antologie V – 2010-2011

nu am putut să le spun, după câteva secunde, mi-am auzit vocea
spunând sfios:
- Ştii, eu nu... adică... doar...
Nici nu am apucat să termin de bâlbâit ultimul cuvant şi am
auzit-o strigându-mi:
- Vorbeşte! Parcă ţi-ai înghiţit cuvintele!
Le înghit de fiecare dată când vreau să-ţi spun ceva, simt cum
mă asfixiezi cu nevoia asta obsesivă de a mă controla, de a mă
patrona. Cu cât mă simt mai sugrumat, cu atât am tendinţa să mă
închid în mine şi să te las să te descarci!
O văd privindu-mă încontinuu, încercând parcă să citească de
pe faţa mea ce nu îndrăznesc să-i spun. Stă lăcrimând în tocul
uşii, nehotărâtă parcă, dacă să iasă sau să intre.
Eu, stăteam în fotoliul meu cu pete de cafea, mă uitam la ea şi
mă chinuiam să scot un cuvânt măcar, să îi spun ceva să nu plece.
Şi mă regăsesc pe banca din parc, era vară, mă oprisem să fumez
o ţigară şi atunci am văzut-o. Nu era frumoasă, era chiar urâţică
aş putea spune, dar n-am putut să nu o observ, avea haine
colorate, părul blond-auriu, a venit la mine şi m-a întrebat dacă
poate să stea lângă mine, îndrăzneala ei m-a intrigat.
Am stat ore în şir acolo, vorbind despre Hemingway, despre
vreun cântec vechi, de vreun film, despre relaţii vechi. Era atât de
lipicioasă, căuta răspunsuri pentru întrebări pe care nu mi le
punea, făcându-mă să-i povestesc şi cele mai umilitoare trăiri. Mia
intrat pe sub piele cu o uşurinţă de neimaginat, nici nu cred că a
realizat ce impact a avut asupra mea.
Iar o aud:
- Chiar nu ai de gând să spui nimic? O să stai acolo şi nu o să
scoţi niciun sunet? M-am săturat de liniştea asta, SPUNE CEVA!
Eu eram pe aceeaşi bancă şi o urmăream cum se ridica de
lângă mine, spunându-mi „mi-a făcut plăcere”.
Când ea se îndepărta, m-am ridicat în picioare şi am strigat
cât am putut eu de tare: „Te iubesc”.
S-a apropiat de mine şi mi-a dat o palmă peste faţă, nu m-a
interesat de ce, m-am bucurat că s-a întors din drumul ei!
203