antologie V – 2010-2011

- Şterge-ţi praful de pe ochi, noiembrie te-a târât prin nămoale
reci până la mine; văd că a fost un drum lung, ai plămânii plini de
mâzgă, ai fost în Bucureşti?
- Da, acolo eram acum 102 zile, zâmbind şi gândindu-mă la
elefanţi roz, respirând sacadat, tare, sonor, apăsat, la -3 grade. Am
auzit că membrana lui placidă va fi sfâşiată mâine dimineaţă, sau
în întunecimea după-amiezei, depinde de domnul C. şi starea lui
matinală. Şi, la naiba, amândoi ştim că doare, şi e atât de brusc ca
perierea uşoară, gentilă şi sadică a unui balon cu un ac: va
exploda imediat. Şi ei ne-au promis că nu o să mai fie niciun
„aaaaaaaaaaaaaaaah!” (adica ţipete de groază, urlete
înspăimântate ce răsună pe coridorul alb, proaspăt măturat,
mirosind a Domestos).
Tăcerea era elastică. Telefonul era vechi, părea să bată vântul
din cauza conexiunii proaste şi asta o ajuta mult în conversaţiile
ei lunare. Adăugă, fără să fie întrebată de sănătate:
- Acum rana mea se întinde, şi cumva, nu ştiu cum, dar pare
să ţipe tăcut, ca şi când ar avea canini şi incisivi şi maxilarul se
întinde groaznic de tare, cred că îi lipsesc tendoanele. Doamne
fereşte, dacă îi muşcă pe doctorii care au încercat de atâtea ori să
mă calmeze? Arată aşa de ridicol în mintea mea, purtând halate
roz, deşi asta ar speria şi Moartea. Moartea nu a apărut niciodată
în camera mea, camera pe care o împart cu doamnă în vârstă, pe
care unii o numesc Bunica Blom. Mai ştii? ţi-am spus şi luna
trecută de ea, încerca să se urce pe scară să îşi culeagă pisica.
Susţinea că pluteşte în copac. E cam ca în „Alice în ţara
minunilor”, mai ştii cât îmi plăcea? Odată, ea a primit de la un
tânăr şarmant, necunoscut însă, un buchet mare de flori de câmp.
Mirosul se dispersa în cameră asemenea nepoţilor ei când veneau
să o vadă. Erau mulţi şi nerăbdători, îşi iubeau mult bunica senilă.
S-a retras şi ea însă, la un moment dat, şi-a umplut plămânii de
aer şi şi-a expirat sufletul cu totul, închizându-l în borcanul cu
capac, american. Ştii, când au venit după mine, mi-am fixat cu
grijă lentila caleidoscopică pe rama de la ochelari. Văd totul în
culori pastelate şi cu susul în jos.
Hai să îţi spun ce am visat, trebuie neapărat să îţi spun. Am
impresia că dacă nu îţi spun o să se întâmple ceva rău. (El ascultă
84