antologie V – 2010-2011

ANCA-IOANA CÂDĂ
Şi hippioţii se iubesc ...
Pe scenă, două scaune. (acţiunea se petrece deasupra unei
clădiri, locul întâlnirilor celor doi) Vântul adie uşor, aducând
frunze arămii la picioarele lor. Pentru câteva secunde, o tăcere
apăsătoare se lasă .
Ea (oftând) : Ştii că nu e vina mea. Dacă aveam posibilitatea
să aleg, nu aş fi plecat în veci .
El : Eşti curioasă să afli ce simt acum ?
Ea : Nu te mai tortura ...
El : Nu-mi pasă. Simt că te pierd. E ceva ce nu am mai simţit
până acum şi crede-mă, e sfâşietor. Aş prefera să mă arunc în gol
de aici, de la al zecelea etaj, să dispar şi să nu mai simt nimic. Dar
poate nici măcar atunci nu te-aş uita ...
Ea: Nu fi absurd. Spui lucruri fără sens .
El (îşi aprinde o ţigară) : Ţi-am promis că o să mă las. Dar de
ce m-aş lăsa? Nu mai am pentru cine .
Ea (rotindu-şi ochii) : Ce-ţi place să mai dramatizezi !
El (uitându-se la ceas) : E 18 fix. Mâine te voi fi pierdut.
Lasă-mă pentru o oră să uit că pleci.
Ea (râzând) : Dorinţa ta e poruncă pentru mine .
(cei doi se îmbrăţişează pentru câteva clipe)
Ea : Nu te las să-mi dai drumul. Să ne prefacem pentru un
moment că nu vedem balustrada şi să alunecăm în gol. Nu vom
mai fi despărţiţi niciodată .
El : Acum cine e absurd ?
Ea: Da, ai dreptate. Oricum, nu-mi da drumul. Ţine-mă strâns
şi lasă-te pătruns de parfumul meu de mentă, de care eşti atât de
îndrăgostit. Strânge-mă de mână şi imprimă-ţi amprenta mea în
podul palmei tale.
El : Ce ciudat, ţi-am spus vreodată că eşti singura pe care am
iubit-o?
Ea : De mii de ori.
El : Cred şi eu.
213