antologie V – 2010-2011

discuţiile existenţiale în afara apartamentului. Tu şi ea nu v-aţi
mai întors niciodată, iar foştii spectatori şi-au continuat vieţile
mici, atât de egocentriste, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Din când în când, cineva îşi amintea: motiv de laudă faţă de
colegi, faţă de prieteni, faţă de nepoţi. Fiecare dintre ei era cel mai
important.
După mulţi ani de incertitudine şi de dramă, apropiaţii voştri
au înţeles, în sfârşit.
Oriunde v-aţi fi aflat, de vreme ce nu v-aţi mai întors, era mai
bine decât aici.
N-am fost eu
În oglinda sufletului lui, lumea era distorsionată într-un mod
ciudat, dar pentru el, totul era cât se poate de firesc. Era un tânăr,
scund, brunet, fără vreo trăsătură distinctă. Văzându-l, ai fi spus
că e genul de tip după care fetele (fetele mai proaste, da) sunt
înnebunite, dar realitatea era cu totul alta: avea 17 ani şi nu
avusese nicio prietenă până în momentul de faţă.
Fitz, căci acesta era numele lui, era privit ca un om normal,
căci nimeni nu îi ştia adevărata natură. În realitate, el inventase
poate cel mai răspândit lucru în ziua de azi. Acum, în mintea
cititorului va lua naştere anticiparea unei invenţii tehnologice de
ultimă generaţie, dar trebuie să te dezamăgesc, drag cititor – Fitz
al nostru era pur şi simplu prea prost să inventeze ceva în mod
intenţionat.
El inventase un lucru pe cât de simplu, pe atât de dăunător:
nerecunoaşterea greşelilor proprii. Cândva, întreaga lume era un
loc în care oamenii îşi recunoşteau greşelile, lucru perfect normal
şi esenţial în procesul dezvoltării unui om. Nu era deloc un lucru
ruşinos. Lumea interioară a fiecărui individ era un spaţiu de
echilibru între sine şi realitatea exterioară. Oamenii îşi cereau
scuze, îşi evaluau greşelile şi făceau schimbările necesare. Totul
era normal, în ascensiune spre perfect.
Până într-o seară de iunie a anului 1900 când, undeva în
bazinul Mării Mediterane, se auzi un ţipăt sfâşietor ce străbătu
întreaga lume în lung şi în lat: ţipătul unui nou-născut. Plecând de
95