antologie V – 2010-2011

Iar sunt pe fotoliu şi cele două cuvinte pe care tocmai i le-am
rostit se izbesc de toţi pereţii camerei şi parcă mă aud spunându-i
„te urăsc”. Şi câtă patimă în aste două cuvinte!
Oare de ce am spus că o urăsc? Oare de ce i-am spus atunci
că o iubesc? Abia o cunoscusem, cum aş fi putut să o iubesc atât
de repede? Cred că vroiam să o fac să mai stea cu mine, să mai
petrecem timp împreună, poate chiar să o ţin de mână.
S-a întors zâmbind şi-a spus „nu vorbi prostii, hai, te las să
mă conduci acasă”.
Zâmbeam ca un copil aflat în faţa bradului de Crăciun.
O văd acum, trântită pe podea cu capul în mâini, sughiţând
deseori printre lacrimi, murmurând:
- Vrei să plec?
E iarnă. Suntem amândoi în bucătarie şi construim o căsuţă
pentru rândunele. Când spun „construim”, vreau să spun că eu
băteam cuiele, găuream pereţii, făceam cutiuţa pentru mâncare. O
lăcuiam şi ea se uita cu admiraţie la mine, mă mai săruta din când
în când, după care inventa poveşti despre familia dihăniilor ce vor
locui acolo imediat ce primăvara va veni. Nu îmi plăcea să fac
asta, aş fi preferat să mă uit la un film, dar era atât de fericită şi
entuziasmată, cum aş fi putut să o refuz?
- Vreau să rămâi, iubito! Nu vreau să pălească dragostea
noastră, nu vreau să se transforme într-o dramă şi să rămân doar
cu fărâmele iubirii tale. Au fost atât de multe supărări fără motiv,
uşi trântite, pahare aruncate, mereu am reuşit să trecem peste
toate certurile pătimaşe.
O să mă ierţi. O să te iert.
Atunci mi-a zâmbit pentru prima oară în acea seară şi
zâmbetul ei mi-a dat de înţeles că în sfârşit am reuşit să spun
ceva, ceva bine!
Mă întreb unde eşti tu, cea care îmi spunea la început cu atât
de multă înverşunare că tu nu eşti ca celelalte fete, că de te-ar
înşela cineva, nu ai sta într-un colţ plângându-ţi de milă sau nu teai
isteriza şi apoi l-ai ierta, mi-ai spus că orgoliul tău este dus la
extrem şi te mândreai cu asta.
204