui Hasan şi 

mi-a comunicat că a apărut revista. 

Dacă nu cer prea mult, poate îmi trimiteţi şi mie 

pe e-mail, ataşat, revista la care aţi lucrat. 

În rest, nimic deosebit decât nebunia pe care o 

trăim cu toţii datorită acestei situaţii politice şi 

economice de care parcă nu mai scăpăm. Vă 

aşteptăm cu plăcere la Iaşi, să nu ne ocoliţi. 

30 mai, 2012 

Iaşi 

Multă sănătate şi putere de muncă, 

Cu stimă 

Nicoleta Aurelia Andriescu 

Inst. de Cercet. Biologice - Iaşi 

Cu toată stima, 

Sergiu Brandea 


COLECŢIE 

A. R. HIVAR 

CĂRŢI TIPĂRITE, CĂRŢI ŞI REVISTE PRIMITE 

Cărţi tipărite de scriitori bârlădeni Editura Corgal Press, 2012, Bacău, 116 pagini. 

7. Mihai Merticaru, Arta euritmiei, 74 de sonete, 

1. Petruş Andrei, Fântâna şi izvorul, versuri, Edit. Editura Vasiliana '98, 2012, Iaşi, 115 pagini. 

Sfera, 2012, Bârlad, 229 pagini. 8. Ion Popescu-Sireteanu, Între două veşnicii – 

2. Serghei Coloşenco, 10 x 10. Careuri şi poeme în proză, Editura Printis, 2012, Iaşi, 244 

enigmistică, Editura Sfera, 2011, Bârlad, 110 pagini. 

pagini, „O carte de nota zece!” (S. Coloşenco). 9. Grigore Dominte, Peregrin într-o lume 

3. Gheorghe Gherghe, Lăţeşti, Sărăţeni, nebună, Editura Grai şi Suflet – Cultura 

Schineni, vol. I, monografii, Editura Sfera, Naţională, 2011, Bucureşti, 368 pagini, Col. 

2012, Bârlad, 226 pagini. 

„Memoriale”. 

4. Cristinel Ariton, Dialoguri despre Părintele 10. Ştefan Manea, Comuna Preuteşti. Istorie şi 

Gheorghe Ion Moraru şi poeziile lui civilizaţie pe valea Şomuzului Mare, Editura 

Mângâietoare, Editura PIM, 2012, Iaşi, 204 Stud IS, 2010, Iaşi, 416 pagini, Cuvânt înainte de 

pagini, cu un Cuvânt înainte („O carte mai prof. univ. dr. Nicolae Ursulescu. 

altfel...”) de Gruia Novac. 11. C.D. Zeletin, Scrieri 1, Colecţia „Distinguo”, 

5. Iorgu Gălăţeanu, Magia întunericului, versuri, Editura Spandugino, 2012, Bucureşti, 758 

Editura Cronica, 2012, Iaşi, 135 pagini, cu o pagini, cu un Cuvânt înainte la cele şapte 

„Justificare” a autorului şi o postfaţă („Mirajul volume de Scrieri al autorului. 

visului nevisat...”) de Valeriu Stancu. 12. Sergiu Marian Găbureac, Paşi prin Piatra 

6. Serghei Coloşenco, Astrorebus, rebus, Editura Neamţ, monografie-album, Editura Biblioteca 

Sfera, 2012, Bârlad, 36 pagini. 

Bucureştilor, 2009, Bucureşti, 160 pagini, cu un 

7. Serghei Coloşenco, Personalităţi bârlădene, „Cuvânt de întâmpinare” de Mircea Coloşenco. 

rebus, Editura Sfera, 2012, Bârlad, 68 pagini, 13. Gheorghe A. M. Ciobanu, Mecena, medic şi 

Cuvânt înainte de Ritta Mintiade. 

misionar. Teodorescu, Editura MuşaTina, 2012, 

8. Serghei Coloşenco, Repere rebusiste, Roman, 86 pag. + 29 fotografii, prefaţă de 

bibliografie, Editura Sfera, 2012, Bârlad, 32 Valentin Ciucă. 

pagini. 

