antologie V – 2010-2011

Vocea se strecura, îmi ocolea timpanul, aşa cum îl ocolisem
pe Matei, care rămăsese acolo, în compania noilor veniţi. Mă
tulburase titlul: „Desenez fără culoare” – pânzele erau o avalanşă
de nuanţe, un amestec de accente vii ale pământului, aveau o
gradaţie care fremăta de mişcare, o mişcare întinsă în douăzeci şi
ceva de capitole.
Un copil spălat pe obraji de ploaie, cu unghiile înfipte într-o
bucată de pâine şi picioarele acoperite de noroiul din faţa unei uşi
fără balamale, avea bucuria în priviri, izvorâtă parcă din tristeţea
unei zile trecute; bucuria aceea sinceră şi clară pe care văzând-o
acum realizam că o cunosc atât de puţin. Apoi, o altă ramă
încadra un soare şchiop şi o femeie tăiată de ridurile anilor, cu
mâinile murdare, ce mângâia creştetul aceluiaşi copil, acum mai
copt, cu umbra iubirii sub gene. Crengile unor copaci uscaţi
completau destinul celor doi. Se continuau ca nişte umbre
imaginile acelea, creşteau unele din altele şi apoi un castron de lut
pe o masă crăpată, udată de o lacrimă în care lingura de lemn pe
care cădea o rază, lucea sub privirea plecată a ochilor negri. Şi un
pat dezbrăcat de cearceafuri, din care ieşeau paie galbene ca
spicul, primea trupul copilului întins cu mâinile amorţite deasupra
pieptului, ţinând o carte fără coperţi, un abecedar în care literele
soioase încununau cuvintele pe buzele uşor întredeschise.
Pe peretele alb, uleiul fin născuse un ciulin în care erau
agăţate câteva haine parcă sfâşiate de ţepii acestuia. O pictură
simplă, cu linii drepte şi contururi bine definite, din care izvora
durerea şi mizeria, dar brăzdată de raze vioaie, triste, şterse,
violete, azurii, brăzdată de speranţa unui nou astru. Copilul se
plimba din pictură în pictură, alerga prin timpul fiecăreia, prin
fiecare anotimp, cu picioarele amorţite în zăpadă, cu degetele
împungând neaua, ieşind din ciorapii subţiri, cu tălpile desculţe
pe câmpul verde mâncat de cărămizile prăbuşite din zidurile celor
câteva case pierdute. Apoi copilul cu obrajii spălaţi de ploaie, cu
mâna curată, cu degetele ca pluşul, aşezate armonios pe un stilou
vechi, cu gulerul bluzei înconjurându-i gâtul întins şi lung, privea
literele pictate pe hârtiile împrăştiate pe o masă de lucru, iar
soarele se transformase în lampă.
194