antologie V – 2010-2011

- Tudore, nu-mi arde de glume.
Nimic. Băiatul nu-i răspundea.
- Mă, n‟auzi? Îşi încleştase mâinile de gulerul hainei din stofă
maro şi încerca să-l zguduie, dar fără rezultat. Tânărul nici nu se
clinti.
„Dumnezeule! Unde am ajuns? Oare el...? Nu, nu e posibil…
nu…”, resimţi gândul care îi fulgerase mintea ca pe o descărcare
electrică pe şira spinării şi se uită în geam. Vedea chipul
prietenului său reflectat pe sticla albăstruie, dar unde era al lui?
Pentru tânărul din dreapta sa, el era la fel de fără chip ca şi ceilalţi
pasageri. Încerca să se agaţe de orice detaliu care l-ar fi putut
lămuri unde, dumnezeului, ajunsese. Aruncă o privire pe pagina
pe care Tudor o citea cu ochi lacomi, aproape fără să îşi permită
luxul de a clipi, ca să nu piardă cuvintele: „tacenî iunu lupurt icin
etşemirp un tîcnî, ătametselb iş aerg ed tîta e oloca ed apa raI.”
Privi din nou sticla albăstruie care oglindea propoziţia,
decodificând-o. „Iar apa de acolo e atât de grea şi blestemată,
încât nu primeşte nici trupul unui înecat.” Recunoscu finalul de
„Întunecare” al lui Cezar Petrescu şi înainte ca felul în care erau
scrise cuvintele să nască şi mai multe întrebări în mintea sa, îl
văzu pe Tudor ridicându-se. Trenul opri, şi tânărul îşi făcu loc
prin mulţimea fără chip, îndreptându-se spre ieşire. Se agăţă de
imaginea lui ca de singurul lucru familiar într-o lume în care
fiecare gură de aer îi era străină şi îl urmări.
Dincolo de un râu negru, care se pierdea în spume printre
stânci, un turn cu o personalitate pe care numai goticul o poate
insufla unui bloc de fildeş se înălţa spre infinit. Trecând podul de
lemn putred, cel urmărit se pierdu în întunericul din spatele unei
uşi masive, lăsându-l pe urmăritor să bâjbâie printre umbre. Ar fi
fost posibilă o rătăcire mai fără de întoarecere decât asta?
Parcă independentă de corp, mâna se transformase într-un
ghid prin întuneric, până când găsi ivărul unei uşi. Uşa se
deschise cu un scârţâit prelung, şi, înainte să apuce să vadă ce se
ascundea în spatele ei, se închise cu 100 de lacăte, ca şi când ar fi
avut o voinţă proprie şi nu ar fi vrut ca străinul să se mai întoarcă.
O bubuitură care îi duse mâinile la urechi în semn de apărare îi
întoarse privirea de la uşa blocată. Inima i se opri preţ de câteva
198