antologie V – 2010-2011

- Vreau să plec de aici, m-ai înţeles? Vreau să plec!
Liniştit, învinsul se eliberă din strânsoarea mâinilor sale şi îi
făcu semn să îl urmeze. Din nou o ezitare... Nu, îl va urma...
Străinul îi deschise o uşă. O scară îngustă, gălbuie se încolăcea în
jurul unui stâlp care părea infinit. Străinul îi făcu semn să urce.
- Nu, îţi baţi joc de mine! Scara asta numai la ieşire nu duce.
- Greşeşti. Scara asta e singura ieşire. Deschizi uşa de la
capătul ei şi eşti liber...
- Ce? Uşă? Altă uşă? Nu nu, cu siguranţă nu... străinul îi
întoarse spatele, pierzându-se pe coridorul ai cărui pereţi erau
împodobiţi cu o pădure de coarne de cerb.
-Stai! Stai! Zi-mi măcar cine eşti!
Străinul se opri în loc şi îi răspunse fără să se întoarcă:
- Poţi să-mi spui Raţiune.
Şi îşi văzu de drum.
Fiecare treaptă îl vlăguia ca şi când ar fi urcat o sută deodată.
Cu fiecare treaptă, simţea că cel care îl îndrumase şi-a bătut joc de
el. „E sadic! E pur şi simplu sadic!” În faţa uşii ajunse în
genunchi şi rămase aşa câteva momente, înainte să vadă ce se mai
ascundea în spatele ei. Apăsă mânerul de fildeş. De acum nu mai
e cale de întoarcere. Prin ferestrele mari ca ochii unui uriaş însetat
de lumină razele veneau parcă dintr-o altă lume. Camera era
goală, dar pereţii atat de minuţios sculptaţi, încât îi părea că
numai dintr-o mână de zeu ar fi putut ieşi o asemenea artă. Dintrun
colţ al camerei un tânăr îl fixa cu privirea din care curgeau
două râuri de întuneric.
Încă mai avea mâna pe umărul lui când directorul sanatoriului
îşi făcu apariţia în cameră:
-Gata, Ştefane, vizita s-a terminat...
201