antologie V – 2010-2011

nu ai fi vrut să te văd că încă fumezi, ultima dată când ne-am
văzut mi-ai promis că va fi ultima ţigară, văd că nu te-ai ţinut de
cuvânt, acum că-mi amintesc, ţi-am promis şi eu ceva, că voi fi
fericită fără tine, nu ştiu dacă m-am ţinut de cuvânt... ne despart
câţiva paşi, pe care îi fac grăbită, ne oprim faţă în faţă, ridic
privirea şi te salut, ca de obicei, ridicându-mă uşor pe vârfuri,
sărutându-te nevinovat pe obraz, tu mă strângi uşor de mijloc, ne
reîntâlnim cu privirile şi zâmbim uşor ruşinaţi de amintiri,
mergem puţin la braţ şi ne aşezăm pe scările prea reci din faţa
liceului. Tu îmi povesteşti cum îţi merge la ore, îmi povesteşti că
l-ai revăzut pe Dani, un prieten vechi, care era îndrăgostit de
mine, şi râdem împreună. În confesiune îţi scapă faptul că eşti
singur şi că îţi lipsesc mult sau, mai bine zis, îţi lipsesc discuţiile
noastre lungi şi sincere, recunosc că şi mie mi-a fost dor, îmi dau
seama că eşti o variabilă indispensabilă în universul meu. Eu te
pictez aşa cum nu am făcut-o, te descopăr din nou, te pictez în
cuvinte, mi-era dor să o fac, te-ai schimbat atât de mult, cred că
voi rămâne întotdeauna îndrăgostită de imperfecţiunea ta... Mi-era
aşa de dor de ochii tăi ce nu erau cuminţi niciodată... Acum te
pictez cum nu am mai făcut-o vreodată, dar arunc uşor paleta de
culori şi doar te privesc… ai supravieţuit în labirintul amintirilor
mele şi nu-mi pare rău!
E trecut de 8, plouă încet, şi numai noi doi nu alergăm prin
ploaie, mergem încet, la braţ, îţi recitesc câteva rânduri din
ultimul articol postat în blogul personal, tu mă asculţi cu atenţie şi
simt că mă înţelegi. Înaintăm pe şoseaua solitară spălată de stropii
de ploaie. Tu mă conduci până acasă. Intrând în curtea mea,
mergem tăcuţi. Niciunul din noi nu se-ncumetă să rupă tăcerea,
mă opresc să-mi iau rămas bun, mă îmbrăţişezi cu multă grijă, îţi
simt respiraţia agitată, te sărut ca la început pe obrazul drept şi mă
cobor tremurând de pe vârfuri. Ne despărţim fără cuvinte, nu
întorc privirea în urmă, nici tu nu o faci. Mă opresc pe una din
scările blocului, nedumerită şi îmi aduc aminte de ploaia ce mi tea
şters din suflet. Acum ceva timp în urmă cerşeam destinului o
amnezie uşoară, mă bucur că nu am primit-o. Ştiu că nu vei
rămâne o simplă amintire, te voi păstra aici, în suflet, până la
următoare întâlnire, sper că ne vom revedea curând.
188