14. Eleonora Stamate, Cristale cu aromă de pelin, 

9. Serghei Coloşenco, Zoo rebus, vol. 1, rebus, versuri, Ed. Axis Libri, 2012, Galaţi, 106 pagini, 

Editura Sfera, 2012, Bârlad, 108 pagini. 

prefaţă de Dionisie Duma. 

10. Mariana Mamalaucă, Ocuparea zonei rhenane, 15. Liviu N. Zanfirescu, Vibraţii eterne, versuri, 

reflectată în presa românească, Editura Sfera, Editura Stud IS, 2012, Iaşi, 334 pagini, cuvânt 

Bârlad, 2012, 130 pagini. 

înainte de Emil-Teofil Bălteanu. 

16. Iancu Grama, Enumerări, Editura Corgal Press, 

Cărţi primite 

2012, Bacău, 113 pagini. 

17. Petre Iosub, Laudatio filosofiei, Editura Thalia, 

1. 

2. 

3. 

Viorel Dinescu, Ecuaţii albastre, Versuri, 

Editura Eminescu, 1984, Bucureşti, 58 pagini. 

Neagu Perianu, Despre opera literară a lui 

Constantin Negruzzi, Edit. Pax Aura Mundi, 

2012, Galaţi, 118 pagini. 

Paul Zahariuc, Evreii bârlădeni în 

documentele arhivistice vasluiene (1896- 

1953), Editura PIM, 2012, Iaşi, 412 pagini, cu o 

2012, Vaslui, 201 pagini. 

18. Gheorghe A.M. Ciobanu, Portrete printre 

rame, vol. I, Editura Muşatinia, 2012, Roman, 

195 pagini. 

19. Adrian Voica, Demolarea catedralei, versuri, 

Editura Vasiliana, 2012, Iaşi, 110 pagini. 

20. Adrian Voica, Evocări în pagini critice, Editura 

Alfa, 2012, Iaşi, 284 pagini. 

prefaţă de Mircea Ciubotaru. 

21. Anca Mocanu, Avram Goldfaden şi teatrul ca 

4. 

5. 

6. 

Iancu Grama, Fraudele din Paradis, versuri, 

Editura Corgal Press, 2011, Bacău, 112 pagini. 

Iancu Grama, Umbre peste flăcări, versuri, 

Editura Corgal Press, 2012, Bacău, 116 pagini. 

Iancu Grama, Răscrucea din Bivuac, versuri, 

identitate, Editura Camil Petrescu, 2012, 

Bucureşti, 180 pagini. (Autoarea, originară din 

Bârlad, este Doctor în Arte – Domeniul Teatru 

din 2011). 

22. Dumitru Apostolache, Laurenţiu Chiriac, 



141

Muguri de voie bună, Editura Sfera, Bârlad, cutremurător, scria cu rune de duh. Un izvor 

2012, 235 pagini, cu o prefaţă de Teodor parfumat şi pur care şi-a oprit curgerea când pe 

Pracsiu. malurile sale şi-au făcut sălaş sconcşii...” 

(Simona Modreanu, Prin colţuri de timp, pg. 8). 

· Dunărea de Jos, anul XI, nr. 126, august, 2012, 

Reviste primite 

Galaţi, redactor-şef: Florina Zaharia. „Trăim în 

Balcani. Şi nu numai. Mai trăim şi în România 

· 

· 

· 

Dunărea de Jos, anul XI, nr. 125, iulie, 2012, 

Galaţi, redactor-şef: Florina Zaharia. „O 

revistă judeţeană de cultură trebuie să fie în 

aceeaşi măsură naţională şi regională, un 

mijloc de informare şi de incitare culturală, de 

deschidere de orizonturi” (N. Bacalbaşa, 

preşedintele Consiliului Judeţului Galaţi, 

pag.1). 

