antologie V – 2010-2011

Aceast ultim tablou era în contrast adânc cu restul nuanţelor,
era un pastel al sufletului, care lua locul acelor furtuni ce îl
precedau, era o încununare a suferinţei... a cruzimii naturii şi
societăţii...
- Olga, aici erai! Îţi vine să crezi ce gust a avut societatea asta
pe buzele lui Ştefan, mă întreb cum oare a putut să depăşească
toate astea?...
- Să depăşească?... întrebarea era ca o lamă rece ce îmi sfâşia
şi mai mult gândul.
- E povestea lui, ştiam o parte din ea, dar nu mă aşteptam să o
expună în imagini, e o adevărată surpriză pentru cei ce îi
cunoşteam trecutul.
- Da... pentru cei ce îl cunoşteam... Matei, ştii cumva unde e
Ştefan?
- E lângă uşă, ne-a rugat să îl aşteptăm două ore să mergem
împreună la o cafea... doar aşa, să mai stăm de vorbă.
- Te superi dacă mă retrag... ştii, de la căldură, de la mirosul
de ulei al pânzelor... aş vrea să mă întind puţin. Ies eu să caut un
taxi. Mă găseşti acasă.
Acasă... departe de uşa fără balamale şi de tălpile goale....
- Pari îngândurată, s-a întâmplat ceva?
- Nu, e doar impresionant, Ştefan. Eu o să plec, Matei
rămâne. Spuneai ceva de o broşură, aş putea să iau una?
- O secundă... poftim... îţi mulţumesc că ai venit.
Am surâs uşor şi am ascuns broşura de câteva pagini în
poşetă şi nu am deschis-o. Parcă îmi era teamă de rândurile acelea
în tuş tremurat, dirijate de sentimente. La ieşirea din teatru
taxiurile erau înlănţuite, m-am urcat absentă, deschizând uşa
unuia dintre zalele acelea galbene.
- Cartierul Militari, vă rog.
M-am trezit direct în apartament, cu o ceaşcă de ceai aburindă
în mâini, cufundată între perne şi cu broşura aceea firavă pe
noptieră. Coperţile erau albe, fără o urmă de cerneală, iar paginile
îmi erau încă necunoscute. Deschizând-o, am revăzut fiecare
pictură, în josul paginii fiind anexat titlul „Desenez fără
culoare”...
- Te rog, fă-mă să înţeleg...
195