antologie V – 2010-2011

tăcut, ca un pacient eterizat pe masa de operaţie, abia aşteptând să
audă năzbâtiile subconştientului ei năstruşnic, care în ultima
vreme o cam preocupă. De aceea avea tratate de psihiatrie pe
noptiera de la hotel, îşi dădu seama ulterior.)
Inima îmi bătea atât de tare că părea să încerce să se rupă din
piept. E ca o valiză pe care trebuie să o târăşti după ţine tot
timpul, ştii, numai că mâneca unei cămăşi a rămas pe afară şi nu
ştii a cui e, nu o recunoşti, nici dungile nu par să se mai alinieze
la fel, sau poate erau carouri, nu ştiu, dar e acolo şi nu ştiu încotro
vrea să mă tragă. Călcam brutal iarba ce se-ntindea înaintea mea
ca un sacrificiu. Apoi am ajuns acasă. A doua zi m-am trezit
devreme (visul se întindea pe 2 zile, ştiu sigur, am simţit) şi am
extras cu atenţia unui chirurg visele din chihlimbar. S-au
ambiţionat, agăţându-se de gene, dar nu le-am lăsat să se urce
înapoi, chiar dacă m-a durut când le-am smuls din cuibul cald. Şi,
trebuie să îţi spun, vai, fii atent, se făcea că m-am întâlnit acum o
zi cu un prieten vechi (îl cheamă Damian, ne-am întâlnit cu el în
vara lui 1949, avea papion şi o frizură ciudată, îl mai ştii?) şi m-a
luat de a patra mână, strângând-o cu putere. Mi-a spus că ochii
mei sunt portocalii şi că am un al treilea, undeva în piept, încă nu
s-a deschis. Mi-a scuturat genele de polen şi am zâmbit, am
ridicat capul şi i-am şters matern clavicula de praf. Se uita la
moliile din stomacul meu străveziu, iar când am privit în jos ca să
mă uit în acvariul cu minunăţii am zărit picioarele, picioare de
femeie, încercam să îmi dau seama cine mi le-a dat, cum le-am
încurcat cu altcineva, când şi unde au rămas, dar îmi vedeam
urmele fierbinţi ale tocurilor pe asfalt. În urma mea se târau melci
graşi şi leneşi, alunecând anevoios spre lumină.
Cred că am fost fără memorie şi cu ochii închişi acolo unde
nimic nu e real şi totul e permis. Coconul meu ambivalent e pe
cale să se rupă, dureros sfâşiind pieliţa subţire ce mă mai leagă de
pământ, de iarbă şi gărgăriţe şi viermi şi zâmbet şi verde şi aştept
să vină să mă mănânce, îi aud, le aud picioruşele mici atingând
asfaltul, o armată furioasă în miniatură.
Ştii, acum simt că vorbele tale placide s-au lipit de mine şi mă
strâng, pe un ochi scrie „da”, pe celălalt „nu”, pe piept scrie „e
joi”, degetele-s sângerânde şi nu mai înţeleg nimic... şi parcă toţi
85