antologie V – 2010-2011

aripă ruptă! Cum, nu-l vezi colo, în băltoaca aia? Tată, nu
împuşca căprioara! Las-o să bea... las-o, tată! Aveţi o ţigară,
domnule general? Mă, eşti nebun? Cum să-i ceri o ţigară
generalului? Cum îmi place cafeaua?! Ca de obicei: 3 linguriţe de
cafea şi 2 de nisip. Aşa repede ai uitat? Ah! un ghimpe de lumină
mi-a intrat în ochi! Să mi-l scoată cineva până nu îmi curge tot
albastrul... dar eu nu am ochi albaştri... doar câteodată... De ce maţi
băgat în corp de melc? Ah, ştiu: să mor mai lent! S-o crezi tu
că 1+1 fac 2! Uite, literele x şi y se înjură ca la uşa cortului! Să
fie y înainte de x, y înainte de x!... încă o linguriţă de nisip, te
rog... Mi-e foame... vreau lavă, lavă ca la mama acasă... un glonţ
îmi trebuie şi termin toată povestea... daţi-mi un glonţ... de calibru
5 să fie, de calibru 5...”
Lumina care inundase camera până atunci căzuse în pocalul
serii, ca o picătură de otravă... Cum să se mai reflecte sunetele
fără lumină? Cum? Printre oglinzi nu mai rămăsese decât nimicul
mut şi silueta bărbatului, vag conturată într-una din ele. Mâna
dreaptă atinse întunericul lichid al oglinzii... Dincolo de ea, doi
bărbaţi jucau o partidă de şah. Cu privirea hipnotizată pe tabla de
joc, cei doi adversari îi făcură semn cu mâna să rămână pe loc.
„Cum? Mă văd? Ăştia doi mă văd?” Îl apucă un râs isteric: „Sunt
surprins? Mai am voie să fiu surprins?” Tăcu şi îşi redirijă atenţia
la jocul celor doi. Tudor fusese întotdeauna bun la şah; cel din
faţa lui nu avea nicio şansă. De pe fruntea celui din urmă,
broboane reci de transpiraţie se prăbuşeau peste piese. Încordarea
lui se propaga până la spectator. „Cal la F6! Tură la B2!”
Tensiunea spărgea lemnul pieselor. Chipul relaxat al lui Tudor fu
luminat de un zâmbet răsărit în colţul gurii:
- Şah mat!
- Cum se poate? Cum i-ai dat tu şah mat cu nebunul? Ce
faceţi?
Întrebarea încă era caldă pe buze când învingătorul părăsi
câmpul de luptă. Înfrântul rămase cu privirea aţintită la joc, cu
mâinile la tâmple.
- După ale cui reguli jucaţi? Văzând că întrebarea îi rămâne
din nou fără răspuns, îl prinse pe celălalt de reverul hainei şi îl
ridică de pe scaun.
200