antologie V – 2010-2011

IULIA MIHAELA ARITON
Autorul „posedă talent pentru limbaj şi are o detaşare şi o
siguranţă intelectuală ce-i permite salturi de înţelegere. Acum e pe un
palier şi dintr-o dată îşi dă seama că ideea literară sau existenţială s-a
banalizat şi face saltul de luciditate. De asemenea, deşi proza acesta e
cumva în linia suprarealistă, are un fir şi coerenţă în jurul unei «idei»
literare”.
Dan PERŞA
Ajutor, ne-am pierdut minţile
Tu, fiinţă,
Astă seară râzi că o dromaderă şi mănuşile ţi-au rămas mici.
Te tot strâmbi pentru că ştii că dimineţile nu or să mai semene
între ele precum după-amiezele semănau, cu somn şi ceai dulceacrişor
în căni vechi apucate de mâini reci şi neîndemânatice, bine
bandajate, cu unghii tăiate băieţeşte. Ţi-au crescut palmele, le-am
simţit pe coapsele mele; am simţit cum se desprindeau şi cum ţi
se întindeau venele şi oasele scârţâiau a durere în timp ce
zâmbeai, cu colţurile gurii mânjite de ciocolată. Nu îmi plac
perele, dar acum noile tale degete miros obscen a pere coapte şi
soare. Îmi place de vecinul de la 3 care învaţă să cânte la vioară la
ore dubioase. Mă face să mă înjur pe mine, fetiţa de 11 ani care
şi-a lăsat degetele muşcate un pic de claviatură, apoi şi-a pus nişte
bandaje pe care nu le-a mai dat jos, nemaipunând degetele pe Do,
Fa sau Re nici în zilele senine, fără somn, de după-amiază.
Gândeşte-te, numai, la ce am fi fost capabili să construim, ce
temple ale unui nimănui prea familiar mirositor, în costum şi cu
aripi întinse încet ca un pescăruş obosit. Am fi construit treptele
încetişor, cu atenţie şi îndemânare, efort împărţit şi ochii în patru
după eventualii distrugători, demonii noştri, zbătându-se violent
înlăuntru, le-am fi construit chiar din oscioarele mici ale
trupurilor noastre. Le vom alungi, o să trag eu de capătul mai
puternic şi tu de cel mai slab, căci eşti mai atent decât mine şi
scoţi inimile oamenilor şi le pui ceasuri ce ticăie îngrozitor,
82