antologie V – 2010-2011

HANS: Chiar aşa!
ANA (apare de după canapea): Vreţi să nu vă mai certaţi, sunt
extraordinar de obosită!
GRITTA (către HANS): Cine-i prinţesa?
ANA: Să înţeleg că eu trebuie să convieţuiesc alături de voi
pentru... eternitate?
HANS: Cam aşa ceva.
ANA: Vai, Doamne Dumnezeule!
HANS: Aici nu, dragă.
GRITTA: În fine. La ce te refereai?
ANA: Evident, treceţi prin nişte probleme ce ţin de individualitate
şi care intervin in relaţiile voastre inter-umane.
HANS: Mi se pare mie sau tocmai a spus o chestie inteligentă?
GRITTA: Nu. Doar a alăturat câteva cuvinte mai complicate.
ANA: Mimezi un comportament dezinteresat doar pentru că îţi
este teamă să înfrunţi o problemă adevărată.
HANS: Uite cum stă treaba, cucoană: singura problemă e că
suntem morţi. Mai rămâne să ne acomodăm.
Omul-lampadar îi deranjează cu lanterna pe protagonisti.
HANS: Dă-te-n… ! Doar ştii că am dreptate!
GRITTA: Strigi. Ceea ce înseamnă că eşti enervat, chiar dai în
agresivitate. Oare visez din nou?
HANS: Vorbitul ăsta nu duce nicăieri. Pe deasupra, mai e şi
dăunător după cum a zis plângăcioasa asta mică. Propun o mică
perioadă de linişte. Astfel, fiecare se poate obişnui în felul său cu
acest... statut.
GRITTA: Aşa îl numeşti tu? Statut?
ANA: Metaforic...
GRITTA (întrerupând-o): Mereu ai tratat situaţiile reale
superficial şi indiferent!
ANA: Deci... voi doi vă cunoaşteţi?
HANS: Da. Din păcate, vieţile noastre s-au intersectat la un
moment dat. Probabil din această cauză Dumnezeu mi-a refuzat
prezenţa. Să ştii că voi înainta o plângere.
GRITTA: Tu crezi că asta e o glumă?
HANS: Hei, mă aflu aici cu două muieri isterice şi cu un tip
dubios care ţine o lanternă în mână şi care nu ezită în a speria
218