antologie V – 2010-2011

ANA: Da, şi asta e o teorie.
GRITTA: Totuşi, ce te-a influenţat să alegi asta în locul vieţii?
ANA: Păi, mama mea s-a sinucis când aveam 12 ani. Pe tatăl meu
nu l-am cunoscut niciodată. N-am mers la şcoală decât vreo 2-3
ani. Toată adolescenţa mi-am petrecut-o călătorind cu alţi oameni,
cântând la chitară, fumând iarbă... era un stil foarte
nonconformist. Până când mi-am dat seama că eu nu pot trăi aşa.
HANS: Desigur. De ce să schimbi ceva când ai opţiunea de a nu
mai trăi deloc?
GRITTA: Şi... cum te-ai sinucis?
HANS: Dar cât de sadici suntem astăzi!
GRITTA: Sunt doar curioasă!
ANA: M-am spânzurat de un copac.
GRITTA: Cu ce?
HANS: Da‟ ce fel de întrebări pui, femeie?
GRITTA: Scopul meu este pur informativ.
Omul-lampadar îi deranjează cu lanterna pe protagonişti.
ANA: E păcat să vă certaţi aşa, constant. Oamenii au fost meniţi
să se înţeleagă între ei, să se respecte între ei - doar fac parte din
aceeaşi speţă - chiar mă întristez când văd această ură
interminabilă între voi. (începe să plângă) Sincer, nu e corect! O
singură dată am greşit în viaţă şi deja sunt condamnată? Restul
existenţei mele brusc, nu mai contează? Adică sunt apreciată doar
pentru acel mic episod care mi-a încheiat suferinţa şi a început
alta?
GRITTA: Linişteşte-te, te rog. Uite, eu şi Hans promitem să nu
mai facem nimic care să te supere sau să te afecteze în vreun sens
negativ. Şi vom încerca să-ţi facem şederea aici cât mai plăcută.
Ce zici?
ANA (printre suspine): De acord.
HANS: Pe mine de ce nu mă întreabă nimeni?
GRITTA îl priveşte urât. ANA îl priveşte îndurerată.
HANS: Glumeam şi eu... (după câteva momente de linişte) Ce ar
trebui să facem acum?
GRITTA: Habar n-am.
HANS: Tu niciodată nu ştii nimic.
GRITTA: Bă, nu mai ştii ce am promis?
222