antologie V – 2010-2011

au plecat hai-hui, crezându-se noi prometei şi regi fără regat. Am
probleme cu împărţitul, ştii că nu pot să te împart cu altcineva.
Până şi sora ta mă enervează. (Aici el a tuşit zgomotos, părea să
nu mai asculte, dar ea a continuat, ignorând totul, docilă că
întotdeauna.)
M-am ridicat din pat, am făcut câţiva paşi şi m-am
împiedicat. Asta a fost tot. De atunci, paranoia are locul ei, un
apartament spaţios în suburbia creierului meu. Încerc mereu să
mă ascund după cuvinte, să o fentez, dar e cu un pas înaintea mea,
ştiu că mă vede. Deocamdată mi-am construit un zid. Stai liniştit,
tu nu eşti în tabăra adversă. Nu eşti prea departe, ci încâlcit în
părul meu, lângă ureche, aşteptând să mă ghidezi.
Azi, când am intrat în cameră, dormeai. Mirosea a lampadar
încins şi l-am căutat, să îl sting.
Asistenta medicală o zori pe Anita, spunându-i că e timpul să
îşi ia medicamentele. Închise telefonul brusc. El încerca să îşi
imagineze ce s-a întâmplat, dându-şi seama în cele din urmă că
probabil iar a depăşit cele 20
de minute pe care are voie să
le vorbească la telefon lunar,
irosindu-l cu aiureli. Îşi
promise că o să o viziteze în
Decembrie.
Uşile sanatoriului se
închiseră ermetic, la ora
precisă 19.00, ca o sticlă cu
un bilet înăuntru pe care scrie
„avem nevoie de ajutor, neam
pierdut minţile”, aruncată
pe apele Mării Nordului.
86