antologie V – 2010-2011

ei... îi spunea camerei de filmat o femeie plină de fler. Da,
desigur, e o bucurie să o avem iarăşi printre noi... O fată atât de
bună...
Femeia nu o cunoscuse niciodată, iar tu ştiai asta.
Atâţia oameni însetaţi de faimă, toţi adunaţi într-un singur loc.
Agitaţia nu încetase. Concomitent, părinţii ei o luară în
braţe plângând de fericire şi adresându-i cuvintele potrivite. Pisica
îi căzu din poală, aterizând, desigur, în picioare. „Iată o familie
fericită”, făcu un reporter. Ea îşi îmbrăţişă părinţii, dar cu calm,
privind atentă în jur cu o expresie de curiozitate copilărească.
Toţi cei din cameră afişau o uşurare prefăcută, dar, de
fapt, niciunul dintre ei nu înţelegea. Mintea lor se afla la o
răscruce: pe de o parte ştiau că umbra existase, o văzuseră cu
ochii lor, dar pe de altă parte, aceasta părea să nu fi existat
niciodată. Fiecare reluă mental drumul ei până la apartament şi
văzu cu ochii minţii un om viu. Însă a doua oară când îşi amintiră
drumul, văzură doar o umbră.
Acelaşi reporter care spărsese tăcerea atunci când
pisica dispăruse se forţă să iasă din această stare de confuzie şi îşi
aminti de datoria lui. Merse la ea, întrebând-o:
- Domnişoară, unde aţi fost în tot acest timp? Ce vi s-a
întâmplat?
Ea îl privi perplexă pentru câteva secunde, apoi izbucni întrun
râs isteric. Spectatorii
priveau cu atenţie, aruncându-şi din când în când priviri
nedumerite.
- Unde să fiu? Am fost chiar aici.
- Dar... cum?! Toată lumea de aici vă poate spune adevărul:
în locul dumneavoastră nu a fost altceva decât spaţiu gol.
Reporterul ştia că afirmaţia lui fusese o minciună. La
fel şi spectatorii.
- Da, aşa e! spuse repede o femeie, renunţând la adevăr în
speranţa că va atrage atenţia. Oricum, şi ei, ca şi celorlalţi, îi era
teamă să îşi dovedească slăbiciunea spunând adevărul,
mărturisind nedumerirea ce pusese stăpânire pe fiinţa sa.
Auzind acestea, ea râse blând.
93