antologie V – 2010-2011

- Mi se întâmplă mereu... Trebuie să fiu mai atentă, spuse ea
ca pentru sine. Ştii, există o infinitate de universuri paralele, i se
adresă reporterului. Iar eu mă pierd mereu.
Afirmaţia ei stârni o multitudine de şoapte în public.
- E nebună!
- Săraca de ea...
- Nu, nu, e doar artistă! Devine din ce în ce mai apreciată, i
se urcă la cap...
Tu erai doar fermecat de fiinţa ei şi nu mai erai atent la nimic
altceva. Cu toate acestea, cuvântul „artistă” îţi făcuse inima să
bată mai tare. Ea şi reporterul se angajară într-o discuţie
interminabilă despre viaţă, despre univers, despre timp. Chiar şi
tu puteai să observi că modul ei de a vorbi era modul de a vorbi al
unei creatoare. Discutând cu reporterul, se aprinse din ce în ce
mai tare, încât nu mai ştiai unde i se termină corpul şi unde îi
începe sufletul.
- În lumea în care călătoresc eu, oamenii trăiesc pentru
pictură... Acolo, ei mă înţeleg. Uneori îmi apreciază picturile,
alteori le desfiinţează, dar mereu mă provoacă să îmi doresc şi
mai mult să creez ceva desăvârşit. Aceea e lumea în care vreau să
trăiesc.
Spunând acestea cu înflăcărare, dispăru din nou. Agitaţie. Din
nou, publicul nu putea să determine momentul exact în care
umbra luase locul fiinţei vii. Spectatorilor li se părea acum că nu
o văzuseră pe ea niciodată. Oamenii erau derutaţi şi aveau
impresia că tot ce văzuseră ei fusese vidul. Tu? Tu nu te-ai lăsat
păcălit din nou. Fără niciun avertisment, te-ai aruncat în umbră şi
ai dispărut din cameră.
Uimit, publicul a început să facă presupuneri: fusesei
prietenul ei din copilărie şi o iubisei întreaga viaţă fără că ea să
ştie, fostul iubit, fratele, profesorul... Dar nimeni nu te cunoştea.
De la o vreme, nimeni nu a mai acordat nicio atenţie umbrei, fiind
prea preocupaţi de evidenţierea propriei persoane în cadrul
acestui eveniment ciudat.
Când au observat în sfârşit că umbra dispăruse cu totul,
că golul fusese din nou umplut de materie – dar nu de ea, ci doar
de canapea, de aer, de lumină, de podea – şi-au continuat
94