Bucovina literară, an. XXIII, nr.5-6 (255-256), 

Suceava, mai-iunie, 2012, redacţia: Sabina 

Fânaru, Carmen Veronica Steiciuc, Alexandru 

Ovidiu Vintilă. „Amintindu-ne că Orfeu este 

zeu al ancestralităţii noastre, trebuie spus că, 

prin magica sa armonie şi prin ideaţia cu aripi 

suind din abisal până în indefinitul dincolo, 

lirica lui Eminescu este prin excelenţă orfică, 

adică incantatorie şi iniţiatică.” (George Popa, 

In principio ferit Eminescu, pag. 32.) 

Academia Bârlădeană, anul XIX, nr. 2(47), trim. 

II, 2012, redactor şef: Serghei Coloşenco. 

„Cezar oficia mereu. Respira ritualic, râdea 

· 

post-ceauşescu, apoi în Galaţi, „cumplit oraş 

de negustori” şi, la urma urmei, trăim în 

vecinătatea lui Becali şi în vremurile în care 

Băsescu se întâlneşte (nici el nu prea ştie de ce) 

cu prinţul Charles, după ce, cu câteva decenii 

în urmă, „multiubiţii şi stimaţii” Nicolae şi 

Elena s-au plimbat în caleaşcă împreună cu 

mama prinţului, regina. Însă Elena Băsescu 

este europarlamentarul ales democratic de 

români. Şi tu ai ceva cu nepotismul? Chiar eşti 

visătoare.” (Katia Nanu, răspunzând la 

întrebarea „Poate fi extirpat nepotismul sau e 

un mit?”, în interviul acordat Nicoletei Onofrei, 

pag. 36.) 

Academia Bârlădeană, anul XIX, nr. 3 (48), trim. 

III, 2012, redactor şef: Serghei Coloşenco. „Eu 

mi-s străin, dar mai caut şi mai sper să-ntindem 

timpul ca lacrima s-o schimb în poezie” (Sorin 

Popoiu, Petruş Andrei – Fântâna şi izvorul, pg. 

18). 

Aspecte de la 

înmormântarea poetului 

George Tutoveanu, 

august, 1957, 

Bârlad. 

Cu spatele, 

profesorul G. G. Ursu 

Istorie 

literarã 


IULIE 

AUGUST 

CRONOS 

SEPTEMBRIE 

Vasile DUMITRU 


CALENDAR (selectiv) 

