antologie V – 2010-2011

Îmi amintesc că bunicul îmi spunea că există o străveche
ştiinţa a frunzei şi pământului şi anotimpurilor – precum şi a
neştiutelor poteci ale minţii umane.
Dacă nu cauţi prea adânci rădăcini, e confortabil la bloc.
Crochiu IV
Tot omul se vrea filosof sau Nu tot ce se mănâncă zboară
Cred şi eu cu tărie, asemenea unui personaj dostoievskian, că
„fiece om ar trebui să aibă pe lumea asta măcar un loc unde să se
poată duce…”
Un drum sinuos se întrezăreşte departe, unde cerul se
întâlneşte cu pământul lângă tivul întunecat al unei păduri. Îmi
place să poposesc în biserica aceea, cu icoanele ei vechi, aproape
toate neînrămate şi preotul cărunt, cu cap tremurător.
Îmi place şi cârciuma unde toţi sunt beţi şi cântă cât îi ţine
gura în timp ce în curtea cu petice pavate meditează adânc caii
gigantici, de povară, cu coame lungi şi picioare groase, ce
înaintează liniştiţi, cu pas mărunt, trăgând după ei adevăraţi
munţi, cu aerul că nu fac niciun efort.
Doar rareori îşi pleacă spinarea sub bicele ce cad peste ei ca
grindina, când un om cu mustăţi lungi, roşcate, băţoase şi
orizontale şi nişte trăsături mărunte, triviale, care nu exprimă
nimic, îşi demonstrează în văzul lumii puterea de stăpân. Mi se
părea nervos şi inflamabil ca dinamita.
Îmi întorc privirea şi urmăresc distrată reflexele trandafirii
ale soarelui ce asfinţea în spatele unui şir de case îmbrăţişate
treptat de umbra crepusculară şi am strania impresie că unii
semeni ai mei au cea mai mare grijă ca nu cumva să semene a
oameni.
Dar, îmi amintesc constatarea cuiva (sigur un înţelept) care
spunea că genii se nasc unul la multe milioane de indivizi şi mii
de milioane de oameni fac umbră pământului fără a furniza una
din acele inteligenţe care schimbă faţa lumii. Unde o fi retorta în
care se produce această alchimie?
Dar cel mai bine e atunci când poţi da vina pe altul, ca să
rămâi cu inima curată, asemenea satisfacţiei pe care unele femei o
155