antologie V – 2010-2011

mori, tinzi să preferi moartea.
ANA: Deci este egalitate.
HANS: De fapt, din moment ce toată lumea moare, noi câştigăm.
Deşi mi se pare destul de trist să fii obligat să-ţi placă moartea.
ANA: Vă mai amintiţi cât de mult vă temeaţi de moarte atunci
când eraţi vii?
HANS: Ai fost cumva psiholog?
ANA: Nu. Dar mi-ar fi plăcut să fiu.
GRITTA: Mie nu mi-a fost frică deloc. Ştiam că era un lucru
inevitabil...
HANS: „Ai du-te! N-ai recunoaşte un lucru inevitabil nici dacă ţiar
intra în fund!
GRITTA: Vai, câtă afecţiune!
HANS: Ai putea să mori din nou şi să dispari sau... ai putea să…
Omul-lampadar îi deranjează cu lanterna pe protagonişti.
ANA: Gata! Îl enervaţi pe tipul ăla dubios.
HANS: Ce naiba mai vrea şi ăla?
GRITTA: Nimeni nu ştie exact.
HANS: Doar tu ai ajuns aici prima...
ANA (către GRITTA): Chiar vroiam să te întreb... de ce eşti
îmbrăcată aşa? Ai murit la un bal mascat?
GRITTA: Dacă îţi spun că am fost dictatorul unei ţări, mă crezi?
ANA: Nu.
HANS: Ar trebui.
ANA: Uau! Şi cum a fost?
GRITTA: Distractiv. Până când m-au asasinat.
ANA: Care ei?
HANS: Poporul. Ţara. Sclavii suferinzi. În principiu, eu, chiar
dacă lucram la început pentru ea. Măcar ştiu cum se îndeplineşte
o datorie.
ANA: Tu ai ucis-o?
HANS: Zâmbind şi cu sângele cel mai rece.
GRITTA: Dar de ce nu-i povesteşti şi cum ai murit tu?
ANA: Da, mi-ar plăcea să aflu.
HANS: Sincer, n-am chef de povestit.
ANA: Dar de ce?
GRITTA: Lasă-mă să fac eu onorurile.
220