2/1914 – A murit scriitorul Emil GÂRLEANU 

11/1855 – S-a născut folcloristul Iuliu ZANNE 

19/1980 – A murit scriitorul Grigore SĂLCEANU 

21/1939 – S-a născut poetul Cristian SIMIONESCU 

24/1911 – S-a născut criticul literar George IVAŞCU 

24/1909 – S-a născut filosoful Constantin NOICA 

28/1951 – S-a născut profesorul pictor Dionisie GRADU 

29/1885 – S-a născut Victor Ion POPA 

1/1861 – S-a născut folcloristul Mihai LUPESCU 

1/1895 – S-a născut scriitorul Ion VALERIAN 

1/1933 - S-a născut prozatorul Sergiu BRANDEA (Israel), originar 

din Bârlad 

5/1922 – S-a născut prozatorul Marin PREDA 

6/1941 – S-a născut poetul Cezar IVĂNESCU 

12/1933 – A murit lingvistul Alex. PHILIPPIDE 

13/1917 – A murit poetul Alexei MATEEVICI 

15/1883 – S-a născut prozatorul Corneliu MOLDOVANU 

18/1957 – A murit poetul George TUTOVEANU 

21/1723 – A murit savantul acad. Dimitrie CANTEMIR 

25/1935 – S-a născut scriitorul Mihai SABIN 

31/1933 – S-a născut scriitorul George GENOIU 

1/1944 – A murit scriitorul Liviu REBREANU 

5/1858 – S-a născut scriitorul Alexandru VLAHUŢĂ 

6/1817 – S-a născut Mihail KOGĂLNICEANU 

13/1908 – S-a născut eruditul comparatist Edgar PAPU 

17/1881 – S-a născut poetul George BACOVIA 

18/1942 – S-a născut medicul-publicist Nicolae BOTEZATU 

20/1940 – S-a născut poetul Ion Iancu LEFTER 

24/1960 – S-a născut actorul-poet Gruia NOVAC jr. 

26/1873 – S-a născut poetul Dimitrie NANU 

27/1933 – S-a născut poetul Grigore HAGIU 

28/1882 – S-a născut savantul Vasile PÂRVAN 

29/2001 – A murit poetul Gellu NAUM 

30/1939 – S-a născut doctorul Constantin TEODORESCU 


143

OCTOMBRIE 

NOIEMBRIE 

DECEMBRIE 

4/1933: S-a născut scriitorul George ASTALOŞ 

7/1902: S-a născut scriitorul Zaharia STANCU 

11/1921: A murit scriitorul Tudor PAMFILE 

12/1934: S-a născut istoricul acad. Alexandru ZUB 

14/1931: S-a născut scriitorul Constantin CLISU 

17/1939: S-a născut prof. univ. dr. Dumitru D. IVĂNESCU 

17/1928: S-a născut prof. documentarist Traian NICOLA 

20/1912: A murit profesorul filantrop Stroe S. BELLOESCU 

20/1924: S-a născut criticul literar Valentin SILVESTRU 

23/1938: S-a născut medicul-scriitor Iorgu GĂLĂŢEANU 

1/1993: A murit criticul literar prof. Mihai DRĂGAN 

2/1912: S-a născut lingvistul acad. Gheorghe IVĂNESCU 

5/1880: S-a născut scriitorul Mihail SADOVEANU 

6/1880: S-a născut pictorul Dimitrie HÂRLESCU 

14/1991: A murit scriitorul Constantin CHIRIŢĂ 

18/1856: S-a născut episcopul acad. Ioan C. ANTONOVICI 

18/1838: S-a născut publicistul prof. Ştefan NEAGOE 

18/1872: S-a născut poetul George TUTOVEANU 

19/1912: S-a născut laureatul Nobel, George Emil PALADE 

19/1837: A murit boierul filantrop Gheorghe ROŞCA CODREANU 

19/1919: A murit scriitorul acad. Alexandru VLAHUŢĂ 

22/1935: S-a născut criticul literar prof. Gruia NOVAC 

23/2006: A murit criticul literar Lucian RAICU (Bernard Leibovici) 

24/1942: S-a născut prof. Oltea-Elena GRAMATICU-RĂŞCANU 

26/1996: A murit criticul literar Valentin SILVESTRU 

27/1884: S-a născut scriitorul-medic Vasile VOICULESCU 

27/1885: S-a născut scriitorul Liviu REBREANU 

29/1880: S-a născut scriitorul N. D. COCEA 

2/1935: S-a născut poetul Nicolae LABIŞ 

6/1937: S-a născut criticul literar prof. Mihai DRĂGAN 

8/1996: A murit scriitorul Marin SORESCU 

12/1963: A murit scriitorul Felix ADERCA (Froim Edelstein) 

13/1872: S-a născut Zoe FRASIN (soţia lui G. Tutoveanu) 

13/1983: A murit poetul Nichita STĂNESCU 

14/1932: S-a născut dramaturgul Dumitru SOLOMON (Dolfi) 

22/1956: A murit poetul Nicolae LABIŞ 

31/1889: A murit scriitorul Ion CREANGĂ 

31/1931: A murit episcopul acad. Ioan C. ANTONOVICI

vernisaj - Primăria Municipiului Bârlad

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?